Vine o vreme când dorul de glia străbună ne poartă pe ulițele copilăriei în căutarea amintirilor de odinioară. Un pansament așezat lesnicios, când și când, pe rana mereu deschisă a sufletului aflat în suferință. Atunci, doar gândul trebuie lăsat slobod să zboare peste câmpiile nesfârșite ale Olteniei în căutarea trecutului. Fiecare pas făcut în interiorul liniei de hotar a satului natal activează pe neașteptate un șir nesfârșit de emoții și amintiri. Undeva în muzeul memoriei afective se derulează filmic întreaga istorie a existenței noastre. Dincolo de cercul familial imediat, cu bunici, părinți și frați, descoperim figurile inconturnabile ale unor oameni de ținută, cu dispoziție moralizatoare, har și chemare dăscălească care ne-au dirijat pașii pe drumul cunoașterii. În spațiul central-scenic se așază inevitabil chipurile statuare ale primilor învățători, făuritori de destine, de numele cărora se leagă performanța noastră socială. Din păcate, ni-i amintim când și când, uneori la ceas de sărbătoare, alteori mult mai târziu, după ce vor fi făcut pasul spre cele veșnice. O lacrimă prelinsă pe obraz coboară în penitență toată neputința noastră de a nu fi reușit să le transmitem un simplu „mulțumesc” la ceas potrivit. Ei sunt cei ce ne-au așezat în mână creionul și tocul cu peniță, ne-au învățat să construim în șiruri nesfârșite primele semne grafice cu bețișoare, liniuțe și cârlige, pentru a le asambla, la început stângaci, apoi într-o deplină armonie, pe portativul limbii române. O minunăție a creației săvârșită sub ochii noștri de copii de „învățătorii-purtători de lumină”, învestiți să planteze în suflete cea mai de preț valoare a identității naționale: limba maternă, limba ce-o vorbim. Pe drumul dificil și nesfârșit al cunoașterii, Domniile Lor, cu înțelegere, meșteșug și rigoare profesională, și-au asumat cel dintâi rol: construcția suportului educațional. Importanța demersului pedagogic este covârșitoare. Menținerea pe traiectoria împlinirii de sine depinde în mare măsură de impulsul inițiatic, de nivelul cunoștințelor primare acumulate în anii de școală, transformate ulterior în „instrumente” de lucru. Profesia de dascăl nu este o slujbă, este o vocație izvorâtă dintr-o mistuitoare chemare lăuntrică. De aici și abordările dihotomice în definirea noțiunii de dascăl. Puțini la număr au evoluții fulgurante, își fac bine meseria, dar rămân fără identitate afectivă. Din fericire, cei mai mulți întrupează calitățile profesionale și psiho-morale care îi așază definitiv în categoria „dascălilor de poveste”. În anii de școală mi-a fost dat să întâlnesc învățători și profesori cu har și comunicare didactică persuasivă de care m-am legat sufletește pentru totdeauna: răbdători, atenți la orice detaliu, pasionali și pătimași (deloc în sens peiorativ!), empatici și iertători în fața neputinței trecătoare, neînduplecați când era vorba de disciplină și reguli. Printre ei învățătorul și profesorul Gheorghe Tutelcă, unul dintre numeroșii dascăli din Osica de Sus care au răspândit lumina cunoașterii peste satul vecin, Șopârlița. Istoria învățământului primar și gimnazial din cele două așezări păstrează la loc de cinste o serie de dascăli născuți pe cele două meleaguri, puși în slujba învățământului rural din lunca Oltețului. Pe de o parte, Ilie Delcea, Ion Lepădatu, Alexandru Marcu, Georgeta Dănănău, Elena Tutelcă, Eliza (Calotă) Tudor, pe de altă, Marin Trandafirescu (primul învățător cu studii de profil încadrat la Școala din Vale, 18.10.1892), Ion Nicolau (profesor și director de liceu), Irina Iacob etc.

