…Fălcoiu, Romula rămâneau în urmă, iar trenul intra în gara VLĂDULENI. Era clipa mult așteptată. Săream din tren bucuroase eu, mama și fetița mea, Ana Cristina. Apucam pe drumul de țară, paralel cu calea ferată de unde se vedeau magaziile din gară și REGIA. După primii pași, o bucurie fără margini și o liniște binecuvântată cobora în sufletul meu. Aveam impresia că aici nu mi se poate întâmpla nimic rău. Satul își primea la sânul iubitor unul din copiii săi venit să-și ostoiască sufletul și mintea de zbuciumul orașului. Copilul era însoțit la rându-i de alt copil, adus să se împărtășească și el ca mama sa din puterea și iubirea acestui pământ. Mama închidea ochii și exclama: „Ah, ce dor mi-a fost de mirosul acesta !”.Da, asta era, apa, aerul, mâncarea de la Osica erau leac pentru noi, nu ne mai durea nimic și nu mai aveam insomnii. Mergând spre casă, treceam pe lângă cimitir, suspinând. Ăi bătrâni erau acolo și știau că venisem, pentru că ei, dușii, știu totul. Se bucură sau suferă pentru noi.


Odată venind la Osica, n-am putut să ne ducem la cimitir imediat, iar a doua zi a plouat cu găleata. Nea Mitică al Câlții, vecin cu noi, a venit și ne-a spus că l-a visat pe Tica (bunicul) zburând deasupra casei, exact acolo unde dormeam noi. Auzind, Leana (mătușa mea) exclamă cu reproș, speriată: „Olele, veni Tica la voi, dacă nu vă duserăți la el !” Am sărit ca arse și așa prin noroi cu lumină am plecat la cimitir cerându-ne iertare.
Acum trecând de cimitir, eram la răscruci și de acolo ultimii pași îi făceam alergând. Ai noștri, mătușile mele Leana, Ada și unchiul Vergică ne așteptau bucuroși. Întețeau focul pe vatră și pregăteau aluatul pentru scovergi și pitușci. Pitușca fiind un aluat nedospit și copt pe fundul ceaunului. Doamne, ce bună era! O mâncam fierbinte, așa cum făceam și cu coaja de pe fundul ceaunului, după ce se răsturna mămăliga și se turna apa. Fetița mea se uita în jur cu ochișorii mari și nedumerită. Mai târziu a început avalanșa de întrebări: „De ce vaca are țiți (ugerul) până la pământ? De ce găinile se urcă în pomi și n-au un WC al lor ?” Dăduse cu piciorul în „ceva” și se murdărise. Mama a luat apă din căldarea de pe prispă și a „botezat-o”, stropind-o din cap până-n picioare, spunându-i „pui de oltean”. Cristinei îi plăcea la Osica, zburda fără restricții și toată lumea o drăgălea. Leana, care n-a avut bucuria de a fi soție și mamă, a fost mai mult decât o mătușă. De fapt, ea era „stâlpul casei”, având grijă de părinți, frați, surori, nepoți. Având statutul de „fată bătrână cu ciudățeniile ei”, Leana era de o istețime extraordinară intuind miezul lucrurilor înaintea tuturor și „citea omul” de la început. Ne învăța să coasem, să ne spălăm lucrușoarele, cum să asortăm culorile. Se ducea la Mânăstirea Brâncoveni și dădea acatiste pentru noi. Odată mi-a spus: „Auziși, fa ? Dacă aveți păcate, vă trag eu cu funia de argint (cordonul energetic) din iad!” Când veneau părinții de la București și ne mai altoiau, se jelea Leana: Uailiu, veniră zmeii de la București. Și-i mută fetii falca din loc și-i făcu c… numai vergi, mă duc să mă dau în fântână, nu mai poci!” Țin minte că atunci când bântuia vreo molimă, cum a fost poliomielita, de rămase Gelu lu Dănacu paralizat, Leana intra în porumb cu noi, izolându-ne de restul lumii. Ne făcuse pernuțe mici umplute cu busuioc, izmă, rozmarin. Le purtam agățate de gât, să nu ne molipsim. Iar când plecam la București, intra în porumb cu Ada și se jeleau amândouă. Rămânea casa pustie, nu chiote, nu râs, perne aruncate.
