M-am născut într-o seară pe la mijlocul lui noiembrie a anului 1966, la maternitatea din sat. Pe atunci copiii se nășteau în sat, moșiți de Moșica Florica și sub supravegherea domnului doctor Voicu. Și frații mei Costică și Laurențiu s-au născut tot la maternitatea din sat. Doar soră-mea, Carmen, s-a născut la Caracal.
Părinții mei, Ioan (Onel) și Maria Tîlvan au fost oameni buni, muncitori și ne-au crescut pe noi în același fel. Să fim cuminți, respectuoși și corecți.
Tatăl meu lucra ca mecanic-ajutor la Depoul din Piatra Olt. A avut o copilărie grea, rămânând orfan de tată la vârsta de 9 ani. A terminat 4 clase, după care fiind cel mai mare dintre băieți, a trebuit să învețe o meserie ca să poată să întrețină familia. Mai târziu, şi-a completat studiile până la 8 clase la seral, iar liceul l-a absolvit cam în același timp cu mine, la aproape 50 de ani.
Mama mea era de loc din Islaz, pe atunci regiunea Romanați. A venit în Osica împreună cu sora ei Gheorghița (Tanti Chichi cum era cunoscută în sat) și au locuit o vreme în Modorani la Costică Chiștoc.
La început a lucrat ca vânzătoare la brutăria din spatele bufetului, apoi la magazinul din vale și de când s-a deschis magazinul mare era vânzătoare la raionul de confecții și încălțăminte. Când eram la școala generală ea s-a ocupat de noi, tatăl meu fiind mai mult plecat la drum. Avea grijă să ne facem lecțiile sau ne explica acolo unde nu înțelegeam ceva.
Pe atunci stăteam în Modorani, în casa părintească a tatălui meu, împreună cu Muma și unchii mei Gheorghe și Nicu Tîlvan. Bunicul meu, Nicolae, a murit la vârsta de 45 de ani din cauza unei peritonite.
Muma (Marița Tîlvan) – o femeie scundă și slabă, dar foarte iute și hotărâtă – a trebuit să crească singură cei 5 copii, cel mai mic în vârstă de doar 9 luni. De multe ori îi mai „altoia” cu vătraiul, când făceau câte o nefăcută. Era pricepută la tras. Mulți din sat veneau să-i „dreagă” de ceva. Ba o mână sau un picior scrântit, un umăr dislocat sau „cădere de mușchi”.
Până la vârsta de 3 ani am locuit acolo, fiind vecini cu fratele bunicului meu Costică Tîlvan, căruia noi îi ziceam Tica Van.

Partenerul meu de joacă era Gigi al lui Bușcu, nepotul lui Tica Van, noi fiind cam de aceeași vârstă. Când îl lua Muma Leanca de la noi să-l culce eu mă duceam la gard (aveam o portiță între noi) și strigam: Mă, Leanco, ia și băiatul, băiatul fiind eu. Eram mic și grăsuț, iar mătușa mea (Constanța Tîlvan) îmi zicea: Măi, pui de om!
Gigi a fost cel mai bun prieten al meu din copilărie: am fost și colegi până în clasa a III-a. A murit electrocutat la pompa de apă într-o duminică. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Când ai mei erau plecați la muncă mai venea verișoara mea Onica (a lui Oace) sau Sanda lui Țan să stea cu mine dar, când erau la școală, rămâneam doar cu Muma acasă.
Muma nu putea să se țină toată ziua după mine pentru că făcuse pareză și toată partea stângă era înțepenită. De multe ori plecam de acasă să o caut pe Mămica, dar nu știam să merg decât până în capul uliței la ai lui Țan și până în vale la țigani, așa că că mă rătăceam prin sat. Când venea mama de la magazin și nu mă găsea acasă, începea să mă caute prin tot satul, prin toate fântânile din cale și de obicei mă găsea stând de vorbă cu cineva 3-4 ulițe mai departe.
