AMINTIRI DIN COPILĂRIE ȘI DUPĂ

Traversând calea ferată

Amintirile mele până la 8 ani sunt secvențiale. Am petrecut mare parte a copilăriei în satul natal, alături de bunici și de străbunici. Timpuri mirifice, care nu se vor mai întoarce niciodată.
Îmi amintesc că în casa bunicii (vis-a-vis de liceu) a funcționat pentru o perioadă de timp grădinița din comună. Autoritățile de atunci, din anii 50, au considerat că bunicii au spațiu excedentar pe care îl pot aloca grădiniței .
Intrarea în cele două camere destinate acestei unități de învățământ se făcea prin ușa din față. Bunica era supărată pentru că cei mici îi rupeau florile și, pentru că WC-ul era în fundul curții, foloseau boscheții din fața casei.
Eu eram însă bucuros. Când se închidea grădinița, deschideam ușa ce separa camerele din față de restul casei și mă jucam acolo până târziu.
Aveau un coș mare în care erau jucării din lemn, ceva de tip lego, cu care făceam trenuri, gări și mă imaginam mecanic de tren. În copilărie când bunicii sau străbunicii mă întrebau ce vreau să mă fac, răspundeam fără ezitare – fochist.
Străbunica insista să mă fac „doftor” sau măcar „amfocat”. Trebuie să vă spun că eram fascinat de locomotive și de aceea ori de câte ori trecea un tren fugeam repede la poartă să-l văd în barieră.
Din când în când bunica din deal (Ivănoaica Maria) îmi dădea un leu sau doi să-mi iau bomboane. În locul unde astăzi este un shop cu haine (lângă barul „La geamuri roșii”) era un magazin alimentar și un nene care cu o lopățică de tablă dezlipea cu greu, dintr-o cutie metalică rotundă, bomboane de un leu pe care mi le dădea într-un cornet făcut din ziar. Mi se păreau cele mai bune dulciuri, deși, sincer vorbind, erau numai bune de stricat dantura, dar atunci asta nu conta. Un magazin asemănător era și în vale, lângă fosta primărie și lângă casa mumei Marița (bunica dinspre tata) zisă și a Pinții.
Îmi aduc aminte de miuțele la care participam pe terenul de fotbal aflat unde astăzi se află liceul. Veneau de obicei Luș, băiatul doctorului Voicu, Marin, unul din frații lui Romică Coțofană, dar și jucători consacrați din echipa de fotbal a Osicii, Tiglici sau Cae.
La meciurile oficiale veneau notabilitățile satului, cum se spune: primarul, notarul, doctorul etc. Printre ei se afla și unul al lui Boierașu. Purta pălărie și baston și era leat cu bunicul meu. Se așezau cu toții pe marginea terenului, sub castanii umbroși (asemănători cu cei care se mai află astăzi în curtea bisericii) și comentau fazele. Strigau „obți” când era ofsaid, îi încurajau pe jucători sau pur și simplu huiduiau când arbitrul nu era fair play.
În timpul jocului fetele se plimbau de-a lungul popicăriei care se afla într-o margine de teren. Noi, picii, culegeam ciulini și le necăjeam aruncându-i în părul lor. În mod tradițional oltenesc ne drăcuiau în timp ce își scoteau cu greutate ciulinii din păr.
Uneori, la meciuri veneau și doctorul veterinar Preoteasa, foarte bun în meseria sa. Om citit, știa două limbi străine. Cunoștea limba latină, probabil și datorită meseriei. Avea un singur cusur. Îi plăcea băutura, și nu puțină. L-am văzut castrând un porc când era cu chef. Eu cred că opera mai bine când era abțiguit decât atunci când era treaz. Era starea lui naturală pentru că nu l-am văzut să-și piardă luciditatea. Din cauza băuturii era în veșnică dispută cu Popescu, șeful de post. Își cumpărase o motoretă „Simson”. Vă dați seama ce însemna asta în acei ani pentru oamenii din Osica? Se strângeau în jurul lui ca la urs. Ulterior și-a cumpărat motocicletă Simson 350 cmc și mai apoi un autoturism Volga. Când era cu motoreta și trecea prin fața casei lui Popescu, de cele mai multe ori cu chef, mergea cu motoreta sau motocicleta până în apropiere. Se dădea jos din șa, și cu casca pe o ureche trecea prin fața șefului de post spunându-i : Vezi că nu m-ai prins dom’șef? Ce mai, era vedeta satului! Oamenii aveau nevoie de el și nu îi dezamăgea. Le vaccina găinile de cele mai multe ori pe gratis, castra porcii și le asigura asistență veterinară pentru orătănii și animale fără să-i jecmănească. De dragul lui oamenii îi dădeau ouă, carne, produse agricole și uneori bani.