Ada mai venea la București iarna să toarcă lâna din care mama ne făcea covoare oltenești și caramanii. După ce au murit mătușile mele, am avut grijă să le facem rânduielile până la șapte ani, eu, mama și soru-mea. Apoi pomeniri de marile sărbători. Odihnească-se în pace ! Când m-am dus la Osica și nu le-am mai găsit în casa bătrânească, un amar cumplit mi-a cuprins sufletul. Doar dealul, valea, Oltul mi-au mai alinat singurătatea.
Și întotdeauna peste tabloul actual se suprapun amintirile. Mi-am dus fetița în Dealul Viilor să-i arăt locurile unde hălăduisem eu copil. Era uluită de porumbul cât casa și, ajungând la via lui nea Costică Polizu, s-a băgat în șanțul cu apă cu Sânziana, fiica cea mare a Filei. Amândouă săreau în sus și chicoteau nămolite până-n gât. Jeana cupla țevile pentru irigații și Fila o ajuta. M-au năpădit amintirile, parcă ieri era când tot aici se jucau alți copii: eu, soru-mea, Fila, Jeana. Glasurile noastre vesele îmi răsunau în urechi. Anii trecuseră și copiii noștri trăiau măcar în parte, ceea ce trăisem noi. În ciuda depărtărilor, Fila și Jeana sunt foarte atașate de locul natal. De fapt, Fila mi-a spus că își va aduce aici nepoții din Canada să-i crească cu picioarele-n țărână așa cum crescusem noi. Am fost cu Cristina și pe coastă-n Vlăduleni, apoi în vale și la pădure. Mama i-a spus că aici poposea Iancu Jianu cu ai săi haiduci. Încântată se uita la peisajul acela de poveste: deal, vale, apă, pădure foarte armonios îmbinat. Era un ocean de culori; verzi, aurii, cafenii și arămii străjuite de albastrul binecuvântat al cerului. De pe coastă este o priveliște de-ți taie răsuflarea. Totul este o feerie, cu nimic mai prejos decât un peisaj al lui Van Gogh sau al altui maestru al penelului. Odată, acolo sus pe coastă, am trăit un moment de nedescris, i-am simțit pe străbuni.
Jos în vale, dincolo de livada noastră, mai demult pășteau vitele satului păzite de nea Aristică văcarul ce avea casa lângă Vistirie, dar pe un dâmb. Cu o pălărie de paie cât roata carului, stătea de la răsărit de soare până la apus pe câmp cu vitele. Mai veneau cu rândul și câteva muieri din sat. Ada și cu mine ne duceam și noi. Acolo pe câmp cu alți copii „Ne urcam pe coastă și prin pomi / Alergam prin lanuri și culegeam flori/ Zbieram, săream într-un picior/ Mâncam poame și beam apă de izvor/”. Ascultam apoi la ce vorbeau muierile din sat. La prânz se întindeau ștergarele pe iarbă și mâncam ouă fierte, pecii de la garniță și castraveți. Spre seară se duceau vitele la Vistirie să se adape și apoi, spre casă. Era un ritual vechi ce făcea parte din viața satului. Arși de soare, bătuți de vânt, udați de ploaie în spațiul acela imens, noi creșteam frumoși, sănătoși, sprinteni, fericiți înconjurați de nimbul acela luminos și sfânt – inocența copilăriei. Ne credeam stăpânii absoluți în micul nostru univers și ne bucuram ca atare. Eu cel puțin, scăpată din „chingile” de la București, eram fericită de-a binelea. Asta trebuia să-mi ajungă un an, până la vacanța viitoare.
