Articol de Daiana Postescu
profesor

(fragment din volumul memorialistic „Amintiri din dealurile Domașnei”)

Măriuțo, draga mea prietenă, ți-am spus odată că sunt un copil crescut pe la multe uși.. Hai, să-ți deschid azi una dintre ele….
Mama mea a avut trei surori. După ce ea n-a mai fost – aveam șase ani atunci…. – au rămas surorile ei: una în Turnu Severin, una la Domașnea-Caraș și una la Orșova, plus bunica la Poroina Mare – Mehedinți….
Tata n-a vrut să mă dea lor, să mă crească – i-ar fi fost, poate, mai ușor… Îmi amintesc că în cei patru ani de „primară” venea la mine, în fiecare zi! cu ceea ce s-ar putea numi azi „pachețel”: era o felie mare de pâine neagră, proaspătă, tăiată chiar din mijlocul unei pâini de două kilograme, cumpărată în dimineața aia de la brutăria Ceapelui nostru din Fălcoiu, glazurată generos cu magiun de prune. Îmi spunea mereu aceleași cinci cuvinte, fără nicio „variantă” care, repetate mereu, ajunseseră să mă exaspereze, deși îl iubeam enorm pe tata:
– Ia, Dane, tată, și mănâncă!
Mie mi se părea imensă și cumplit de grețoasă felia aceea de pâine cu magiun, așa că, după ce mușcam de două-trei ori din ea, o aruncam la gunoi. Timp de patru ani, feliile acelea enorme de pâine cu magiun de prune au sfârșit la coșul cu gunoi… Mare, am înțeles că în felia aceea nesuferită era toată dragostea lui de tată rămas singur…
Era un bărbat frumos tata, foarte direct, crunt de sincer și ironic până la Dumnezeu… O dată, s-a întâmplat să iau un opt la Dictare, iar el, o lună de zile, nu m-a slăbit, râzând, din „Ce mai faci, măi Optare?” Iar mie îmi venea să-mi iau zilele, de necaz…
Până la urmă, tata și surorile mamei au făcut o învoială: în fiecare vară, o lună-două, cât voiam eu, să vin la ele…. Așa că, verile erau un fel de periplu prin Mehedinți și Caraș, iar eu profitam de asta, din plin.
Mno, la Orșova îmi plăcea cel mai mult. Era vară-mea Minodora (care și acum zice că, dacă n-aș fi fost eu, ea n-ar fi avut copilărie), orașul era nou și frumos, plin de verdeață și de flori… Și era Dunărea, ah, Dunărea!…..
Stăteau la bloc, în spatele celor trei turnuri. Când veneam eu, era revoluție: ne strângeam copiii de la vreo șapte scări de bloc, fete și băieți de vârste apropiate (eu– tartorul drăciilor… săraca mătușă-mea, ce de reclamații primea!…) și era o vânzoleală și o gălăgie….. mai ales seara, că jucam ,,Pitulatea”, la întuneric, prin toate tufișurile și prin toți copacii. Părinții ne lăsau să stăm până la ce oră voiam noi…
Să zicem că toată lumea se bucura că venea „Vijelia Dana”… în afară de o persoană: Doamna Caragea…
Erau doi pensionari fără copii, la vreo 60 de ani, vârstă matusalemică pentru noi, ea – fostă profesoară de muzică, el – fost inginer. Ea, o femeie înaltă, cu părul argintat, strâns într-un coc sever, cu alură aristocratică, cu buzele subțiri, strânse ca o linie, totdeauna pe tocuri și îmbrăcată impecabil; detesta zgomotul, își detesta vecinii și, mai ales, detesta copiii (și dintre toți, cel mai mult pe mine…). El, un moșuleț filiform, cu cheliuță simpatică și cu o mustață fumurie, îmbrăcat veșnic cu aceiași pantaloni gri-deschis (noi făceam pariu că are un dulap imens, plin cu mii de perechi de pantaloni gri-deschis) și cu aceeași cămașă cu mâneci scurte, în pătrățele albastre și bleu; adora copiii, venea la noi la bancă, vorbea îndelung cu noi, ne spunea glume și povești…. și, Doamne, cum povestea din tinerețea lui!… semăna cu Neagu Djuvara – mi-am dat seama de asta mult mai târziu… N-am știut niciodată numele lor mic.