Tutelcă Gheorghe a văzut lumina zilei în casa părinților Mihai (Mișică) și Ana (Nicuța), la 17 august 1940, în linia de hotar a comunei Osica de Sus, în legendarul județ Romanați. O familie ca oricare alta, trăitoare din producția agricolă de pe bucata de pământ aflată în proprietate. Rădăcinile ei se pierd în negura vremii. Petrache, bunicul învățătorului, și Nicolae, membru al familiei extinse, au luptat alături de sute de osiceni în marile războaie. Căzut în prizonierat, Petrache s-a întors acasă, printre ai săi, la ceva vreme după încheierea Primului Război Mondial; Nicolae a căzut pe câmpul de luptă, iar numele său, gravat pe placa Monumentului Eroilor, ne amintește că el, asemenea multor consăteni, a făcut suprema jertfă pentru întregirea și libertatea neamului românesc. În primii șapte ani de școală, Gheorghe Tutelcă a învățat la Școala Generală Nr.2, din vale, fascinat de lumea minunată descoperită între coperțile cărților cu iz de plumb. Dragostea de carte i-a fost insuflată de părinți. Deși erau oameni simpli, împăcați cu condiția veșnică de truditori ai pământului din Dealul Bobului își doreau un viitor mai bun pentru copiii lor. Toți au învățat carte și au ajuns oameni mari: Gheorghe (Gigi pentru cei apropiați), învățător și profesor, Mitică, medic veterinar, Nicolița, profesoară de fizică. După absolvirea școlii primare, în 1954, Gheorghe Tutelcă a fost admis la Liceul „Ioniță Asan”, din Caracal, pe care l-a absolvit în 1958. Atras de cariera didactică, urmează Institutul Pedagogic din Craiova. Deși și-ar fi dorit să revină pe locurile natale, printre cei dragi, de care s-a simțit atât de legat, debutează la catedră departe de casă. Vor trece câțiva ani buni până ce visul său să se împlinească. În 1961, printr-o împrejurare fericită, ajunge la Școala Generală „Paul P. Brătășanu” din Șopârlița unde profesează ca învățător, iar apoi ca profesor de matematică și fizică la clasele gimnaziale.

Timp de 19 ani de zile (1961-1980) s-a identificat cu școala din comuna de adopție, nu atât prin vechimea la catedră, care poate fi doar un număr de ani, ci, mai cu seamă, prin performanța școlară a generații și generații de copii și prin impactul covârșitor al personalității sale asupra oamenilor simpli de la țară pe care i-a cunoscut de-a lungul șederii pe aceste meleaguri. În perioada 1960-1980, numele învățătorului și profesorului Tutelcă Gheorghe era asociat cu marea izbândă. I se răspândise faima peste sat… La fiecare patru ani, revenirea ciclică la clasa întâi, cu Domnia Sa la catedră, era privită cu încredere și speranță de părinții care urmau să-și înscrie copiii la școală, convinși că odraslele lor au ajuns pe mâini bune și vor învăța carte. Condescendent și popular, omul Tutelcă a fost adoptat rapid de comunitate, îndrăgit și respectat. Că nu oricine trecea examenul critic al băștinașilor, ne stă mărturie un eveniment din 1879 când învățătorul Nicolae din Scărișoara a fost „alungat” din școală la intervenția părinților, convinși că nu era tocmai ceea ce căutau pentru copiii lor. În multe privințe aprecierile oamenilor de la sate sunt dezinteresate și obiective. Într-o comunitate mică, în care fiecare se cunoaște cu fiecare, dascălul și preotul satului sunt într-o permanentă analiză și evaluare… „Poți să păcălești câțiva oameni tot timpul și toți oamenii o perioadă, dar nu poți să păcălești toți oamenii tot timpul” (A. Lincoln). Generațiile de absolvenți din anii 1960-80 au fost cele mai performante din întreaga istorie a școlii din Șopârlița. La admiterea în liceu (o izbândă fără egal pentru copiii din mediul sătesc), cea mai mare rată de succes corespunde anilor în care profesorul Tutelcă a fost la catedra de matematică (probă de examen), iar într-o statistică locală, cei mai mulți ingineri s-au școlit în aceeași perioadă. Din 1970, meritele se cuvin a fi împărțite, în egală măsură, cu Elena Tutelcă, soția sa, profesoară de matematică la școala din Șopârlița până în 1981. Atât cât a activat, numele său a dat greutate unei instituții cu mai bine de 162 de ani de existență, onorând, poate, cea mai reprezentativă personalitate a locului, patronul spiritual Paul P. Brătășanu (deputat cu 12 legislaturi în Parlamentul României, 1882-1935), azi, cununa de pe fruntea școlii.

Învățătorul și profesorul Tutelcă a trăit toată viața cu convingerea că exemplul personal – o îmbinare fericită a calităților morale cu acribia profesională și latura afectivă – este cea mai bună „metodă de predare” în relația cu elevii săi, aflați într-o permanentă căutare de modele inspiraționale. Un dascăl cu prezență agreabilă de retor poate impresiona la fiecare oră de predare, fără să atingă însă dimensiunea și aura unui model. Procesul de introiecție se declanșează în mintea elevului prin absorbție naturală, fără preaviz, în urma observării permanente a comportamentului și atitudinii celui de la catedră, a trăsăturilor sale caracteriale.