Din galeria tablourilor născute din noianul de amintiri, se desprinde o figură pitorească, dragă mie – țaica Constanța lu Ghermele. Mergea repede, pe linie, suduind în dreapta și în stânga pe dracii de copii ce-o necăjeau. Era împodobită cu șiraguri de mărgele, multe inele. Când o vedeam, săream în fața ei, la poartă: „Săru”mâna, țaică, ce faci?” Nu-mi era frică de ea. „Uailuu, venirăți, fa bibițoaicelor?” Ne strângea în brațe de ne pocneau oasele și ne pupa cu foc. Peste zeci de ani, am zărit-o în bâlci. Singurică, adusă de spate, împuținată, privea în jurul ei, parcă nedumerită. Probabil se gândea la bâlciul de altă dată. M-am dus la ea și am îmbrățișat-o, se uita la mine mirată, dar uitându-se la fetița mea i s-a luminat chipul: „Olele, muică, așa erai tu când îmi săreai în brațe”. Mă recunoscuse. Era copleșită de ani și toate cele. Tatăl țaicii Constanța fusese călușar vestit cu echipa de dansuri peste hotare. Iar sora țaicii, Ambranica, fusese tovarășă de horă cu mama și cu țaica Lixandra lui Zuică. Când s-au prins în horă, mama avea o bluză de marchizet cu cireșe cusute în degrade. Una din muierile de margine exclama în gura MARE: „Olele, fa, NISÂIE, se scutură pomul pe tine!” Și azi păstrez o mică lucrătură a mamei, tot din marchizet și cu cireșe. Când a lucrat-o stătea sub cireșii și vișinii din grădină.


Din viața satului „de demult” se ivește și nea Gică Dumitrescu, un om extraordinar pentru timpurile acelea. Lucra la Sfat și făcea parte din comisiile acelea care veneau în bătătura fiecăruia să constate ce recoltă scosese. În funcție de aceasta se stabilea o cotă ce trebuia plătită. Venind la noi s-a urcat pe scara ce ducea în pod și rotindu-și privirea a exclamat: „Păi, aici nu-i nimic, nu rămâne decât porumbul din pătul!” Da, așa era pentru nea Gică grâul nostru din pod. Nimic, printre atâtea șepci leniniste și cu iadul în suflet. Să aibă parte de lumină și odihnă acolo unde este. Dar în sufletul meu „în centrul amintirilor tronează sfântul”. Sunt de neuitat, nopțile de vară când mângâiați de razele lunii și răcoriți de foșnetul plopilor ce păreau stropiți cu argint, în noapte înstelată, stăteam pe șanț și ascultam pe cei bătrâni. Nu scăpa nimic: „Auziși fa, Lisandro, unde fuseși azi, pe deal ?, noi pe vale…..ole muică fir-ar morții cu cine-i piaptănă pe șubredul acela de ne răsturna mâncarea pe răzor…..fir-ar ea cui….făcui azi o…” Somnul ne dădea târcoale, dar noi cu ochii cât cepele și urechile mai dihai decât la iepuri, îi înghionteam pe „ăi bătrâni” să ne spună și altele. Ne înfioram sau râdeam după cum era povestea. O întâmplare hazlie ne povestiră Tica și muma Stăncălia. Foarte glumeț, pus pe farse, Tica îi făcu mumii Stăncălia, vecina și prietena de o viață, „una de pomenire”, adică groasă rău. Într-o noapte, Tica, având o pălărie pe cap, cu o pânză albă pe umeri și cu o oală mare, se duse la muma Stăncălia la „foc”. Bătu în geamul de la odaia de culcare și cu oala în dreptul gurii începu să vorbească. Vocea părea venită de dincolo, tocmai bună să te-nghețe de-a binelea: „Auzi fa, Stăncălio, sunt eu Gheorghe „strigoiul”, venii la mamaie, nu-mi dete nimeni nimic.” Și Tica dădu măsuța cu trei picioare jos de pe corlată și se puse să mănânce mămăligă cu lapte. Sorbea zgomotos și izbea nervos cu lingura în masă, amenințând că o să mai vină. După ce termină de mâncat, Tica plecă trăgând ușa după el. Dimineața se uită în bătătura mumii Stăncălia dar nu văzu pe nimeni. Doar orătăniile se foiau agitate. Nu ieșise nimeni să le hrănească. Se duse Tica la ei, intră în odaia de culcare unde toți erau băgați sub paturi, galbeni ca șofranul, dârdâind ca de friguri. Cu chiu cu vai povestiră lu Tica de „Gheorghe strigoiul”! Mustăcind în barbă Tica le spuse că e creștinește să-i dea ceva de pomană cu lumină. Muma Stăncălia se duse la biserică și dădu pomelnic pentru iertare de păcate și odihnă și o strachină de mâncare cu lumină. Acest Gheorghe, la vremea lui, nu fusese un bun creștin, cam păcătuise. În sfârșit lucrurile se liniștiseră. Gheorghe nu mai bântuia, muma era împăcată, iar Tica râdea în barbă.
