Da, a venit timpul să vă împărtășesc și eu, cu tristețe și profund regret, câte ceva despre cea care mi-a călăuzit pașii pe drumul cunoașterii ca profesor și mai apoi, ca pe mulți dintre noi toți, ca un adevărat Om – Domnișoara Cici – „donșoara Cici”, așa o știam eu și toți ceilalți copii de la Școala din Vale.
Odată cu trecerea anilor, mă obișnuisem s-o văd zilnic prin curtea casei din Linia Mare, printre florile din grădinița atent îngrijită, cu tanti Rica (mama dânsei) sau la poartă, cu motanul în brațe… O salutam respectuos și mai stăteam un pic de vorbă. Alteori, când era mai departe prin curte, era suficient să ridic mâna în semn de salut și se bucura nespus de mult că nu trec fără s-o observ. Tot așa „din vorbă-n vorbă” îmi oferea câte un sfat util, mă încuraja și mă îndemna să-mi urmez cu încredere visele și idealurile, că vor înflori trandafirii și pe strada mea, să am încredere în Bunul Dumnezeu. Dar acum trec pe stradă și, deși știu că a plecat pe drumul fără întoarcere, încă o mai caut cu privirea prin curte, mă tem să nu cumva să trec și să n-o observ, să trec fără s-o salut. Îi port un veșnic respect și adâncă recunoștință pentru tot ce-a făcut pentru mine personal și-i mulțumesc și acum (așa cum am făcut-o de multe ori și în timpul vieții) pentru faptul că a făcut parte în mod activ din viața mea și pentru că mi-a permis să fac parte, într-un anume fel, din viața dânsei. A mers lângă mine, la un moment dat aș zice chiar „umăr la umăr”, necondiționat și m-a susținut moral de câte ori simțea că am nevoie. De domnișoara Cici mă leagă multe amintiri frumoase, de neuitat, dar care sunt atât de personale…..
Acum aș vrea să vă spun cum am cunoscut-o eu pe domnișoara.
Era în toamna anului 1977, prima zi de școală, când, cu pași timizi și temători începeam clasa a V-a. Nu știam ce urmează pentru noi, la ce să ne așteptăm. Ne spusese „tovarășa învățătoare” (alt om de excepție din viața mea – Doamna Lucica Mandă), că vom fi pe „mâini bune” vom avea ca dirigintă „o fată de-aici, din sat, foarte bine pregătită ca dascăl și foarte sufletistă, dar pretențioasă la carte. Citez: „o să mâncați carte pe pâine, scoate untul din voi”, cuvinte cărora nu le-nțelegeam tot sensul la vârsta aceea. Așa am cunoscut-o pe „tovarășa dirigintă”, cea pe care, cu ochii minții, o revăd oricând cu mare plăcere și cu imensă bucurie în suflet. Cu siguranță vreți să știți cum am văzut-o eu, copilul/eleva de atunci pe domnișoara? Hm, o văd chiar acum, când scriu aceste rânduri..: parc-a fost ieri… tânără, înaltă, frumoasă, elegantă (purta o rochie din stofă groasă, cu carouri mici, în nuanțe maron, cu un pic de mânecuță, iar pe dedesubt avea o helancă neagră, pantofi cu toc înalt, ciorapi fini din mătase, machiată „cu gust”). Nu văzusem pe nimeni, până atunci, îmbrăcată atât de sofisticat și simplu în același timp, cu mersul acela sigur și ușor legănat (ca o prințesă din poveștile bunicilor), privirea drăgăstoasă și senină care-ți pătrundea sufletul, ochii negri și mari, blânzi ca de căprioară, cu zâmbetul acela ștrengăresc în colțul gurii… ținând catalogul de-un colț… (Așa este că, pentru o clipă, a trecut chiar acum prin fața ochilor dumneavoastră? A celor care citiți aceste rânduri?). Cu zâmbetul acela inconfundabil pe buze ne-a urat bun venit și s-a prezentat simplu: „Numele meu este Cecilia Păun (și încă o dată a ținut să precizeze: Cecilia…) și în următorii patru ani voi fi diriginta și profesoara voatră”, apoi a completat foarte serioasă: patru ani de acum încolo „îmi mănânc sufletul cu voi” și a râs cu poftă văzându-ne atât de tăcuți și speriați (în timp, ne-am obișnuit cu umorul dânsei….. ). Apoi, încet, încet am cunoscut-o și mi-am seama ce om minunat și cald îmi era alături să-mi călăuzească pașii și care mă-ndemna să învăț tot mai mult și mai mult, pentru viitorul meu, pentru a depăși și trece cu ușurință de toate obstacolele, să depășesc „condiția” părinților mei, să ajung om de nădejde pentru societate și viitor. Erau aceleași cuvinte pe care le-auzeam și acasă, spuse de părinți: „Să nu faci ture de noapte sau cu sapa la C.A.P. și să bei apă caldă…”