Sobru și aparent necruțător, profesorul Tutelcă a fost cu adevărat un model, un mentor. L-am descoperit cu ceva timp înainte de a-mi fi profesor din povestioarele nevinovate ale surorii mele, fascinată nevoie mare de învățătorul său (ajuns ulterior diriginte), care o vrednicise, pe lângă învățătură, cu laurii primului loc în toți cei patru ani de studii primare și alți patru după, în gimnaziu. Dezinteresat, mie îmi rămăsese în minte doar amenințarea intoleranței sale la lenevia școlară. Mi-a fost greu să-l disociez de prima imagine. Când am pășit în clasele V-VIII aveam să-l cunosc cu adevărat. Dincolo de asprimea-i la vedere, m-au impresionat măiestria pedagogică și spiritul aproape cazon, pe care le-am conștientizat ceva mai târziu când prin voia sorții am ajuns și eu la catedră, într-un mediu total diferit. Printr-o binecuvântată lucrare a naturii s-a întâmplat ca acest om să fie, dincolo de orice, definiția specialității sale profesorale, în care logica, intuiția realității și creativitatea primează. Matematica n-a fost și nu va fi niciodată cea mai accesibilă materie pentru elevi. De aici și un soi de respingere prin stigmatizare. Rolul profesorului de mate este infinit mai dificil, comparativ cu al celorlalți profesori, în găsirea punților motivaționale, suficient de puternice pentru a șterge o nedreaptă „condamnare” venită din negura vremii. Aici intervin măiestria și tactul pedagogic. Cele două noțiuni acoperă cam tot ce reprezintă un cadru didactic de succes: profesionalism, limbaj adecvat, metodă, creativitate, empatie etc. Nimic din toate astea nu i-a lipsit… A impresionat prin metodele sale didactice, simple și productive, amintindu-ne că „nu este măreție acolo unde nu este simplitate”; a înțeles rolul comunicării și adaptării metodelor de învățare la specificul calităților individuale ale elevilor. Predarea matematicii doar pentru vârfuri dă satisfacții iluzorii; e facilă, dar înșelătoare. Profesorul Tutelcă explica pe înțelesul tuturor, dialoga cu fiecare și repeta până la însușire.
Anii au trecut și odată cu ei a venit vremea ca visul tinereții sale să se împlinească. În 1980, se transferă la Liceul Teoretic „Ion Gh. Roșca” din Osica de Sus, pe post de învățător la clasele I-IV. Revine printre ai săi… O împlinire sufletească depășită, poate, doar de căsătoria cu profesoara Elena și de nașterea celor doi copii, Adrian și Roxana. Pe lângă obligația profesională permanentă față de copiii șopârlițenilor și osicenilor, venise vremea să-și pună în valoare învățătura și experiența didactică și în formarea celor doi copii ai săi, aflați la vârsta primelor cuvinte. Depășirea condiției de „produs sătesc” cu aspirații limitate –cultivată cu tenacitate din tată-n fiu, de la Petrache și Mihai la Gheorghe Tutelcă – ajunsese deja o tradiție în familia Domniilor-Lor. Mediul familial, cu mama Elena și tata Gheorghe educatori, era cea dintâi garanție a succesului celor doi copii. Azi, Adrian este un reputat medic în Timișoara, cu recunoaștere internațională, iar Roxana, după ce a activat o scurtă perioadă de timp în învățământ (profesoară de fizică), și-a găsit împlinirea în domeniul telecomunicațiilor. La cumpăna dintre milenii, învățătorul Tutelcă avea să săvârșească cea din urmă descălecare pe pământurile brătășenilor. Revine la școala din Șopârlița, iar după doi ani de zile trece în pensie (2002).

