M-am născut în 1942, în plin război, fără ca tatăl meu să mă cunoască vreodată. El, eroul meu, a fost unul dintre soldaţii dispăruţi la Cotul Donului în noiembrie 1942. La Cotul Donului, România a cunoscut cea mai grea încercare a sa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o tragedie care a spulberat destine și a îngenuncheat o națiune. Armata română a pierdut atunci peste 200 000 de soldaţi, iar de la Osica au pierit în jur de 70 de soldaţi tineri, mulţi dintre ei voluntari. Printre cei declaraţi dispăruţi era şi tata,Costică al lui Andreiță.

Fratele meu, Mărinică, a fost născut în 1940. Tata a apucat să-l vadă o singură dată când a fost în permisie şi era tare fericit că avea cine să-i ducă numele mai departe. Mai avem o soră, Nicoliţa dintr-o căsătorie anterioară a tatei, născută în 1938.
Am suferit toată viaţa că nu a existat un sprijin paternal pentru mine, fraţii mei şi mama noastră, Lizica lui Păunică.
Casa în care m-am născut era poziţionată pe Linia Mare – este vorba de casa Marianei şi a lui Mihai Dude. Casa era alta decât cea care există astăzi. Era așezată cu faţa la soare (noi îi spuneam canton), cu 4 camere, cu bucătărie şi iesle pentru cal. Îi aparținuse Lalei, prima soție a tatălui meu, plecată mult prea devreme în lumea fără dor. În urma ei a rămas Nicolița, sora noastră, o copilă nevinovată, care și-a început viața  fără ocrotire părintească.
Nicoliţa a stat puţin timp cu noi în casă, până când a luat-o unchiul ei şi a crescut-o alături de cei doi copii ai lui. Nu ştiu motivul. Eram prea mică să înţeleg. Şi mare fiind, mama îmi spunea nişte ambiguităţi din care n-am înţeles mare lucru. Dar eu şi nenea am considerat-o mereu sora noastră şi ne-am înţeles foarte bine.
Viaţa ne-a fost marcată profund de greutăţi, de neajunsuri, de evenimente istorice şi sociale care ne-au afectat copilăria şi adolescenţa, de sărăcie, de impunerea regimului comunist care a venit cu raţionalizarea alimentelor şi lipsa bunurilor de strictă necesitate.

Şi totuşi, peste toate aceste greutăţi, am avut norocul de a-l avea în viaţă pe bunicul meu, Costică al lui Păunică. El a avut grijă ca mamei să nu-i lipsească nimic, iar când avea nevoie de ajutor fizic, băieţii lui, adică unchii mei, Mihai, Gică (tatăl Bibianei), Ilie, Gorică (Polonezul) veneau să ne susţină, să ne ajute. Erau înalţi şi frumoşi şi mi se umplea inima de bucurie când îi vedeam la noi pe bătătură.
Tica, cum îi spuneam noi, a fost unul din cei mai cumsecade oameni pe care i-am cunoscut. Întotdeauna vorbele ieșite din gura lui au reprezentat pentru mine sfaturi prețioase, adevărate lecții de viață. Deși a fost un om simplu, fără prea multă carte, tica a dat dovadă de multă înțelepciune. Din punct de vedere fizic, era înalt, şi avea un ochi închis tot timpul. Mi-a povestit cum în copilărie a suferit de bubat (varicelă) şi în urma nemiloasei maladii a rămas infirm de un ochi. Deşi avea mintea ageră şi se descurca în orice situaţie, toată viaţa s-a simţit umilit din cauza infirmităţii fizice. Avea cele mai mari palme pe care le-am văzut, iar degetele-i groase erau pline de bătături. Toată viața sa a muncit cu îndârjire pentru a-și crește copiii, nu puţini la număr și pentru a aduce bunăstare casei.

