Mai întâi un telefon de la directoarea revistei: a murit Luxa Polizu! Era Paștele 2020. Pandemie, stare de urgență, izolare, orașe, țări, continente încremenite, scoase din circuit. Planeta se oprise. Și imediat, în aceeași zi, e-mailul Ștefaniei. Jalea Filei – în nota ei, înțeleaptă, senină. Până și jalea îi este tonică, o să vedeți.

Toți știm, familia Polizu trăia de patru decenii o mare dramă cauzată de suferința fără leac a celei mai mici dintre patru surori. Acum se terminase. În timp ce întreg mapamondul sta cu capul la cutie, paralizat, sufletul cel mai pur din Osica de Sus, curățit prin suferințe inimaginabile, eliberat în sfârșit din cușca pătimirilor trupești, trecea, înălțat, la cele veșnice.

Cum să nu te bucuri! Răspunsul meu, în cheia acestei bucurii, a fost spontan, dar pe măsură ce scriam mi-am dat seama, și am convenit imediat cu colaboratoarea noastră din Montreal/Canada, că rândurile ei, ale Filei, merită și trebuie publicate. Pentru valoarea lor excepțională. Luxa, ca toți marii suferinzi ai acestei lumi, reprezintă un caz ieșit din comun, un bun public aș zice, care ne poate instrui, pe fiecare în parte, mai ales pe cei tineri, multe și deloc mărunte. Cunosc acestea din propria familie, și spun cu acoperire ce spun. Da, murim aici și înviem dincolo, dacă suntem vrednici, ne asigură Mântuitorul Iisus Hristos.

Vrednice, surorile Polizu, Jana și Fila, în cap cu Luxa, sunt cu asupra de măsură – rândurile de față stau dovadă. Răspunsurile mele în această compunere joacă rol de liant și zgomot de fond – se poate sări peste ele. Atenție mare la ce spune Fila. Titlul îi aparține. Am păstrat, din motive de spațiu, doar datarea inițială. Cele de după, se deduc. (Marian Drăghici)

On Tuesday, April 21, 2020, 09:36:02 PM GMT+3

Dragă Marian, Hristos a Înviat! Pe lângă bucuria Învierii am trăit anul acesta pierderea lui Luxa. Da, o lungă bătălie a luat sfârșit! Tu știi ce înseamnă asta. Iată gândurile mele acum:

19 Aprilie 2020, la câteva ore de la ceasul Învierii, se stingea din viață sora mea cea mică, Luxa. Născută la 6 decembrie 1958, Polizu Alexandrina a fost al patrulea copil al lui Polizu Constantin și Marica Constantina, părinții mei. A fost drăgălașa familiei și, de mică, până în ultimele zile de viață, a răspândit în jurul ei bucurie și optimism. Pentru mine, ea a fost cea mai talentată și mai frumoasă dintre noi, fetele. Era bunătatea întruchipată! În ciuda faptului că la vârsta de 23 de ani viața ei a fost schimbată de boala numită scleroza multiplă, Luxa nu a încetat să-și joace rolul în viața aceasta pământească, așa cum îl percepea ea! Cântecul și bunătatea, au adus bucurie pe fețele  copiilor, lucrând ca educatoare. S-a luptat cu toate puseurile acestei boli și niciodată, absolut niciodată, nu s-a supărat pe viață. 

A iubit viața cu toată frumusețea ei, s-a dăruit oamenilor cum știa ea mai bine. Nu a avut familie, dar a iubit fetele mele ca o adevărată mamă, necondiționat. A iubit Osica și nu și-a dorit niciodată să plece din casa părintească, ea asumându-și misiunea de continuitate a familiei noastre acolo. Și totuși, pentru câțiva ani, din motive de îngrijire a acceptat să stea departe de casă, la Cernavodă, la sora noastră Jana.

