Dobândirea Independenței de Stat la 9 Mai 1877, consfințită prin participare eroică a armatei române pe câmpul de luptă, a generat un reviriment uriaș în toate teritoriile românești și, mai cu seamă în Principatele Române. Revirimentul a cuprins toate palierele vieții sociale: politic, legislativ, diplomatic, economic, militar, etc.
Fermenții înnoirii generale au cuprins în aria lor și comuna noastră, prin două investiții care au marcat profund și definitiv evoluția acestei așezări: calea ferată și Regia de Tutun. Prin apariția lor, pentru osiceni s-au creat oportunități nesperate, economic și cultural. Munca salariată, generată în primul rând de zecile de angajați permanent și alte sute sezonieri de la Regia de Tutun, suplimentată de angajații Gării C.F.R. Vlăduleni au produs un salt uriaș pe calea dezvoltării capitaliste a localității. Ambele obiective au apărut la finele deceniului 9 al secolului XX, mai exact între anii 1877-1878 și au fost însoțite și de intrarea în exploatare a actualului drum național DN 68.
De aceste realizări au beneficiat direct sau indirect toți osicenii și nu doar ei, ci și locuitorii așezărilor învecinate. Printre beneficiarii direcți a fost și familia noastră prin faptul că tatăl meu a fost angajat al Gării Vlăduleni (acar) încă din perioada interbelică. Acest fapt ne-a adus beneficii considerabile: venituri financiare lunare, permise de călătorie gratuită cu trenul pentru toată familia, cel de-al treisprezecelea salariu an de an, uniforme de serviciu pentru tatăl meu și cel mai important aspect, daruri cu prilejul Pomului de iarnă de la sindicatului C.F.R. pentru noi, copiii.
Chiar dacă familia noastră trăia preponderent din munca pământului, leafa tatălui făcea diferența, permițându-ne rezolvarea punctuală a unor nevoi familiale, inclusiv susținerea la studii liceale a primilor doi frați (gemeni), deci trăiam puternic mufați la priza acestei instituții locale, Gara Vlăduleni.

Toate aceste beneficii ajunse în casa noastră erau plătite cu vârf și îndesat de tatăl meu, fiindcă viața de acar în acele vremuri era un coșmar. Traficul feroviar, față de cel de marfă, era de o intensitate de neimaginat, comparativ cu cel de astăzi. Munca acarului în Gara Vlăduleni, în acele vremuri, cerea un ritm susținut pe parcursul celor douăsprezece ore, cu un consum fizic și psihic impus de cele peste douăzeci de drumuri de la cabină până la gară, nenumăratele vagoane de marfă introduse sau scoase de la Regia de Tutun. Colac peste pupăză, semnalul mecanic care trebuia să permită accesul trenurilor în gară se bloca frecvent pe poziția interzis și trebuia deblocat manual. Deplasarea până la el se parcurgea în pas alergător. În unele seri și uneori noaptea când de acasă auzeam fluierul repetat al locomotivei oprite la semnal știam că acesta era blocat și ni-l imaginam pe tata alergând pe poteca îngustă, cu lămpașul într-o mână și cu șapca în cealaltă.
Acesta era un test de rezistență fizică. Riscul cel mai mare îl prezenta însă momentul când trebuia să cupleze vagoanele de marfă care urmau să plece din gară, situație în care trebuia să acționeze dintre cele două tampoane.
Pentru cei din birourile călduțe aceste riscuri și eforturi, uneori supraomenești, nu erau decât muncă de funcționar. Această încadrare mi-a fost amintită multă vreme ‚’aveam origine funcționărească’’.
Ele sunt doar niște amintiri, dar suprapuse peste imaginea gării de azi și a traficului feroviar anemic, se impun în prim-plan furnicarul de oameni care călătoreau uneori chiar deasupra vagoanelor și nesfârșitele garnituri de marfă, care urcau și coborau neobosite zi și noapte.
Pe atunci Gara Vlăduleni arăta ca scena unei săli de spectacole: impiegații de mișcare, cu șepcile lor roșii păreau crainicii care însoțeau intrarea și ieșirea actorilor (trenurilor), stabileau timpul de staționare pe „scenă” atât pentru călători cât și pentru vehiculele cu care călătoriseră, toată reprezentația având loc de cele mai multe ori sub supravegherea „regizorului’’, șeful de gară. Dintre aceștia memoria mea de copil i-a reținut pe ultimi trei: domnii Ariton, Polifronie și Nistor.
Imaginea d-lui Ariton se pierde în negura timpului, dar despre dl. Polifronie nu pot uita ce familie frumoasă avea. Doamna, de o delicatețe rar întâlnită, cei doi copii, Viorica și Neluțu, manierați și sociabili, iar dumnealui, în ciuda momentelor când își pierdea stăpânirea de sine, era pus pe șotii.