Nu ştiu prin ce împrejurări, prin anii ‘70, a ajuns în Osica un grup de folclorişti americani. Au vrut să stea de vorbă cu un ţăran păstrător al tradiţiilor locale. A fost ales tica. Îmi amintesc acel moment ca pe o sărbătoare. O mașină venită de departe, oameni străini și tica, îmbrăcat în costum național, pășind cu demnitate în curtea primăriei. Mândria pe care am simțit-o atunci e greu de pus în cuvinte; eram în extaz, pur și simplu, văzându-l pe el, oglindit în ochii lumii exact așa cum îl știam eu.

Am absolvit 7 clase (şcoala elementară). Din clasa I până în clasa a IV-a am fost la Şcoala din Deal, cea făcută de Nica Vladu, în curtea căreia se află Stejarul Recunoştinţei. Din clasa a V-a am mers la Şcoala din Vale pentru că aşa funcţiona învăţământul atunci. Deşi am apucat şcoala cu mari influenţe sovietice, staliniste, am avut dascăli remarcabili de la care elevii silitori şi cu posibilităţi materiale s-au remarcat categoric. Învăţătorul meu a fost Constantin Târjoianu. Am avut norocul de-a avea profesori remarcabili: Bebe Marcu, Ana Scarlat, Caraghiaur Ștefan, Lepădatu Ion, Dumitru Mandă, doamna Constantinescu de matematică. Fata ei, Doina, a fost cea mai bună colegă a mea. Printre colegii mei s-au numărat: Romică Coţofană (tehnician CFR), Puiu Raicea (profesor biolog), Ileana Nanu Preda, inginer şi mama politologului Cristian Preda, Ştefan Nanu, Ioana Ion (stomatolog în Germania) Dumitru Tutelcă (medic veterinar) etc.

După ce am terminat şcoala primară m-am înscris la o şcoală profesională la Sibiu. Am mers la examen şi am intrat cu notă mare. Din păcate, toamna, când trebuia să plec la cursuri, mama a constatat că era mai mare nevoie de mine la munca câmpului, aşa că toate visurile mele s-au năruit brusc şi pentru totdeauna.

Fratele meu a plecat de-acasă după ce a terminat şcoala de la Osica, la o şcoală profesională din Craiova apoi, s-a angajat la Depoul Piatra Olt unde a terminat şi liceul la seral. A mers la o şcoală tehnică de transmisiuni din Bucureşti, unde a rămas definitiv. A lucrat la CFR, la Gara de Nord până când s-a pensionat. Cu o minte sclipitoare, a fost foarte apreciat la locul de muncă.
Avea doar 12 ani când entuziasmul unei zile de mai l-a împins spre valurile Oltețului, dar joaca s-a transformat rapid într-o cumpănă grea. A răcit la plămâni, avea febră mare. Mama a crezut că va muri, dar la dispensar era un doctor Rapiţeanu care după ce l-a consultat, l-a oprit o săptămână pentru tratament. În casa Ivănoaica de vizavi de liceu era improvizat un fel de spital cu câteva saloane. Copiii bolnavi de plămâni erau trataţi acolo. După ce a fost externat, nenea a luat tratament şi acasă, nişte pastile care erau într-o cutie din plastic maro pe care scria: PAS şi pe care o păstrez şi acum.