Ca dirigintă ne-a fost aproape mereu. Prietenoasă din fire, uneori copilăroasă chiar, intra în jocurile noastre, se lăsa provocată și angrenată activ în activitățile noastre școlare. Ne sfătuia ca, în clasă, în timpul orelor, să fim uniți și să ne ajutăm unii pe alții la lecții, să nu râdem când vreunul dintre noi spunea ceva greșit, să nu ne marginalizăm între noi. Orele de dirigenție, de cele mai multe ori, erau o adevărată încântare: citeam, cântam, râdeam, ne spunea glume, ne imita….dar observasem că așa se comporta dânsa și cu elevii de la clasele mai mari. Ne invita pe toți (și mari și mici) seara, după ore, la „seri literare” și „seri dansante”, ne servea cu napolitane de la nea Gheorghe și cu suc făcut de tanti Anica, apoi domnișoara ne recita și ne-nvăța să recităm și noi versuri de neuitat ale poeților: M. Eminescu, V. Alecsandri, I. Minulescu, Nichita Stănescu – de departe preferatul dânsei. Așa a știut dânsa să ne strecoare în suflet și în minte dorința de cunoaștere, de a citi cât mai mult….Vedeți cât tact, câtă pedagogie? Acum îmi dau seama. Uneori ne dădea numele diverselor personaje din opere literare, exemplu concret: mie-mi zicea Ilinca, una din fetele lui Ilie Moromete. Așa mi-a trezit interesul și curiozitatea de a citi, la treisprezece ani, romanul lui Marin Preda – Moromeții (două volume) bine-nțeles din biblioteca domnișoarei. Colegii mai mari aduceau casetofoane, iar domnișoara venea cu casete … ascultam muzică de tot felul (adecvată vârstei noastre – colinde, romanțe, muzică disco cu formații „în vogă” la acea vreme din repertoriul internațional, ne-nvăța să dansăm, organiza pentru noi și ne însoțea în excursii prin țară și drumeții (primăvara mergeam la cules de ghiocei în pădure, la Bercica). Era mare iubitoare de artă populară, de folclor autentic, de muzică folk și mai ales de muzică clasică, de teatru. Ne povestea despre participările dânsei la diverse spectacole, cât de frumos se desfășurau și multe, multe altele. Dincolo de toate acestea era și dânsa un om ca noi toți, cu necazuri, cu supărări, cu tristeți, cu bucurii, cu regrete, cu speranțe, cu nedreptăți, cu neajunsuri, cu dureri și doruri sufletești pe care le-a depășit și petrecut demnă, cu fruntea sus și cu privirea înainte asemeni brazilor ce încă-i străjuiesc casa părintească, fără să se plângă vreodată, ca o adevărată eroină a timpurilor noastre. Pe toate le-a dus un timp alături de tanti Rica – mama – pe care o idolatriza de-a dreptul, iar mai târziu le-a dus singură, cu liniște și pace, cu ochii înlăcrimați, până când, tot așa, în tăcere, într-o zi târzie de toamnă, a trecut pentru veșnicie într-o altă lume, poate mult mai bună.
Dar asta nu-i tot. Din clasa a VII-a am avut plăcerea și onoarea de a o avea și ca profesoară de limba rămână – am fost privilegiați – eram singura clasă din școală la care domnișoara a predat această materie… poate mai târziu… la Școala din Deal… sau la liceu… nu știu. Cert este că, datorită unor împrejurări/întâmplări nefaste, ajunsesem să absolvim toți clasa a VI-a, cu medii destul de mari și fără să știm mare lucru. La literatură, mai era cum mai era, dar la gramatică „șchiopătam binișor”. Ziceam întâmplări nefaste pentru că în primăvara anului 1978 doamna Liliana Ionescu – profa de română (încă un om drag sufletului meu) – a trecut fulgerător și foarte tânără în neființă, apoi am mai schimbat încă trei profesori: domnul Marin Sulger – directorul școlii, apoi o doamnă profesoară de la Slatina, în clasa a VI-a doamna Gheorghița Dulea.