Apariția dânsului ca șef de gară la Vlăduleni nu s-a produs sub cele mai bune auspicii. Venise de la o gară mai mare mutat disciplinar, pentru că își pierduse carnetul de membru P.C.R. Ca și când asta nu ar fi fost de ajuns, la puțin timp de la sosire a intrat în conflict cu o persoană din localitate, cu care puțină lume din Osica ar fi dorit să intre, cunoscută ca Pârva. Se pare că dânsa l-ar fi abordat chiar pe peronul gării reproșându-i că se poartă ca un patron arogant și prost crescut. Reacția celui insultat nu a întârziat să apară, onorând-o pe Pârva cu o pereche de palme și un șut în fund.
Din acest moment soarta dânsului atârna de un fir de ață foarte subțire, întrucât victima era cunoscută pentru numeroasele reclamații către diverse instituții, iar în ale condeiului era neîntrecută. Din câteva cuvinte bine potrivite îi construia reclamatului un portret de autentic dușman de clasă al noului regim politic.
Este de la sine înțeles că lucrurile au decurs așa cum era de așteptat. Într-o duminică dimineața a sosit de la Regionala C.F.R. Oltenia un inspector să cerceteze incidentul. Cei care au fost de față la cele întâmplate între cei doi au fost chemați de acasă la audieri, iar tatăl meu a fost trimis s-o aducă pe reclamantă. După ce a fumat două țigări în pasajul C.F. din apropierea gării s-a întors spunându-i inspectorului că nu a găsit-o, fiind probabil plecată prin târgul care avea loc duminica. După vreo două ceasuri a fost trimis din nou. De data asta a întârziat mai mult spre exasperarea inspectorului care își pierduse răbdarea.
Rezultatul a fost același. Tata a mai adăugat că stând de vorbă cu vecinii acesteia, ei ar fi afirmat că nu au văzut-o în ultima săptămână, ea având obiceiul să mai umble prin țară. În final inspectorul l-a întrebat pe tata dacă o cunoaște bine și i-a cerut să îi facă o caracterizare scrisă reclamantei.
În acea caracterizare tata a strecurat câteva afirmații care au dus la închiderea cercetării. Acestea se refereau la comportamentul ciudat al reclamantei, chiar revoltător, provocat pe timpul războiului când mergea la plajă pe malul Oltețului în compania ofițerilor germani și că niciodată nu își pomenește părinții la biserică, dar totdeauna când este ziua de naștere a unuia dintre amanții ei, pe nume Horia Sima, face o colivă mare cât roata carului.
Discreția personalului ceferist și solidaritatea cu șeful lor l-au salvat dintr-o situație extrem de periculoasă.
Referitor la disponibilitatea dânsului pentru șotii, a făcut o glumă cu un tânăr impiegat în noaptea de Înviere avertizându-l, lucru neadevărat, că acarii au obiceiul să își părăsească postul, plecând la biserică să ia lumină. Urmare a acestei glume bietul impiegat i-a hărțuit toată noaptea cu telefoane ca să se asigure că nu vor pleca nicăieri. Dinspre ziuă, unul dintre acari l-a întrebat ce s-a întâmplat de au fost sunați toată noaptea. Încântat de tactica adoptată, nefericitul impiegat a ținut să-i precizeze că în timpul serviciului său nu-i lasă să plece la biserică în noaptea de Înviere. Auzind acestea, acarul a pretins că ar fi uitat numele impiegatului. Acesta crezându-l i-a reamintit că se numește Creangă, la care acarul a completat și „uscată”. Impiegatul năucit l-a întrebat de ce. Răspunsul acarului a venit prompt „după capacități”. Și i-a închis telefonul în nas.
Când a făcut gluma, șeful Gării nu s-a așteptat ca ea sa să aibă un așa final. Imediat după incident, impiegatul l-a trezit din somn pe șef, spunându-i că nu mai poate să își îndeplinească atribuțiile, întrucât unul dintre subalterni l-a insultat. Pentru șeful gării ziua de Paște a început mai devreme cu câteva ore, continuând până spre prânz cu negocieri, pentru împăcarea părților, evitând un eveniment, taxat foarte aspru de regulamentele căilor ferate.
După plecarea d-lui Polifronie, pentru puțin timp, șeful Gării Vlăduleni a fost dl. Nițu, a cărui soție a fost o distinsă învățătoare, despre care foștii elevi și astăzi își amintesc cu plăcere și respect.
Dintre toți șefii Gării Vlăduleni dl. Ion Nistor a fost cel mai apropiat de oameni, comunicativ, respectuos și mai tot timpul bine dispus, dar echilibrat. A reușit în scurt timp să capete dragostea și respectul subalternilor săi, situație de care autoritățile vremii, au vrut să profite, cerându-i să-i convingă pe aceștia să se înscrie în colectiv.
Entuziasmul generat de prezența noului șef nu mi-a permis să observ că multe dintre faptele sale bune vor avea și consecințe neplăcute pentru mine și mai greu de acceptat, pentru că au fost pe termen lung.