Despre mama nu pot să vorbesc aşa cum vorbea Creangă despre mama lui. Mama a fost o femeie frumoasă, înaltă, cu ochii căprui și pătrunzători. Avea părul lung și castaniu, uşor ondulat, aranjat într-un coc şi ascuns sub un tulpan negru. Pe umerii mamei mele au zăbovit toate greutăţile familiei noastre. Ea ne-a fost mamă şi tată, putere și blândețe deopotrivă, omul care ne-a crescut cu sacrificiu tăcut, cu dragoste nemărginită și cu o speranță care nu s-a stins niciodată. Viața nu o răsfățase, iar poverile duse în spate i-au schimbat blândețea într-o asprime dârză, transformând-o într-un stâlp de neclintit. Deşi simţeam că în spatele asprimii poate exista o dragoste profundă pentru noi, ne doream deseori mângâiere din partea ei. Şi odată am simţit-o cu adevărat: Era ianuarie 1952. Reforma monetară. Se schimbau banii. Toţi osicenii care dispuneau de economii, erau aşteptaţi la primărie cu o sumă de bani vechi pentru care primeau o sumă de bani noi. La primărie era lume multă, oamenii se împingeau, se înghesuiau sub paza unor soldaţi din armata română şi miliţie. În aglomeraţia mare, un miliţian a vrut să tragă în sus câteva focuri de armă. Din păcate, arma s-a îndreptat spre mulţime şi au murit împuşcate patru persoane: Leana lui Dănănău, Liza Duţă, Ilie Mierlăcioiu şi Florica Mioneci. Am văzut când au adus-o acasă pe Leana lui Dănănău. Un bărbat o purta pe braţe. Era îmbrăcată cu o scurteică neagră, iar pieptul îi era plin de sânge. Pentru că noi stăteam deseori la bunici, chiar pe linia lui Dănănău, destul de aproape de primărie şi de familia Dănănău, mama a auzit de cele întâmplate şi a venit panicată după noi. Era transpirată şi ne striga cu voce tare. Când a văzut că nu am păţit nimic ne-a îmbrăţişat şi ne-a luat acasă. A făcut o mămăligă mare, a scos bucăţi de la garniţă şi am mâncat cu toţii. A fost ziua în care dragostea mamei s-a simțit deplină, în toată puterea și jertfa ei tăcută.

Anii copilăriei mele au fost presăraţi de frumuseţea evenimentelor culturale sau ale tradiţiilor păstrate cu sfinţenie de toată lumea satului de-atunci.

La Obrejenie, pe 6 august, eram la Bâlci îmbrăcaţi frumos, dar de cele mai multe ori desculţi. Căscam gura la comediile frumos colorate, la dulapul lui Huie, la scamatoriile făcute de circari sau la halviţa şi îngheţata lui nea Nicu Bombonarul. Pe o arşiţă aspră stăteam uneori de dimineaţa până seara acolo fără a avea noţiunea timpului. Şi eram fericiţi.

Sărbătoarea de luni după Paşti era cea mai frumoasă sărbătoare din an. Ne întâlneam la biserică cu toate rudele, cu toţi vecinii, ciocneam ouă roşii, mâncam şi povesteam. Mesele albe pline de bucate înşirate în curtea bisericii păreau nişte valuri spumante, iar noi copiii alergam fericiţi, frumos îmbrăcaţi, în jurul lor. În freamătul mulţimii, armonia sunetului inconfundabil şi neobosit al clopotului domina toată zona chemând şi îndrumând oamenii la mântuire şi rugăciune. Plini de emoţie, preoţii se alăturau mulţimii şi binecuvântau bucatele.

Hora satului cu lăutari renumiţi de la Tomeni ne desfăta inimile pline de tinereţe. Balurile de la Regie, cinematograful de la Dizmancioc făceau parte din ritualul plin de farmec al acelei perioade palpitante.
În anul 1954 am plecat de la casa din Linia Mare.

Tica ne-a făcut o casă în Dieluş, aproape de carieră, fiind ultima din sat. Acolo avea el un teren şi cu ajutorul fraţilor mamei a reuşit să ne ridice o casă măreaţă cu două camere. Ea există şi astăzi, doar că i s-au adus unele modificări. La poartă aveam o fântână cu cumpănă care avea cea mai bună apă din sat. Toată lumea care trecea pe acolo îşi umplea ulciorul cu apă. Tica alesese locul acesta pentru casa noastră pentru că vizavi de noi stătea bunica din partea tatălui, muica Stanca a lui Andreiţă, soacra mamei. Avusese doi băieţi, pe tata şi pe unchiul Gheorghe, gemeni. Au plecat amândoi pe front, fiecare la unitatea lui. După ce tata a fost dat dispărut, unchiul Gheorghe a fost rănit, s-a întors acasă bolnav de plămâni şi la scurt timp a murit. Mă minunam deseori cum de o mamă mai poate supravieţui după aceste tragedii. Deseori, săraca, îşi îneca amarul în câte-o litră de ţuică, de cele mai multe ori furată de pe unde o găsea.