Cum ne-a prins domnișoara că nu știam mare lucru la gramatică? Simplu. La ultima oră de dirigenție dintr-a VI-a, în glumă, dar și cu real interes, domnișoara ne-a întrebat dacă știm să conjugăm un verb la toate modurile și timpurile, să vadă cât de buni suntem la gramatică, că notele erau destul de mari în catalog…. și bineînțeles că nu prea ne-am descurcat, ne-am bâlbâit, ce să mai vorbim? Domnișoarei i-a fost clar, învățasem „pe sărite”… Și-a pus mâinile în cap (la propriu) și, cred că din acel moment, hotărâtă cum era din fire, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a ne fi profesor de limba română din clasa a VII-a. Atunci am înțeles, poate pentru prima dată în viață, ce om de cuvânt și de mare caracter este domnișoara, cât a „insistat” ca să obțină puținele ore de limba română la clasa noastră. Nu cred că i-a fost ușor, dar și-a dorit să facă ceva util pentru noi, atât de atașată a fost de noi, încât n-a vrut să ne lase „în negura” neștiinței.
Într-adevăr, din clasa a VII-a ne-a preluat la limba franceză domnul profesor Paul Aretzu – toată stima!, iar la limba română am „intrat pe mâna” domnișoarei. Acesta a fost norocul nostru – „steluța” care a strălucit lângă noi, pentru noi și care ne-a deschis/luminat la propriu mințile. La orele de limba română era destul de înțelegătoare cu noi, dar și exigentă, chiar severă uneori, hotărâtă și sigură pe metodele de predare știind întotdeauna cum să ne trezească interesul și dorința de a învăța, de a evolua cu fiecare oră parcursă sub îndrumarea atentă a dânsei. Ne era rușine să venim cu lecția ne-nvățată sau cu temele nefăcute, pentru că se străduia prea mult și punea prea mult suflet în fiecare cuvânt pe care ni-l analiza, în fiecare poezie sau roman prezentat și comentat. Nu ieșea din clasă până nu era dânsa convinsă c-am înțeles lecția. Ca elevi ai dânsei, nu ne-a obligat niciodată să învățăm o poezie, ni se părea normal s-o știm. Dar ne dojenea cu mult calm: „Măi copii, eu am învățat carte, mai învăț și acum… voi dacă învățați, pentru voi învățați, nu pentru mine, eu de bine de rău mănânc o pâine. Dar voi ? Ce faceți?”, eram prea mici atunci pentru a înțelege pe deplin mesajul dânsei… La sfârșitul clasei a VIII-a era foarte mândră de evoluția noastră, peste tot ne lăuda pe toți din clasă, fără deosebire, cu toții eram „copiii” dânsei, iar noi n-am dezamăgit-o, toți am reușit să trecem cu bine examenele de admitere la diferite licee și școli ale acelor vremi. Nu cred că greșesc dacă spun că, pentru noi, la acel moment, dânsa a fost „omul potrivit, la locul potrivit” și, aș mai adăuga eu, la timpul potrivit, spun asta deoarece a intervenit la timp în formarea și modelarea caracterelor noastre, inflențându-ne în bine viitorul. La fel a fost și mai târziu. În timp, ori de câte ori aveam nevoie de un sfat îi treceam cu încredere pragul casei, iar dânsa mă primea de fiecare dată bucuroasă și cu zâmbetul pe buze oferindu-mi sfaturi de viață și adresându-mi mereu o vorbă bună.
Și totuși, dragostea de semeni, grija față de cei din jur, de ceea ce se întâmpla în apropierea dânsei, compasiunea și omenia de care dădea întotdeauna dovadă, aprecierea corectă și justă a oamenilor de valoare, spontaneitatea cu care răspundea chiar și unor întrebări banale, toate acestea nu cred că le învățase în școală, sigur le-nvățase la „școala vieții”. Acesta cred că era mesajul pe care a încercat să ni-l transmită încă din anii de școală: să fim pregătiți să luăm cu brio examenele cu care ne aștepta „școala vieții”.
Așa am văzut-o și am cunoscut-o eu pe inegalabila domnișoara Cici.
Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Ileana Bobiceanu
o fostă elevă

Această prezentare necesită JavaScript.

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2021/12/WhatsApp-Image-2021-12-04-at-10.55.51-632x1024.jpeghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2021/12/WhatsApp-Image-2021-12-04-at-10.55.51-150x150.jpegRevista „Rădăcini”IN MEMORIAMDa, a venit timpul să vă împărtășesc și eu, cu tristețe și profund regret, câte ceva despre cea care mi-a călăuzit pașii pe drumul cunoașterii ca profesor și mai apoi, ca pe mulți dintre noi toți, ca un adevărat Om – Domnișoara Cici – „donșoara Cici”, așa o știam...Osica de Sus