După zeci de ani, când ne povestește muma, Tica îi spuse: „Fa, Stăncălio, mâine ne ducem și noi, hai să-ți spun pe cea dreaptă, eu fusei atunci, nu „Gheorghe strigoiul”. Amuțită, muma nu vru să creadă decât foarte târziu. Dar nu se supără și râse și ea zicând că bine făcu Tica „că uite Gheorghe nu mai veni”, ceea ce era foarte adevărat. Toți am râs până noaptea târziu, de ne dureau fălcile, nu ne mai puteam opri, când termina unul începea altul.
Altă istorie fu a mumii mele cu IELELE. Într-o noapte, muma ieșii afară să se răcorească. În tăcerea nopții auzii deodată hărmălaie în capul liniei la răscruci. Ascultând, părea a fi nuntă: lăutari, chiote, pocnituri. Ieșii la poartă, hărmălaia se AUZEA, dar nu VEDEA nimic. Speriată, muma se închină și atunci înțelese – IELELE. Fugii în casă, neuitându-se în urmă. Muma Stăncălia îi spuse: „Uailiuu, bine făcuși, Constanțo, că te poceau samodivele, pe Ion a lu… îl purtară pe câmp toată noaptea în izmene și-i încleștară gura! IELELE viclenele/ Ce joacă nebunele / Acolo lângă izvoare/ Râd nepăsătoare/ Gătite-n straie albe/ Noaptea sub argint de lună/ Și cântecul lor răsună/ Ademenind feciorii/ Până când dau zorii/ ”.
Când se apropia miezul nopții, intram toți în casă. Muma spunea că la „ăst ceas” e bine să fii cu capul pe pernă, cu rugăciunea făcută. După ce se ruga la icoane, muma trecea la fiecare și-l închina și numai după aceea se culca și ea. Muma!… Cu ochii albaștri ca peruzeaua/Și părul ca omătul/ Ești în amintirea mea/ Și-n tot visul/ Îți simt dulcea mângâiere/ A mâinilor ca de mătase/ Precum a zefirului adiere-n nopțile albastre.” Tăcerea se lăsa peste tot, nu se mai auzeau decât greierii, câte un câine hămăind la umbrele nopții pe ici, pe acolo, și foșnetul plopilor asemenea unor șoapte. Obosiți de muncă, unii de joacă, alții, îmbătați de busuioc, de fân, toți treceam în lumea viselor.
Între noi și ai mumii Stăncălia erau legături vechi. Muma mea și muma Stăncălia erau prietene din tinerețe și având copii mulți amândouă se ajutau una pe alta. De Paște se duceau la biserică și cu pași măsurați, rari, apăsați, cinstind un vechi ritual, intrau în curtea bisericii. Acolo, puneau o scândură lată pe două pietroaie și așterneau masa: ciorbă și friptură de miel, ouă roșii și cozonaci. După ce le închinau cu palma, își dădeau uneia alteia de pomană, ciocneau ouă urându-și cele cuvenite. Toate se făceau cu dragoste, pioșenie. Copiii lor creșteau împreună. Noi, nepoții, eram la joacă de dimineața până seara. Mă duceam la ei și ne jucam în prispa din fața casei bătrânești. Costică, Ioana și George încercau să mă învețe „CIRICA”, acel joc cu pietricele. Nu reușeau, iar eu mă supăram. Muma Stăncălia și țaica Lixandra mă duceau în grădinița din fața casei și îmi dădeau busuioc, cârciumărese, gherghine, și mă pupau să nu plâng. Eh ! Dacă „CIRICA” nu am învățat, în schimb reușeam de minune să mă cațăr pe grinzile din grajdul nostru. Acolo, atârnată de picioare și cu capul în jos, trăgeam boulenii de coarne. Nu mă loveau, mișcau capul încet și se uitau la mine, probabil mă iubeau și aveau înțelegere pentru copilul zăpăcit care seara le dădea fân și-i pupa. Mi-a părut rău și am plâns când într-o vară am găsit grajdul gol. Unchiul Vlad îi vânduse, cu durere în suflet. Trebuia să-și ridice o casă.


