Suntem în perioada pregătirilor pentru Săr­bă­torile Pascale și gândul mă duce acasă, la vremea când, în freamăt primăvăratec, așteptam, cu sufletul curat, Săptămâna Mare, Sfânta Împărtășanie și apoi Învierea, cu tot ritualul religios și tradițiile împământenite. Îmi amintesc de vorbele mamei zicând, parcă în șoaptă: de Paște, fiecare copil vine acasă,…rostind, cu lacrimi in ochi: .”..S-aprinzi și la groapa maichii câte-un pai de lumânare!..” Nu înțelegeam, pe atunci, mesajul tainic al acestor versuri din poemul Mama, de Vasile Militaru. Este mesajul întoarcerii acasă, chemarea casei părintești în întâmpinarea celei mai importante sărbători din viața unui creștin, Învierea Domnului Iisus Hristos. Transmis mai departe, de-i sărbătoare sau nu, acest mesaj se transformă în glasul chemării nerostite!

Tumultul vieții și dorința de împlinire personală ne trimite pe fiecare pe un drum al lui, însemnând, de cele mai multe ori, depărtarea de casa părintească, în sensul fizic. Și, pe măsură ce întreprindem acest periplu în lume, începem să ne descoperim pe noi înșine, cine suntem cu adevărat, de unde am pornit şi unde sunt rădăcinile noastre. Ne înrolăm astfel, într-o călătorie care pornește din copilărie… În mare parte, vorbim de întâlnirea cu imaginea unei copilării fericite. În cazul meu, de câte ori revin la Osica, regăsesc locul în care, prin părinți şi bunici, mi-a fost îngăduit să trăiesc o copilărie bogată, cu lumini sufletești, cu ochi înlăcrimați, cu zâmbete adevărate, cu mângâieri duioase, cu chiuituri de joacă, cu glas de copil. Și din această regăsire pornește o periodică întâlnire cu locurile dragi, o confluență mereu înnoită, ca hăinuțele copiilor din ziua de Paște. În fiecare an, de mult timp încoace, de când locuiesc în Canada, o dată pe an, plec din Montreal spre Osica, precum păsările fără anotimp. Întoarcerea mea, fie iarnă sau vară, toamnă sau primăvară, este stârnită , de fiecare dată, de dorința întâlnirii cu ai mei, de binețe, de grija de acasă, de responsabilitatea copilului care dă, respectuos, socoteală părinților, despre cum mai este pe la noi, ce este bine si ce trebuie făcut…
Acest drum, nici lung nici scurt, este unic şi sfânt. Este reîntoarcerea la mine, cea dintâi, la locul plin de iubire și de șoapte, acolo unde am făcut primii pași, la pământul în care am prins rădăcini, este întâlnirea cu mine însămi. De fiecare dată, acest drum de suflet mă face să simt cum, casa părintească nu este un spațiu la care revin ci, mai degrabă, este universul care mă primește cu iubire și încredere ( Foto-1). Fiecare loc din casă sau din curte ascunde o taină sau șoptește un cuvânt, aprinde un sentiment curat și liniștitor. Cel mai adesea, în grădină, printre flori sau sub umbra nucului, stau de vorbă cu ai noștri privind cerul înserat sau jucându-mă cu roua dimineții. Aud șoaptele lor în frunzele pomilor, în iarbă și în flori (Foto-2, 2b). Dar, mai ales, în coroana nucului bătrân din fața casei. El știe toată povestea vieții noastre (Foto-3).

După multe destăinuiri înțeleg cum, oricât de departe ne-ar purta viața, există întotdeauna un drum care ne cheamă înapoi, spre rădăcini, drumul întoarcerii acasă. Este drumul croit, în ani, cu fir de dor, cu firul care leagă prezentul de copilărie. Este drumul care, în ciuda întoarcerii în trecut, mă face să cresc din nou, redescoperindu-mă într-un fel anume, imposibil de găsit în altă parte. Şi, de fiecare dată, simt cum casa părintească este parte din sufletul meu, iar drumul care m-a adus spre ea e plin de lumină și dragoste, de amintiri cu ființe dragi, e drumul meu de suflet. Şi-mi spun atunci, cu convingere, că drumul spre locul natal nu este doar o cale străbătută în spațiu, ci o adevărată călătorie interioară, o întoarcere spre esența vieții, a ființei mele. Purtător de amintiri şi gânduri nerostite, el capătă, de fiecare dată, o dimensiune sufletească. La capătul acestui drum, trecutul, plin de dor, prinde viață și se transformă în imagini vii, cu glasul cald al mamei și gesturile pline de grijă ale tatei, cu râsete șăgalnice, cu jocuri fără griji. El devine astfel puntea între începuturile ființei mele și devenirea mea, între inocență și maturitate. În serile târzii, universul acesta afectiv îmi vorbește de valorile în care m-am format, de legăturile autentice care nu pot fi rupte de timp si spațiu. Căci nicio distanță, oricât de mare ar fi, trecând mări și oceane, nu poate șterge frumosul și binele, primele forme de valori ale vieții mele la Osica!

Şi după această inedită regăsire, timpul mă anunță că urmează revenirea la Montreal, la casa(Foto-4,4b), și familia mea(Foto-5),la rostul meu printre străini(Foto-6). Acolo unde mă așteaptă, nepoțica (Foto-7), sufletul care mă cheamă să merg înainte, pe drumul vieții, cel întrevăzut cu mintea. Şi-atunci înțeleg, cum, cu cât ne îndepărtam mai mult de locurile dragi nouă, cu atât ne apropiem de esența noastră. Împinși de viață spre depărtări, suntem nevoiți să traversăm nu numai un spațiu necunoscut, ci să trăim experiențe noi, inedite, care ne modelează și ne maturizează. Și în tot acest parcurs avem nevoie să ne întoarcem la noi înșine, să înțelegem ce suntem și de ce trebuie să navigăm pe valurile necunoscute ale vieții. Ne călim în trecerea prin spații străine pentru a putea izbuti dar, mereu, făcând apel la partea noastră interioară, la ceea ce suntem. Ne păstram cu grijă sensibilitatea în cupa dorului și devenim puternici cu gândul la drumul întoarcerii. Pentru că timpul ne ajută să nu se întâmple totul odată! Şi toate astea pentru că am întrevăzut drumul vieții cu mintea și astfel nu am rămas acasă! Și dacă rămâneam, cine-aș fi fost, cine-aș fi rămas?