Acum cincizeci de ani, tatăl meu, un ţăran cu o pedagogie sumară, cultivat doar la tradiţie şi la Biblie, îmi punea în braţe un dosar, îmi dădea zece lei de tren şi mă trimitea să-mi aleg singur liceul în oraşul „marilor noastre speranţe”, Caracalul.
Îi ştiam doar gara, fiindcă de trei ani veneam aici în fiecare zi de joi, coboram din tren doar ca să-mi cumpăr „ România literară” şi mă întorceam acasă cu trenul următor.
Nu trăiam, totuşi, nicio spaimă, pentru că nu veneam singur, cu mine venea băiatul şefului de gară din sat, el cunoştea oraşul, ştia liceele, trebuia doar să alegem între cel de lângă spital, o clădire nouă, dar ternă ca un sanatoriu şi acela de pe bulevard, o clădire veche, dar plină de istorie, din amfiteatrul căreia răzbăteau până în stradă muzici ameţitoare.
Era şi în satul nostru liceu, dar pe vremea aceea eu şi prietenul meu ne credeam prea deştepţi pentru el. Abia mai târziu, din cărţi, aveam să aflăm că nu trebuie să te crezi niciodată prea bun, pentru ca, ruşinându-te, să faci sforţări să devii şi mai bun.
Am pus, aşadar, dosarele la „Ioniţă Asan” şi-am coborât într-un oraş bacovian, în care şi azi, ca şi atunci, de tristeţe şi singurătate, eşti mereu tentat să te sinucizi.
Dar pentru noi atunci, asta nu conta deloc, noi aveam un vis de împlinit, voiam să fim liceeni la oraş.
Peste două săptămâni visul nostru devenea realitate: eram elevi la „Ioniţă Asan” şi ni se părea că nimeni pe lume nu mai era ca noi.
Nu aveam să rămân decât un an elev la „Asan”, mai mult fiind prea peste puterile băneşti ale tatălui meu, dar toţi profesorii mei de-atunci aveau să îmi rămână foarte mulţi ani proaspeţi în minte, de la nea Anton, proful de română, cu sâsâitul lui fermecător, şi până la doamna Avram, profa de istorie veşnic absentă, şi de la nea Stoicescu, care mă întreba pe fiece zi ce-mi mai face „mateoftica”, până la nea Rădulescu-Bibicu, proful de botanică, care, la tablă, de fiecare dată, lăuda în mine „ţăranul”, mereu spre exasperarea mea de adolescent ce se socotea deja urbanizat.
Au trecut patruzeci de ani de atunci, dar pe toţi profesorii trecerii mele fulgurante prin „Asan” îi am încă atât de prezenţi în mine, de parcă nu unul singur, ci zeci de ani aş fi învăţat alături de ei. Poate de aceea, de câte ori mă gândesc la Liceul „Ioniţă Asan”, gândesc imediat că am fost şi eu un an in Arcadia…

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2018/01/vatra-satului-Vladuleni-astaz2.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2018/01/vatra-satului-Vladuleni-astaz2-150x150.jpgNicolae DrăghiciAMINTIRI DIN COPILĂRIE ȘI DUPĂAcum cincizeci de ani, tatăl meu, un ţăran cu o pedagogie sumară, cultivat doar la tradiţie şi la Biblie, îmi punea în braţe un dosar, îmi dădea zece lei de tren şi mă trimitea să-mi aleg singur liceul în oraşul „marilor noastre speranţe”, Caracalul. Îi ştiam doar gara, fiindcă de...Osica de Sus