“Omul e măsura tuturor lucrurilor”
(Protagoras)

„O viață nefolositoare e o moarte timpurie”
(Goethe)

RADU PINȚII

„Ce sclipește, ce sclipește,
Radu Pinții ce găsește ?
La urechea podului
Tabachera domnului ”.
Erau versurile pe care le rosteam cât puteam de tare, ca pe niște formule incantatorii, în timp ce mergeam în grup, ne jucam sau alergam aiurea pe drum.
Nu ne preocupa conținutul lor. Îl cunoșteam doar pe tica Radu, cum îi spuneam noi.
Îl vedeam ca pe un bătrânel simpatic, cu părul alb, slab, de statură medie, care vorbea răgușit și stâlcea o parte din cuvinte, dar a cărui companie ne făcea plăcere.
Ne strângeam în jurul lui pe buza șanțului, iar el în răgazul dintre două pufăituri de lulea ne povestea multe. Revenea însă la o întâmplare care îi schimbase viața și pe care o rezumase în cele patru versuri. Adulții care treceau pe acolo zâmbeau amuzați și-l întrebau de vorbă. Îi cunoșteau povestea pe dinafară și pentru ei Radu era puțin dus. Pentru noi povestea era captivantă. Aș rezuma-o astfel.
A făcut stagiul militar la București, ca toboșar. În timpul unei învoiri, la urechea podului, (habar nu aveam că era vorba de râul Dâmbovița și că acesta era traversat de mai multe poduri), a văzut „schipind” ceva. Când s-a apropiat a descoperit că era o tabacheră frumoasă din aur cu inițialele Domnului și simbolurile Casei Regale. A predat tabachera comandantului, apoi spre surpriza și bucuria sa a fost evidențiat în fața regimentului și i s-a spus că Domnul îi mulțumește. Gestul său a fost apreciat și altfel. A fost reangajat pentru puțin timp deoarece s-a îmbolnăvit de sifilis, boală rușinoasă, greu de tratat pe atunci. I-au fost afectate parțial corzile vocale și integritatea mentală.
A fost nevoit să părăsească armata.
Ca reangajat ar fi avut un alt statut social. A revenit în sat și muncea ca să se întrețină. În locul casei părintești de pe Linia Târgului fusese ridicată o alta în care nu mai avea loc. I s-a făcut milă de el Mandei, care i-a oferit adăpost: camera cu lacăt din cerdac vara, iar iarna un pat în bucătărie și hrana zilnică.
Cred că povestea lui nu era rodul imaginației, ci un crâmpei de viață. De altfel Mișu lui Marcu (Nanu Mihai croitorul) ne sfătuia să-l ascultăm cu atenție și să nu râdem pentru că spusele lui nu sunt povești, sunt întâmplări trăite.
Acum stând de vorbă și cu alte persoane am descoperit existența unei a doua strofe :
„Șapte miișoare-n ea
Și țigări Victoria
Care-i plac și Radului
Împăratul satului”
Din mărturisirile lor, pe atunci copii, am aflat că și ei făceau roată în jurul lui și îi ascultau poveștile spuse cu voce înceată și timbru plăcut. Că atunci când mergeau cu vacile la păscut și tica Radu era cu ale lui, aveau pe rând grijă de ele, numai ca acesta să nu plece și să se întrerupă vraja.

PÂRVA

Pârva (a doua de la stânga la dreapta)