Gara noastră, care la început mă uimea că nu se numește Osica de Sus, ci Vlăduleni, era cochetă, îngrijită, cu un gard viu tăiat la linie, cu părculețul umbrit de câțiva frasini falnici. Când luam bilete de tren de la Gara de Nord, deși mergeam la Osica, trebuia să cerem tichete de călătorie pentru Vlăduleni. Pe atunci nu prea înțelegeam de ce .
Vara, în gară mirosea a traverse încinse și se auzea manivela de la telefonul șefului de gară, țârâitul telefoanelor și vocea șefului de gară care se adresa cantonierului :„Ferește linia a I-a că trece acceleratul de Vâlcea!”. Seara cantonierii aprindeau lămpile cu gaz de la bariere și de la macaze. Pe atunci singurul loc unde era tras curentul de la rețeaua națională era la gară și în bariere.
În părculeț erau două bănci și prietenul meu Luș se oprea să joace table și să glumească cu ceilalți amici. Fântâna era funcțională, cu apă rece și bună. Am remarcat că atunci când vreun marfar se oprea în gară, mecanicul și fochistul coborau și își umpleau sticlele cu apă. Priveam cu mult respect cum fochistul arunca cărbunii în focar ca să aibă locomotiva suficient abur cu presiune, să poată urca dealul, în timp ce mecanicul, cu un gresor cu ulei ungea mecanismele locomotivei.
Eram nelipsit la întâlnirile tineretului din gară, la ora 20,00 când trenurile de călători „făceau cruce”. Uneori veneam aici mai devreme și găseam câte un marfar care făcea manevră să ia vagoanele cu grâu de la baza de colectare a cerealelor sau să lase vagoane încărcate cu lemne de foc pentru osiceni.
Trenurile de mărfuri, „mărfarele” erau neobișnuit de dese și variate, încărcate cu cereale, ”găzare„ cu petrol, marfare cu lemne și cherestea.
Pe atunci gara era animată cu căruțe, tractoare cu remorcă, rar camioane, care veneau la platforma înaltă să descarce sau să încarce te miri ce, și cu locomotivele care făceau manevră lăsând sau luând vagoane de la CAM sau de la Baza de colectare a cerealelor, cu macagiii care își fluturau fanioanele strigând „Ferește linia!” atunci când mutau vagoanele de pe o linie pe alta. În august marfarele aveau atașate și vagoane descoperite pline cu lubenițe. Trebuie să vă spun că orice tren avea un „cheferist” care era șef de tren. El stătea la coada trenului în ghereta ultimului vagon. Gurile rele spuneau că stătea acolo pentru ca să nu-i fure oltenii vagonul și nu erau departe de adevăr. Când treceau vagoanele cu lubenițe, călare pe mormanul de pepeni stătea un cheferist care păzea marfa. Noi copiii mergeam în coastă unde trenul încetinea și-l rugam pe nenea ceferistu să ne dea și nouă o lubeniță. Mulți erau de treabă și ne dădeau. Alteori când era unul mai câinos sau correct, dădeam cu pietre de terasament în el până ce arunca cu lubenițe după noi. (Nebunie curată și corupție cu caru sau cu vagonu!).