Pe noua noastră linie toată ziua era forfotă mare, oamenii mergeau la halta Şopârliţa sau la gospodărie pentru că mulţi osiceni munceau acolo. Ruptura că am schimbat casa părintească cu alta nouă a fost extrem de dureroasă pentru noi. Nenea nu s-a adaptat niciodată, el stătea mai mult la bunici, iar eu simțeam că îmi părăsisem vecinii cu care mă jucam şi sufeream enorm, iar mama a dat impresia că s-a adaptat rapid. Dar cine ştia ce era de fapt în sufletul ei distrus de atâtea greutăţi? La fel şi în sufletul câinelui nostru, Grivei, care zilnic făcea drumuri între cele două case, fără a-şi găsi locul, până într-o zi când şi-a găsit sfârşitul sub roţile unui camion.

Procesul de colectivizare forţată a ajuns şi la Osica prin anii 1961-1962. Mi-amintesc că venea la poarta noastră, printre alţii, un individ care se numea Coastă şi era din Greci, se tot certa cu mama ca să semneze tabelul pentru cedarea pământului către Cooperativa Agricolă de Producţie. Nenea era şantajat la serviciu. I-a spus şeful lui că dacă nu aduce adeverinţă cum că mama a predat pământul, va fi dat afară de la Depou şi va rămâne fără loc de muncă. Mama nu a cedat şi nu a semnat niciodată. Dar propagandiştii care făceau parte din comisie au semnat în locul ei.

După ce am terminat şcoala am mers la muncă, la Gospodăria din Şopârliţa. Munceam de dimineaţa până noaptea pe bani puţini până când a venit un inginer bun, Popa, care aprecia munca noastră şi care ne plătea mai bine.
Anii au trecut, m-am căsătorit, iar bărbatul meu a fost şi el orfan de război. Am două fete, am trăit bine şi rău, ca toţi românii de rând. Am lucrat la colectiv, am băut apă caldă din damigeana de richită sau direct din Bălţatu’, am muncit greu cu sapa ca să putem supravieţui.

La începutul anilor ‘80 s-a raţionalizat mâncarea, şi viaţa a fost o luptă pentru supravieţuire până când a venit Revoluţia cu multe schimbări. Pământul ne-a fost restituit şi cu timpul n-am mai putut să-l lucrăm din cauza vârstei care nu ne mai permitea. Am făcut nunţi, am petrecut înmormântări dureroase şi am luat viaţa ca pe un dar de la Dumnezeu.

Osica noastră s-a modernizat, Linia Mare s-a schimbat mult: are asfalt, curent electric, apă şi canalizare, case modernizate, dar pare mai tăcută fără pașii oamenilor care mi-au legănat copilăria și alături de care am crescut. Numărul lor se reduce pe măsură ce timpul trece. Casa copilăriei mele nu mai există. A rămas doar locul plin de poveşti şi magie, de umbra paşilor copiilor ce-am fost cândva, de chipurile triste şi pline de griji ale părinţilor noştri. Casa în care ne-am mutat mai târziu, cea de la Carieră, pare părăsită. Între durerea celor două case rămase fără suflet, încerc să supravieţuiesc şi eu aşa cum pot: cu amintiri, cu dureri, cu doruri, cu visuri spulberate prematur.

De la vârsta de 12 ani, mi-am așternut gândurile și dorurile între coperțile unui jurnal vechi, care mi-a devenit, cu timpul, cel mai loial confident. Chiar și acum, când casele copilăriei mele au amuțit, simt în acele pagini un sprijin nevăzut, o forță care m-a făcut de atâtea ori să mă simt de neînvins. În rândurile scrise cu mâna mea de copil și de femeie, amintirea bunicului și blândețea lui, asprimea dârză a mamei, care m-a învățat să rezist și gustul apei de la fântâna de la Carieră sunt nemuritoare. Atâta vreme cât am cui să povestesc momente din viaţa mea și am unde să-mi aștern trăirile, nicio pierdere nu e definitivă și nicio speranță nu e pe deplin stinsă.

Elena Raicea (Maxut)
fata Lizicăi lui Păunică