Ieri, pe ultimul drum al vieții – chiar dacă ea nu și-a petrecut ultima noapte acasă, vecinele noastre, cu o dăruire extraordinară au făcut datinile, au pregătit colacii și chiar i-au făcut un brad: când mașina mortuară a sosit, ele o primeau pe Luxa! – , s-a oprit pentru un timp în curtea casei părintești, a ascultat puțin cântecul păsărelelor, s-a lăsat mângâiată de razele soarelui primăvăratic, a prins din adierea ușoară a frunzelor de salcie și apoi și-a luat rămas bun de la toți cei pe care îi iubise! Și, cum viața e uneori nedreaptă, eu m-am mulțumit să trăiesc aceste momente pline de emoție de foarte departe! Astăzi este prima zi fără Luxa și tristețea mă inundă. Păstrez de la ea neprețuita lecție de viață: oricât de nedreaptă ar fi viața cu tine, să nu te superi pe ea, să nu pierzi credința în divinitate, să accepți nedreptățile cu dragoste și umilitate!

Adio, Luxa, Lumina noastră!

Dragă Fila, îți răspund așa, sec: tristețe-tristețe, dar și neapărat bucurie! Luxa, cum o numeați voi cu numele luminii, s-a dus la locul ei în Lumină, chemată de Lumină. Toți inițiații în sfintele taine, atât cât ne-am ostenit să citim, spun că o viață curățită de păcate nu este posibilă în această lume decât printr-o mare, continuă suferință. Asta e, în câteva cuvinte, lecția Luxei lăsată prin pronie divină nouă, osicenilor. Să nu fie degeaba. Așa cum o descrii, Luxa aduce negreșit mântuire, vouă, familiei, întregii comunități osicene. Mă bucur să aflu că a avut credință, nădejde, dragoste. Da, trecerea prin această lume este suferință și durere; uneori, pentru cei aleși, o mare suferință și durere. Am mai scris în revistă despre asta, citându-l pe Părintele Arsenie Boca. Paradoxal, așa își păstrează Dumnezeu, departe de ispite, sufletele alese. Nu am nicio îndoială când spun că Luxa s-a întors la adevărata ei casă, construită cu fiecare lacrimă și suspin din această viață, sus in Cer. Bucurați-vă, Polizoaicelor. Meritați! Atât cei vii, cât și cei adormiți ai familiei, aveți un suflet sfânt și rugător de-a dreapta lui Hristos Dumnezeu. Știu asta de la Viorica, soția, mama fiicelor mele, care și ea se roagă pentru noi – și rugăciunea ei, nu spun prostii, se simte, e vizibil ascultată. Știu și din cărți, de la alții. Da, Înviere nesfârșită aveți prin voi și Alexandrina voastră!
Voi publica rândurile tale și ale mele în Rădăcini, dacă ești de acord.

Te îmbrățisez, o îmbrătișez și pe Jana, cu deosebită considerație și mult dor.

Dragă Marian, îți mulțumesc pentru gândurile tale alese. La gândul că sufletul ei s-a așezat la dreapta Tatălui în primele ceasuri de la Înviere, îmi alin singură tristețea că nu am putut fi alături de ea pe ultimul drum. Mă bucur însă, că în ultimele două săptămâni o vegheam în fiecare noapte prin telefon. Îi spuneam rugăciuni și-i aminteam de întâmplări frumoase. Acele clipe au fost de o adevărată sfințenie. Încercam astfel s-o complementez pe Jana, atinsă de multă oboseală, dar și să fiu aproape de Luxa. Știi, Marian, nu pot să înțeleg de ce, în legătură cu ființele cele mai dragi intervine imposibilul. La fel a fost și la moartea lui tata, iar el a încheiat cu viața pe pământ rostindu-mi numele. Cu Luxa, grație telefoanelor smart, am putut fi alături de la distanță. Ce paradox, și totuși, ce bucurie! Îi voi transmite lui Jana gândurile tale. Da, sunt de acord cu publicarea acestor gânduri alături de ale tale. Și noi vorbim deseori de tine și de Viorica.
Marian, în aceste timpuri grele pentru omenire, îți doresc sănătate, ție și familiei tale, iar fetelor multe, multe împliniri!