Trenurile de călători pe linia „Caracal-Piatra Olt” erau numeroase. În afară de motoarele pe care le știți, erau trenuri cu locomotivă și, de obicei, patru vagoane cu osii simple. Când mergeai cu astea aveai senzația că mergi cu căruța, așa cum se merge și astăzi cu motoarele. Vagoanele din cel de-al Doilea Război Mondial aveau și clasa I și clasa a II-a. Vagonul de clasa I era de fapt jumătate dintr-un vagon de clasa a II-a. Avea compartimente cu câte șase locuri îmbrăcate în pluș albastru și, în mod obișnuit, erau sediul nașului și al supracontrolului. Mulți locuitori din Osica lucrau la CFR la întreținerea trenurilor la Depoul din Piatra-Olt. Erau mecanici, fochiști sau conductori de tren. De acolo, de la CAM sau de la serviciile pe care le aveau la oraș venea o parte din banii osicenilor. O altă parte venea din agricultură prin vânzarea tutunului la CAM sau a cerealelor la baza de colectare.
La un moment dat lângă fântâna din gară se deschisese un bar fără terasă, unde oameni din sat veneau cam pe la ora trei după-amiază și beau câte un rom sau o țuică. Înăuntru era miros specific de umezeală și băuturi amestecate : bere, țuică, rom. Aveam privilegiul de a merge cu doctorul Preoteasa la bar. El bea o țuică sau un rom, iar eu mă delectam cu un sirop cu sifon sau pur și simplu cu apă. Dincolo de glumele nelipsite, aici se discuta despre fotbal și politică sau despre întâmplări zilnice din viața satului. Atmosfera era totdeauna relaxată și simțeai o anume căldură umană. În aer plutea empatia și nu existau conflicte, cel mult întâmplări. Doctorul mă punea să povestesc comesenilor despre București (De, eram un privilegiat care venea din capitală), iar ei mă ascultau cu atenție și mă lăudau. Câteodată încântați de dialogul pe care îl aveau cu un puști îmi cumpărau al doilea suc. Eu nu mai puteam de bucurie, că oamenii maturi mă băgau în seamă.
Școala generală, liceul și facultatea le-am făcut la București, iar vacanțele petrecute la Osica s-au rărit.
Într-o vacanță de iarnă, în preajma Crăciunului, am venit la Osica cu un coleg de liceu. Am luat trenul ce pleca din București la ora 19,00 și care ajungea la Caracal la ora 21,00. Când să ne suim în cursa de Piatra Olt, după liniștea din trenul accelerat, vorba lui Nea Mărin, „noaptea s-a făcut țăndări de strigătele oltenilor:
Bă, Ioane, feri al dracu’ unde fusăși că te căutai de mi s-a făcut sete!
Unde să fiu, mă, nărodule. Aici fusei și discutai cu nea Mărin, moș-tu!”
După ce ne-am urcat în vagonul fără compartimente (li se spunea bou-vagon) unde niște vajnici olteni sfărâmau cu dexteritate semințe, fumau de tăiai fumul cu cuțitul și jucau șeptică, i-am spus colegului:
Prietene, acum ești în Oltenia!
Bunicii, bucuroși de oaspeți și fericiți că le-a venit nepotul, ne-au răsfățat. Ziua plecam prin sat pe la rude și fiecare se grăbea să ne dea din vinul lor, fripturi din carne proaspătă de porc și cârnați. Colegul meu, băutor înrăit, a fost încântat. S-a aclimatizat repede și a plecat cu rudele mele cu Moș Ajunul prin sat. Atunci când se mergea cu colindul cei mici primeau nuci, mere sau cozonac și prăjituri. Tineretul mai înaintat în vărstă primea ceva de băut și cozonac. Bani nu prea erau. Normal că tinerilor nu le-a dat lumea mere, nuci, prăjituri sau cozonac. Băieții au băut vârtos și amestecat că de, era pe gratis și nelimitat. Ne întorceam de obicei seara târziu, după ora 12,00. Singura neplăcere era că nefiind străzi asfaltate ne „nămoleam” pe drum. În fiecare dimineață ne curățam pantofii și îi dădeam cu creamă de ghete, chiar dacă erau umezi. Până am plecat pantofii noștri nu s-au uscat.
Diminețile ne sculam și mai târziu, de fapt pe la prânz, în mirosul de carne prăjită și țuică fiartă, asezonate cu murături (ardei capia, varză, conopidă, felii de morcov, gogonele) reci de la putină. De sărbătorile Crăciunului, toată Osica era plină de guițatul porcilor care se tăiau și mirosea a carne prăjită, țuică fiartă, vin fiert și cozonac.
Ne-a fost tare greu!

Lasă un răspuns