Când auzeau că „Vine Dana!”, reacționau cam așa: ea intra în „depresie” (primul lucru, o întreba pe mătușă-mea:
–Doamna Nanu, și cât stă Dana?), iar el….doar nu mișca din urechi, de bucurie… Când ajungeam la Orșova, încă din gară, mătușă-mea, profesoară respectată în oraș, îmi făcea instructajul de „protecția muncii”:
– Vezi, Dana, să n-o supărați pe Doamna Caragea, că ne faceți de râs, mamă!
Eu, clămpănind din gene:
– Sigur că da, tanti!
Iar vară-mea Minodora, țopăind:
– A venit Danaaaa, de mâine vede ea, „baba” Caragea!…
Ajungeam la bloc. Dacă era la scară, îmi arunca o privire scurtă, cam cum s-ar fi uitat la o omidă scârboasă și mare (așa traduceam eu…), îmi răspundea la salut din vârful buzelor rujate roz-sidefat și îmi întorcea un spate regal, mormăind ceva despre fetele care se îmbracă în pantaloni scurți, indecentele de ele! …Dacă era el:
– Dănuțo, cât ai crescut! Hai, sus, pe urmă vii la bancă!…
Și, clar, când coboram, era acolo. Îi dădeam raportul complet: cum stau cu școala, ce premiu am luat, de ce 9,66 la matematică și cum s-a întâmplat „catastrofa”, ce am citit, ce mai citesc….. Aveam mereu discuții lungi pe marginea cărților citite (citeam pe vremea aceea Dumas și Michel Zevaco, cu aventuri pe care le puneam în scenă cu gașca de la bloc, eu, evident D’Artagnan și Fausta…), îmi dădea cărți de matematică, să rezolv probleme (acasă, nu în vacanță!). El m-a învățat Alfabetul Morse (să vezi ce duduiau țevile de calorifer, când ne chemam la joacă, seara!).
Ea, „baba” (deși nu era deloc o babă, era o femeie frumoasă, încă…) ne pândea orice greșeală și ne spunea părinților imediat – pe mine, cel puțin, de două ori pe zi. Dar nici eu nu rămâneam datoare: Cine punea muzică, la maximum, în orele de liniște? Cine sărea seara, la ea în balcon, cu un cearceaf alb în cap și o speria de țipa din toți rărunchii? Cine suna la ușa ei de 30 de ori pe zi, inclusiv la 11 noaptea (ăsta era ritualul nostru zilnic, înainte de a pleca toți copiii la culcare…)? Cine i-a scris pe ușă cu carioca „Atenție, câine rău!”? „Je”, adică „moi”:…
O singură dată, când eram noi singure la scara blocului, m-a privit luuung și… m-a invitat în casă la ea, unde mi-a dat dulceață de cireșe amare și apă rece. Tot timpul mi-a făcut observații despre postură, despre cum să țin picioarele când stau în fotoliu, cum să țin gura închisă, să nu vorbesc niciodată cu gura plină… Eu mâncam cu gogâlțuri, că trebuia să-i răspund la întrebări. Era de față și domnul Caragea, dar el nu spunea nimic… Și, dintr-o dată, fără nicio „pregătire prealabilă”, ea m-a făcut praf :
– Mi-ar fi plăcut să am o fetiță ca tine…
Eu am ripostat imediat:
– Nuuu, n-are cum, dumneavoastră vă plac alea cu șorțulețe și cu volănașe, tăcute și politicoase. Eu sunt Ioana D’Arc, pardon, Dana…Drac!
Au izbucnit în râs amândoi, parcă le aud și acum râsul…
Atunci am semnat „Pax Aeterna Caragica”…

Despre autoare: născută în august 1967 în comuna Fălcoiu, unde a urmat cursurile şcolii gimnaziale. Absolventă a Liceului „Mihai Viteazul” din Caracal şi licențiată, în 1995, a Facultăţii de Fizică-Chimie a Universității din București. Debutează în anul 1980, la 14 ani, în ziarul „Oltul”, cu un grupaj de poezii, sub îndrumarea profesoarei Anne Marie Pogan. Este profesoară la școala din comuna natală şi are în pregătire un volum de proză memorialistică, „Amintiri din dealurile Domașnei”.