Cu drag, Fila

Dragă Fila, ce este la om imposibil, la Dumnezeu este posibil – zice Iisus Hristos. Am citit și citesc experiențele Sfinților Părinți. Cu mult-puținul pe care îl dibuiesc, pot să exprim cu destulă siguranță, prin comparație/analogie cu alte cazuri din lecturi, un adevăr despre o persoană cunoscută sau alta. Tot ce am spus despre Luxa stă în picioare – o poate confirma orice adevărat teolog: viața ei curățită prin suferință o îndreptătește, logic vorbind, la un loc în sfintele locașuri ale lui Hristos Dumnezeu. La fel, despre tatăl vostru, nea Costică Polizu, căruia îi păstrez un loc de mare cinste în memoria mea, așa cum a trăit și pătimit, martirizat, ăsta e cuvântul, martirizat, o viață întreagă de tagma necredincioșilor atei, cred că are sufletul în șirul drepților, lângă al mamei voastre, desigur. Ce spun ține de justiția divină. Singura prin care li se face dreptate celor care în viața aceasta pământească nu s-au bucurat de dreptate. Nu te necăji că nu ai participat fizic la înmormântarea celor dragi. E scris să delegăm grijile legate de cele practice ale punerii în mormânt și să ajutăm sufletele proaspăt despărțite de trup priveghind prin multă rugăciune. Ceea ce tu ai făcut, priveghind și rugându-te pentru ai tăi, și pentru tata, și pentru soră, cu tot focul unei inimi îndurerate, apăsate și de chinul înstrăinării nedorite. Fii încrezătoare, Fila, fiți încrezătoare, și tu, și Jana – sunteți, prin voi, o familie pe cât de încercată aici pe atât de binecuvântată dincolo. Nu v-ați lăsat înfrânte, și cununile sunt ale voastre.

Încă o dată, nu de la mine sunt acestea. Din autori care nu mint. Școala noastră materialist-atee ne-a făcut pe lângă binele incontestabil un rău incomensurabil: a despărțit elevii de cunoașterea lui Dumnezeu. Opoziția știință-Dumnezeu, complet falsă, am observat cum lucrează și astăzi cu înverșunare în capetele definitiv pierdute pentru adevăr. Inclusiv pentru adevărul științific care, prin cuantică, se întoarce cu mijloace specifice la recunoașterea existenței divine. Ce-i de făcut, pentru a restabili Binele atât de necesar fiecăruia, ni se descoperă, din nou, în aceste zile, prin vestea deloc convențională: Veniți de luați lumină! Hristos a înviat!

Fii sănătoasă și voioasă, tu și întreaga familie! Dumnezeu cu voi, oriunde v-ați afla!

Mulțumesc, Marian, gândurile tale întărite de povețele tale bazate pe o profundă înțelegere mă ajută mult! Ai studiat aspecte ale înduhovnicirii și asta te ajută să înțelegi altfel dimensiunea ființei noastre. Îți mulțumesc pentru fiecare mesaj al cuvântului tău.
E-adevărat, ateismul a distrus ființa umană iar pierderea aceasta încă nu știm să o estimăm. Trebuie să recunosc că Dumnezeu m-a hărăzit cu o alură mistică a ființei mele și totdeauna aceasta a fost latura care m-a întărit cel mai mult în clipe grele. În plus, am avut șansa să-l cunosc pe Părintele Târcă în casa noastră. Nu cred că atunci pricepeam tot ce el ne spunea, aveam 12-15 ani, dar mă interesa să ascult tot ce spunea; într-un fel, ascultam un martir al pușcăriilor comuniste. Dânsul suferise mai mult decât tata. Exemplul părinților mei era o cale spre dreptate și umanitarism dar, din nou, nu totdeauna înțelegeam tot. Așa este când ești adolescent! Apoi, viața alături de Luxa, un alt exemplu de înțelegere a dimensiunii ființei noastre. Exemplele mi s-au arătat în viață și poate, în acest sens, am fost privilegiată față de alți copii.
Oare când vor ajunge oamenii să înțeleagă această chemare: Hristos a Înviat ?!

Poate în aceste vremuri de pierzanie vom înțelege mai mult decât până acum. Coincidență sau nu, și pe mine mă revoltă enorm această luptă de joasă condiție în a pune în opoziție știința și religia. Nimic mai eronat, căci știința înseamnă creativitate, iar creativitatea este divinitate. Marii oameni știu asta, dar ticluitorii de vorbe caută adevărul în întuneric!
Îți mulțumesc mult că mi-ai împărtășit o parte din înțelegerea lecturilor tale și asta îmi dă curaj.
Dumnezeu să-ți lumineze calea! Mulțumesc pentru încurajarea ta atât de profundă!