Fire activă, a continuat să participe la unele evenimente din viața comunității. Sedus până la venerație de sacrificiul înaintașilor, de Ziua Eroilor, lua parte la întâlnirea cu trecutul. Cândva, am avut onoarea să-i fiu alături la o depunere de coroane la celălalt monument, în comuna de adopție. Prezența copiilor școlii îi activase simțurile în latență… O transpunere simpatetică specifică marilor spirite. Ar fi fost peste puterile sale să se afunde în anonimat tocmai la „ora de istorie”. Cu pălăria în mână s-a alăturat în rostire: „Din zei de-a fi scoborâtori/C-o moarte tot suntem datori!/Totuna e dac-ai murit/Flăcău sau moș îngârbovit/Dar nu-i totuna leu să mori/Ori câine înlănțuit”. Ei da, profesorul Tutelcă iubea, pe lângă multe altele, și poezia. Recita din clasici, Eminescu, Coșbuc, Goga, Arghezi…
Ne-am revăzut după mulți ani, în vara anului 2017, la o reuniune de clasă. La fel de vivant, energic și entuziast ca în anii de școală, chiar dacă trecuseră 45 de ani de la absolvire. Așezat lângă geam, în primul rând de bănci, asculta cu interes poveștile de viață ale foștilor elevi, ajunși oameni la casele lor. Marcat de personalitatea acestui dascăl minunat, m-am lăsat purtat într-un exercițiu insidios de examinare, într-un arc peste timp, cu suprapuneri de imagini peste prezent. Am regăsit chipul de odinioară, dăltuit, parcă, în piatra Sfinxului, cu un zâmbet abia schițat, pe o linie armonică „ciupită” de patina vremii. Vocea-i tunătoare și cu accente grave, precum zbuciumul apelor în gherdapuri, se mai domolise, dar rămăsese la fel de penetrantă, cu modulații în tonalitate bine alese cât să ne țină în ascultare ca în anii de școală. Pe când cutezam să revin în simțirea prezentă, pe neașteptate, un alt val de amintiri s-a prăvălit peste clasă. Aceeași încăpere din anii 1960-70, unde ne adunam la cor. M-am lăsat purtat pe fir de istorie…
„Este sâmbătă seara. De ceva vreme orele s-au terminat, iar cei mai mulți dintre colegii claselor V-VIII au ajuns pe la casele lor. Niște «năpăstuiți» de soartă stau înghesuiți în bănci și pe culoare, în adăstare. S-ar vrea plecați, dar nu se poate. E zi de cor. Profesorul Tutelcă așază tacticos acordeonul pe colțul catedrei, apoi scoate din buzunarul hainei un dispozitiv cu două brațe, asemănător crăcanelor unei praștii. Îi încearcă vibrațiile și-l așază cu aceeași grijă lângă acordeon. Se asigură că suntem prezenți cu toții, rotind privirea peste capetele noastre. Așa procedează de cele mai multe ori. Ne cântărește din priviri. Deși este o activitate mai mult extrașcolară, nimeni nu îndrăznește să lipsească. La început de an școlar, după selecție, la prima întâlnire, a avut grijă să-și impună regulile. Nu tolerează actele de indisciplină. Îl cunoaștem bine de la orele de mate și fizică și evităm orice «confruntare». Muzica este cea mai mare pasiune a vieții sale. Cântă la două instrumente, vioară și acordeon. Asta face parte din polivalența sa educațională. Văzându-l, mi-e greu să despart învățătorul de poveste de instrumentul său. Acum are gânduri mari. Își dorește o corală care să depășească limitele amatorismului. Nimic nu-l oprește. În anii trecuți a pus în scenă spectacole cu episoade din operele „Aida” și „Freischutz”… Pare greu de crezut ca niște copii veniți de la coada vacii să cânte pe voci «Marșul triumfal», de Verdi sau «Corul vânătorilor», de Weber. Ne testează limitele. Ciclic, fiecare generație participă la «experiment». De ceva vreme repetăm pe voci din corala «Seara pe deal». Nimic fără diapazon, vioară sau acordeon. Pentru câteva momente se retrage în sine… Caută pe clapele instrumentului însoțitor tonuri potrivite. Încruntat cu privirea răsturnată peste clasă, flexează ușor genunchii ca și când își face elan și deodată zvâcnește din brațe în trei valuri succesive. Este semnalul începutului de cânt. Urmăm noi. Ne ascultă cu simțurile descătușate. În răstimpuri își arată nemulțumirea prin grimasa de pe față. Ceva nu merge. Apleacă urechea stângă pe direcția mulțimii și, asemenea leului în așteptare, adulmecă prada după unda distonantă. Deodată se năpustește asupra nefericitului elev căzut în dizgrație. Își apleacă din nou urechea, în confirmarea ultimei probe. Împricinatul, lovit de afonie, se alege cu un mănunchi de chei pe povârnișul chelios al capului și cu dreptul de a contempla până la terminarea cântului. Fiecare repetiție e un examen. Trebuie să facem eforturi serioase pentru a-l mulțumi. În pur stil oltenesc, nu ține la supărare. Un perfecționist neîmpăcat cu fluctuațiile de interes ale elevilor săi. Îngăduitor cu vrednicia, neînduplecat cu suficiența. În fapt, o prelungire a trăsăturilor sale caracteriale.”
După o viață în slujba învățământului românesc, trăită chibzuit, cu bună măsură în toate, cu decență și onestitate, la 18 februarie 2023 s-a ridicat la ceruri. Dincolo de regrete și suspine, Gheorghe Tutelcă lasă în urma sa imaginea de neuitat a dascălului de poveste, căutată de noi pe ulițele copilăriei la ceas de visare. Am scris întru cinstirea memoriei sale, cu mulțumiri și profundă recunoștință.