A fost o persoană controversată, o figură bizară în lumea satului de atunci. Astăzi imaginea ei s-a estompat. Puțini își mai aduc aminte despre Pârva.
Se numea Marioara Pîrvu. Fusese înfiată de familia Ștefan și Dina Pîrvu de la ai lui Puiu. Locuia pe actuala stradă a Păcii într-o casă construită în stilul de atunci: două camere și un pridvor. Soții Pârvu aveau o gospodărie îngrijită, animale pe lângă casă și ceva acareturi.
După moartea lui Ștefan și din momentul în care Dina n-a mai putut munci, gospodăria a început să se ruineze. Mărioarei nu-i plăcea munca. Citea ziua întreagă în casă sau la umbra unui copac. Absolvise liceul cu medie bună și o perioadă scurtă a suplinit în învățământul primar. Se descurca destul de bine în limbile germană și franceză, așa că în timpul când nemții au fost încartiruiți în comună a fost apropiată de ei, fiind un fel de translator. Gura satului spunea că avea relații intime cu unii dintre aceștia. Acum prenumele Mărioara a fost înlocuit de cel cu conotație peiorativă – Pîrva.
În momentul în care decăzuse fizic și moral, când ajunsese o ruină umană încadrându-se perfect în peisajul dezolant al gospodăriei, Constantin Tutelcă, pe atunci elev de liceu, trecând pe acolo, în mijlocul acestui dezastru, al sărăciei lucii, al mizeriei făcute de caprele cu care conviețuia, a descoperit spre uimirea sa, o grămadă de cărți puse într-un colț, unele scrise în germană și franceză. Pe ea a văzut-o citind Schopenhauer.
Mi-a mărturisit că această imagine i s-a întipărit pe veci pe retină și în memorie.
Dina și Ștefan fuseseră moșii fraților Coțofană. Marin, unul dintre ei, povestea că plecând de la vie trecea adesea pe la ei.
Mărioara găsise în el auditoriul de care avea nevoie. Îi vorbea despre lucruri venite parcă de pe altă lume. Discursul îl rostea cu patos, iar el înmagazina cu sete, deși toate pentru el erau un mare X.
Totul în jurul ei căzuse. Geamurile fuseseră odată, ușa abia se mai ținea într-o țâțână… Dispăruseră una după alta și caprele care-i mai asigurau existența zilnică.
Se aciua într-un colț în casa părintească, dormea prin gară și se hrănea din ce apuca, din mila și pomenile satului, din discursurile frumoase pe care le rostea la înmormântări. Atunci lumea o aprecia,îi recunoștea talentul și mai mult, o retribuia bănește.
Mai dormea și pe la rude până când a devenit agresivă verbal. Considera că cei din jur sunt vinovați pentru decăderea ei. În gândurile ei bolnave se considera superioară tuturor, toți fiind datori s-o întrețină.
A fost marginalizată și disprețuită. Lumea mergea înainte, nu mai avea timp să se împiedice de o epavă. Trăia de pe o zi pe alta.
Poate dacă s-ar fi născut în zilele noastre viața ei ar fi fost alta. Poate că gândurile, visele și speranțele ei nu s-ar fi frânt, ci ar fi prins aripi. Cine știe ? …

CONSTANȚA LUI GHERMELE (TANTI)