Odată, când a venit mama de la magazin nu m-a găsit în casă. A strigat după mine, m-a căutat prin vecini, după care a plecat prin sat cu unchiul meu Gheorghe. După mai multe ore de căutări nu m-au găsit și s-au întors acasă descumpăniți pentru că se întunecase. M-au văzut în momentul în care ieșeam de sub lemne, unde era câinele legat. Probabil adormisem lângă el. Așa că pentru sperietura pe care le-am tras-o am luat o porție de „papară”.
Fiind primul băiat din familie, eram alintat de unchii mei, care aproape totdeauna îmi aduceau câte ceva când se întorceau de la muncă.
La masă, dacă îmi era mie sete, toată lumea trebuia să bea pentru că le duceam la fiecare cana cu apă.
După ce a venit pe lume și fratele meu Constantin, ne-am mutat pe actuala stradă Avram Iancu, cunoscută de cei în vârstă ca fiind „pe la Stoian”. Era undeva prin toamnă, parcă ieri s-ar fi întâmplat, când ne-a dus tatăl meu și ne-a arătat casa în care urma să stăm. Casa este pe colț și aveam ca vecini pe Oane al lui Pantică în stânga (copilărise cu tatăl meu în Modorani), pe Nicu Bobiceanu în fundul grădinii, iar peste drum era Nelu al lui Zânică și țaica Iliuța . În spatele casei erau țaica Păuna și Stela lui Mizilic.
Era o casă construită pe la 1900. Avea o prispă cât era casa de lungă și 3 camere: odaia de la drum care era cameră de oaspeți, odaia în care locuiam noi și camera de la mijloc, prin care se intra şi care avea rol de cameră de zi și bucătărie. Pe prispă, vara era pus un pat cu saltea de paie, unde dormeam ziua sau în nopțile călduroase.
Aici s-au născut mai târziu fratele meu mai mic Laurențiu și sora mea Carmen. Casa nu avea curent electric așa că, până am conectat-o, am stat la lampă. Pentru că părinții mei erau plecați la serviciu, ziua venea vară-mea Cica (Onica lui Oace ) să stea cu noi, iar după ce a plecat la liceu a venit muma Mița, o mătușă din Cioroiu, a tatălui meu.
Ne plăcea de dânsa, pentru că știa multe povești și tot timpul o băteam la cap să ni le spună. Tot ea ne-a învățat să jucăm țintar cu boabe de fasole și de porumb.

Ne-am făcut repede prieteni printre copiii de pe uliță și țin minte că era foarte greu să ne bage în casă mai ales vara, când încingeam câte o partidă de fotbal, de castel sau de-a pitulata. Seara ieșeam să căutăm nasicorni sau rădaște.
Duminica, fiind toți copiii acasă, trăgeam câte o partidă de fotbal, la care, din când în când, se mai băgau și „ăi bătrâni”: nea Oane al lui Pantică, nea Titi al lui Ulei, nea Nelu al lui Zânică, nea Nicu Bobiceanu, nea Gheorghe al lui Oanță sau nea Socarel. Totdeauna aveam spectatori. Parcă le și văd pe bancă pe Puicăneața a bătrână, pufăind din ditamai țigara răsucită din foaie de ziar și pe Tudora lui Elarie uitându-se la noi cum jucăm.
În fața curții noastre era o mare groapă ce se umplea cu apă când ploua. Iarna îngheța și se transforma în patinoar unde jucam hochei.
Ne făceam patine din coceanul de porumb și le legam cu sârmă de încălțări. Iarna era o hărmălaie pe uliță… Toți copiii ieșeau la săniuș. Ne tot lăudam cu ele – care alunecă mai bine, care e mai frumoasă, care e mai nu-știu-cum, dar cert este că cea mai mare sanie era „trancarul” băieților lui nea Nelu al lui Pantică.
Vara când ploua, ne strângeam toți copiii cu bărci făcute ori din hârtie ori din lemn să ne jucăm pe balta ce se făcea după ploaie.
Alte jocuri ale copilăriei erau rațele și vânătorii, țară – țară vrem ostași; flori – filme – fete sau băieți, pitulata (mai ales în serile de vară, când înmurgea și se mai răcorea afară); zdrenci, clasa sau tenis de câmp (ne ciopleam palete din scânduri mai late și le ziceam cârpătoare), lapte gros, bâza.