Cu drag, Fila

Ei, nu e mare lucru. De multe ori m-am gândit la Luxa, la suferința ei. Atât de asemănătoare cu a Viorichii, soția mea, că nu puteam rămâne indiferent. Am căutat să înțeleg logica suferinței, rostul ei, și pentru asta am pus mâna și am citit. Atâta tot. Ceva la îndemâna oricui. Medicina, cum știi, ridică din umeri neputinciosă la boala asta. Pe de altă parte, nu în romane, eseuri filozofice, tratate de psihologie, aflăm adevărul ultim despre noi și condiția umană. Acolo se bâjbâie cu grație înaltă uneori, dar tot bâjbâire. Adevărul gol-goluț îl aflăm, dacă vrem, în Cuvântul lui Dumnezeu și al sfinților Lui. Ți-am transmis spre întărire câte ceva din cele citite, nu sunt povețele mele. Nici fraze convenționale nu sunt, ci expresia unei credințe experimentate, pot să spun, zi de zi instruite. Sunt convins că tu și Jana nu aveați timp să aprofundați acest tip de cunoaștere. Am făcut-o eu, cumva și în locul vostru. De dragul Luxei, de dragul vostru.

În fine, vom muri și vom vedea. Abia după marea trecere ni se vor arăta toate – dacă vom fi vrednici. Acum, că revista va apărea și vor fi de citit aceste mesaje, este foarte riscant să pui în pagină asemenea chestiuni grave fără să le faci să sune cât mai rezonabil. Îmi asum riscul. Luxa și familia Polizu merită cu prisosință acest omagiu.

Îndatorat vă sunt, Polizoicelor dragi, că prin voi am înțeles și eu mai mult. Poate vor înțelege și alții. Osica vă datorează foarte mult. Dar nu oamenii – Dumnezeu să vă răsplătească!

Eu – cu îmbrățișare frățească!

În final vă scriu niște versuri, cu pacostea pandemiei pe cap, în registru naiv-sprințar-floral-primăvăratic, așa cum o păstrez în amintire, într-un fel aparte, numai al ei, pe mereu zâmbitoarea, minunata Luxa, din anii de școală. Se întâmpla hăt! pe la începutul, plin de promisiuni înșelătoare, al anilor 70 din secolul/mileniul trecut. Multă durere a curs peste Olteț și prin sufletele osicenilor, de-atunci. Dar nici bucuriile simple n-au fost de lepădat. Doamne, ajută!

Luxioară, tămâioară

Luxioară, tămâioară, uite, –s boul care ară

înăuntru, nu afară, în vântul de primăvară,

de cu zori și până-n sară și de sara până-n zori,

în-noaptea-albă-adeseori,

ară de jos până Sus toată crucea lui Iisus,

ară de Sus până jos toată crucea lui Hristos,

în de-a lungul și de-a latul, în adâncul și Înaltul –

ca să vie mâna ta răsărită dintr-o stea

să-semene-flori-pe-ea,

ghiocei și viorele s-adie Raiul prin ele

adieri cu-mbrățișări s-ajute la vindecări,

adieri cu sărutare să fie de vindecare

pe față la fiecare, din creștet până-n picioare

și-n sufletul ce nu moare, nici nu cere de mâncare

numai suferă și doare pentr-un căpățel de soare

să-i ție de lumânare când o suii pe cărare

de-aici-în-Lumina-mare…

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2020/06/radacini-nr-10-51.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2020/06/radacini-nr-10-51-150x150.jpgRevista „Rădăcini”IN MEMORIAMMai întâi un telefon de la directoarea revistei: a murit Luxa Polizu! Era Paștele 2020. Pandemie, stare de urgență, izolare, orașe, țări, continente încremenite, scoase din circuit. Planeta se oprise. Și imediat, în aceeași zi, e-mailul Ștefaniei. Jalea Filei – în nota ei, înțeleaptă, senină. Până și jalea îi...Osica de Sus