Era o femeie foarte curată și harnică. Locuia singură într-un canton pe la cimitir și se autogospodărea. De multe ori avea grijă și de nepoatele ei, fetele Ambranicăi. Din când în când însă, în timpul crizelor devenea violentă și arunca cu pietre în oameni, mai ales dacă i se părea că aceștia au o atitudine necuviincioasă față de ea sau dacă foloseau apelativul „Mălai mare”. În inconștiența lor copiii asta făceau.
Avea o cochetărie specifică femeii etalându-și cu mândrie șiragurile de mărgele și inele primite în dar de la diverse persoane, pentru care după aceea manifesta o simpatie deosebită. Dacă te opreai să-i admiri podoabele se bucura enorm. Ți le prezenta rapid. Uneori îți spunea și numele persoanei care îi făcuse cadoul. Îi dăduse și mama niște mărgele așa că de câte ori se întâlneau îi arăta că poartă încă darul de la ea.
Nu cunoștea valoarea banilor: hârtia de 10 lei era „fata legată la spate”, iar două de 25 – „două căciulă fac cât una cu capul gol”. Număra doar până la doi. Dacă o întrebai câte capre are răspunsul era „două și una”, iar dacă o întrebai câți ani are răspundea inevitabil „D’o samă cu doctoru’ Voicu și Leana lu’ Pîrțu”.
Avea un tic și niște cântecele ale ei. Își mușca spațiul dintre degetul mare și arătător, iar cântecele pe care le pot transcrie aici sunau cam așa: „Uuuu neică, hai la bărbat de vânzare / Și Maria Lătărețu care-a bătut tot județu’” sau „ Merge cu drag, merge cu drag/ Tobele sună marfarfara/ Fâlfâie, fâlfâie sus un steag/ Merge cu drag, merge cu drag.”
Una din perlele deosebit de agreate de publicul ascultător era: „Eu n-am purtat schiloți nici când eram secretară de partid”.
Când mergeau la bâlci la Caracal osicenii se țineau departe de ea, însă străinii făceau alai în urmă. Supărată se întorcea spre ei amenințându-i: „Ce bă, acui spui c-ați înjurat partidul în numele meu !”
Era prezentă la toate evenimentele din sat: horă, bâlci, nuntă, înmormântare… A venit și la moartea tatei. A sesizat că atunci când am plecat la cimitir mama nu încuiase ușa la casă. A încuiat-o și a luat cheia cu ea. La întoarcere n-am putut intra în casă, așa că iritați încercam să descifrăm misterul. A sosit în graba mare Constanța care ne-a dat cheia, a întors capul spre femeile de la vatră și a ridicat sprâncenele semnificativ spre cei din curte.
Mulțumesc pentru informații și fotografii domnului Cezar Filip.

ILIE MUTU

Ilie Mutu stătea în Aldești. Provenea dintr-o familie mai nevoiașă cum erau multe după război în țară și în satul nostru (ai lui Ciopîc).
Se născuse cu fren lingual scurt, popular „ață sub limbă”. Au încercat să-i taie „ața”cu ajutorul unei femei care mai făcuse astfel de intervenții, dar n-au reușit. Vorbea foarte greu, motiv pentru care n-a fost dat la școală. Deși avea o constituție plăpândă, câteodată devenea deosebit de violent.
În lumea mică a satului nostru avea un vocabular vulgar, mai ales referitor la sexul feminin, motiv pentru care majoritatea fetelor îl ocoleau.
Nu știu motivul pentru care cu sora mea „Dodica” se înțelegea și nu i-a adresat cuvinte urâte niciodată. Poate pentru că nu-l jignea, îi vorbea frumos și îl considera o ființă umană.
Ea și Dorel al Popii îl băgau în seamă, stăteau cu el de vorbă pe marginea șanțului… Îl făceau să se simtă egalul lor.
În acest sens am să relatez o întâmplare petrecută la Bâlci.
Una din îndeletnicirile băieților era să se uite pe sub fustele fetelor în timp ce acestea așteptau să prindă scaunele goale ca să se dea în lanțuri-tiribombe.
Mai mult, unii dintre ei le ridicau fustele cu bețe pe care le strecurau printre scândurile cam rare cu care era podit postamentul tiribombei. Normal că fetele se înfuriau și îi “blagosloveau” în fel și chip.
La “spectacol” era prezent și Ilie Mutu. La un moment dat Rodica a urcat treptele pregătită să-și aștepte rândul la tiribombă. Tudor al lui Mogoș, Picu și alții pe care nu-i știu l-au chemat repede pe Ilie să se uite pe sub fusta Rodicăi. Răspunsul a venit prompt: “-Nu, nu, nu!… Dodica nu!” și i-a îmbrâncit furios.

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2019/12/parva-a-doua-de-la-stanga-la-dreapta.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2019/12/parva-a-doua-de-la-stanga-la-dreapta-150x150.jpgVirginia LăpădatuOAMENI CARE AU FOST“Omul e măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras) „O viață nefolositoare e o moarte timpurie” (Goethe) RADU PINȚII „Ce sclipește, ce sclipește, Radu Pinții ce găsește ? La urechea podului Tabachera domnului ”. Erau versurile pe care le rosteam cât puteam de tare, ca pe niște formule incantatorii, în timp ce mergeam în grup, ne jucam sau alergam aiurea pe...Osica de Sus