Totul a început într-o seară de decembrie, când o ninsoare calmă, liniștită ne anunța că sărbătoarea Crăciunului nu este departe. Acesta a fost momentul, când noul șef de gară a acceptat să-i vândă tatălui meu o vițică, extraordinar de frumoasă, o corcitură de Simmental, pentru care tata insistase luni de zile. Și noi, copiii, așteptam nerăbdători acest moment, fiindcă am fost cu ochii pe ea chiar de la fătare. Simțeam că va fi a noastră! Când tata ne-a trimis vorbă să venim să luăm vițica, bucuria momentului a fost atât de mare, că în graba creată am uitat să luăm cu noi vreun lanț sau funie. Am adus-o până acasă trăgând-o de urechi, împingând-o și chiar sărutând-o.
A fost cel mai frumos dar pe care eu și fratele meu Nicu l-am primit de la Moș Crăciun.
Odată cu această tranzacție, vacanțele mele de vară și primăvară au dispărut pe termen nedefinit. Chiar din primăvara anului 1958 tata a închiriat, cu exclusivitate, pentru pășunat, rambleul căii ferate de la cabina nr.1 până la semnalul mecanic dinspre Piatra Olt.
Prezența mea zi de zi pe timpul vacanțelor în această zonă, m-a pus în contact permanent cu tot personalul care activa pe raza Gării Vlăduleni: de la acari, impiegați de mișcare, șeful stației, lucrătorii de la refracție (întreținerea terasamentului și a liniei ferate) până la proprietarii terenurilor învecinate cu calea ferată.
Relațiile noastre erau interactive. De cum soseam, dis-de-dimineață, eram luat în primire de șeful de la refracție, Ștefan al Stoicî, cu o avalanșe de probleme, în special de geometrie, uneori de Costică al lu’ Dănacu, iar când ajungeam în gară și era de serviciu impiegatul Ilie Saca, mă punea să rezolv probleme mult mai complexe. În câmp, tabla mea era poteca fără iarbă, iar creta vreun băț din apropiere.
De multe ori erau de față și alte persoane, în general cu puțină știință de carte, care așteptau curioși rezultatul matematic final. Când ieșeam învingător citeam în ochii lor admirație și mă umflam imediat în pene. Triumful total a fost în iunie 1962, când împreună cu alți copii din Osica am fost admiși la cursurile Liceului Teoretic din Balș. Ca și când reușita mea ar fi fost un obiectiv capital al personalului angajat la gară, de a doua zi după izbândă toată lumea a luat pe loc repaus, problemele de matematică au dispărut definitiv, locul lor fiind luat de felicitările și laudele celor din jur.
Prin saltul făcut devenisem un copil al căii ferate cu toate meritele la zi ! M-a felicitat din tot sufletul dl. Nistor, iar tata în al nouălea cer, fericit, mi-a promis un ceas pe care nu mi l-a cumpărat niciodată.
Noul meu statut nu m-a eliberat de sarcina pășunatului pe rambleul căii ferate a vițicii care între timp devenise vacă de mare performanță, ba mai mult devenise mai complicat, fiindcă lângă vacă a fost întotdeauna și un vițel, iar de această obligație n-am scăpat decât după ultima vacanță de licean.
Parteneriatul meu cu aceste animale a devenit de neuitat. În momentul tranzacției din decembrie 1957, dl Nistor i-a spus tatălui meu să fie atent la prima fătare că s-ar putea ca vaca să încerce să își mănânce vițelul, dar tata a luat-o ca pe o glumă. Însă în apropierea evenimentului s-a instalat îngrijorarea peste întreaga familie. În ziua sorocului tata a hotărât să dezlege vaca, oferindu-i posibilitatea să își lingă vițelul și să se apropie de el.
De ce ne-a fost teamă n-am scăpat. La un moment dat, cu un muget sălbatic vaca s-a repezit asupra vițelului și a încercat să- l muște de cap. A fost oprită doar de loviturile noastre disperate, aplicate cu niște cozi de sapă. După ce vițelul s-a ridicat și a reușit să sugă ea s-a liniștit și l-a tratat cu toată dragostea de mamă. A fost învățătură de minte. La următoarele fătări am ținut-o legată, eliberând-o doar după ce vițelul reușea să sugă.
Întâmplarea ne-a arătat că dl. Nistor avea cunoștințe și în domeniul zootehnic.
Relația mea cu dumnealui a continuat în aceeași notă de respect și pe timpul anilor de liceu când, la ședințele cu părinții (la care tata nu a participat niciodată) se prezenta colegul tatălui meu, nu șeful și, din spusele dirigintelui transmitea „colegului de serviciu” numai aspectele laudative.
Urmarea acestor laude l-a determinat pe tata să-mi plătească o excursie organizată de liceu în Munții Apuseni cu durata de o săptămână. Astea sunt lucruri pe care un copil nu le uită niciodată!
Peste zeci de ani, umblând prin cimitirul comunal m-am trezit în fața crucii domnului Nistor și plin de emoție m-am recules pe îndelete, chemând din memorie acea lume ceferistă, plină de îngăduință și dragoste față de mine, în mijlocul căreia copilul acelor vremuri și-a forjat mărețe proiecte de viitor. DUMNEZEU să-i odihnească în pace pe toți ai Gării Vlăduleni!

Ion Surdu –
membru fondator A.C. PRO MEMORIA