Tica îi „înnădise ” pe băiatul mumii Stăncălia cu țaica Lixandra. De tânăr, Tica era prieten cu tatăl țaicii și acum îi spuse că era băiat bun, pe nea Minică, apoi se duse la muma Stăncălia cu „vorba”, că are o fată bună pe Lixandra lui Buznă. Și uite așa, Tica îi „peți” și se puse de-o nuntă mare și frumoasă ce ținu trei zile după datină. Cine-și freca „palmele de bucurie” și râdea în barbă ? Tica, mare amator de farse, nunți, petreceri, pețiri. Acum, Nela, soția mezinului Nicu, duce mai departe tradiția prieteniei dintre generații. Când se duce la cimitir, Nela trece pe la mătușile mele, tămâie și le aprinde lumânări. Tot ea le-a făcut coliva când au murit și la patruzeci de zile. Când am venit de la București toate erau „orânduite după datină”. Nu mi-a rămas decât să privesc și să mulțumesc. De fapt, Nela și Viorica lu Banță la nunți, botezuri și necaz au fost întotdeauna în prima linie, sărind în ajutor vecinilor imediat și necondiționat. Acum Viorica nu mai este, s-a stins în primăvara, iar de curând și Nelu, soțul ei. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Și anii treceau, alții se nășteau. Fiecare cu bune și rele, trăia, muncea, iubea. Osica trăia și respira prin ei. Toate amintirile, oameni, fapte, locuri au rămas în sufletul nostru. Și cum spune Mia Dan, fiica directorului Ionescu și a maicii Suzana, le purtăm cu noi oriunde și oricând ca pe o icoană. Copil fiind, îmi plăceau basmele, dar nu știam că, de fapt, trăiam propriul meu basm. Pentru că însăși copilăria noastră cu inocența, dulceața și parfumul inegalabil era un basm. Am înțeles acest lucru mai târziu, când totul trecuse, era o amintire. Aș vrea ca atunci când privesc prin fereastra trecutului, să se deschidă și să intru, să poposesc și să retrăiesc ce-a fost. Dar este imposibil. Mă consider norocoasă că mi-am trăit basmul copilăriei „de aur” la OSICA.
Acolo în inima Olteniei, la Osica, dealul, valea, pădurea, Oltul sunt ancorate în timp și spațiu, martori ale celor petrecute de la începutul începutului, păstrând în memoria lor, ancestral, sufletul și chipul celor ce au trăit pe aceste meleaguri. Acolo între „Cel mai frumos cer cu stele/ Și cel mai frumos pământ/ Cu roșii maci și plăpânde albăstrele/” asemenea unei Coloane a Infinitului se înalță o poveste frumoasă. Deci nu pot să închei, decât cu magicele cuvinte ”a fost odată ca-n povești… o lume…”
Mulțumesc:
Doamnei profesoare Virginia Lepădatu pentru amabilitatea de a asculta a mea poveste și de a-i găsi loc în revista ce-o conduce;
Verișoarei mele „de suflet” Jana Polizu și prietenei mele Mia Dan pentru curajul și îndemnul dat de a scrie tot ce am trăit;
Mamei mele pentru dragostea ce mi-a sădit-o în suflet pentru locul natal, istoria și poezia lui. Fiecare brazdă de pământ, pom, piatră își au povestea și farmecul lor. În timp ce scriam acestea, am simțit prezența mamei mele, ca o adiere caldă, parcă mulțumită de cele evocate;
MULȚUMESC, OSICA ! M-ai adoptat și mi-ai ocrotit copilăria. Eu, copil de oraș, călcând prin țărâna și glodul tău cu tălpile goale, m-ai învățat să ascult „cântecul pământului”, să-mi cinstesc străbunii, să ascult „tăcerea” în spațiul acela imens ce pare „un tărâm de basm”. M-ai legat de tine cu mii de fire nevăzute, dar profunde, ce vor dăinui și „dincolo”

Septembrie 2019, București

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2019/12/20191119_123316-1.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2019/12/20191119_123316-1-150x150.jpgMargareta SpătaruAMINTIRI DIN COPILĂRIE ȘI DUPĂ...Fălcoiu, Romula rămâneau în urmă, iar trenul intra în gara VLĂDULENI. Era clipa mult așteptată. Săream din tren bucuroase eu, mama și fetița mea, Ana Cristina. Apucam pe drumul de țară, paralel cu calea ferată de unde se vedeau magaziile din gară și REGIA. După primii pași, o bucurie...Osica de Sus