Parcă totul s-ar fi întâmplat ieri. Îi și văd pe Iuli și Marana lui Portofel sau pe Nicu și Tudorel ai lui Zânică, pe Matrânele sau pe Gagarin, Costică și Andrei Bobiceanu, Mitică al Tudorii, Costică Puican, George al lui Ulei cum băteau mingea pe uliță.

Ne și jucam, dar trebuia să-i ajutăm și pe părinți la treburi prin curte sau grădină, mai ales când era de udat. Nu aveam pompă la fântână, trebuia să scoatem apa cu ciutura și să o cărăm cu gălețile în grădină. Trebuia să dăm apă la animalele din curte, iar vara mergeam să adunăm foi de floarea soarelui pentru rațe.
Fiind cel mai mare dintre copii, mama mă trimitea să aduc lapte pentru frații mei. La început, după ce ne-am mutat, luam de la nea Paul al lui Șică. Până mulgea vaca puneau o oală de pământ cu boabe de porumb la fiert. Erau o bunătate. Apoi luam lapte de la nea Paul al lui Saca. După ce mulgea vaca, strecura laptele și îmi dădea să beau o cană de lapte cald. Și acum îi simt mirosul și gustul.
Ne trimitea mămica să luăm pâine de la brutăria din sat (cea din spatele bufetului). Făceau pâine albă de 500 de grame, intermediară și neagră de 2 Kg. Până acasă mâncam aproape o pâine. Cea intermediară îmi plăcea cel mai mult pentru că era cu cartofi și avea un gust mai dulceag.
Ne ajutam și între vecini când era nevoie. De obicei, copiii ajutam la înșirat de tutun, la cules de vie (și la băut must după), la cules sau depănușat de porumb și la ce mai puteam în funcție de puterile noastre.
Mă duceam și la Muma, în Modorani, să o ajut cu coliva. Pentru că se deplasa greu și nu putea duce greutăți mă duceam cu ea să decojim grâul pentru colivă și a doua zi de dimineață eram cu panerul cu colivă la biserică.
Îmi aduc aminte cu plăcere și nostalgie de Popa Târcă – Tata Popa cum îi ziceam noi copiii. Totdeauna când ne întâlneam cu el avea câte ceva prin buzunare să ne dea. Ne chema zicând : „Ia veniți, măi tâlharilor, la Tata Popa să vă dau câte ceva!” și ne dădea ba un biscuit, ba o bomboană sau chiar un bănuț. Parcă îl văd și acum în fața ochilor cum trecea pe Linia Mare în drum spre casă, îmbrăcat în reverendă și cu geanta din piele de porc pusă pe baston și bastonul pe umăr. Un om de o cultură extraordinară. De multe ori ne întâlneam cu dânsul la mătușa mea, Tanti Chichi, când juca table cu unchiul meu Gigi al lui Brutaru. Într-un an, când a venit cu Botezul, i-a vărsat toată apa sfințită în cap lui Tata Unchi (așa îi ziceam noi copiii) și i-a zis: Ia măi, tâlhare, că m-ai bătut tot anul la table!
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească !
A venit și vremea să mă duc la școală. Clasele I-VIII le-am făcut la școala din vale – Școala Generală nr 2. Și acum îmi aduc aminte de prima zi de școală. Mămica mă ținea de mână, iar în spate aveam un ghiozdan de carton în pătrățele, care în loc de curele avea șnururi de bumbac alb. Eram îmbrăcat cu costum de elev și cămașă pepită.
Am deprins tainele abecedarului și matematicii cu ajutorul doamnei învățătoare Lucica Grosu. Era un dascăl extraordinar, avea o voce caldă și blândă, dar era și severă atunci când nu învățam sau făceam prostii. Pentru noi era ca o a doua mamă și ne adunam în jurul dânsei ca puii pe lângă cloţă. Toți copiii o iubeam și o respectam pentru modul de predare, dar și pentru grija pe care ne-o purta . În clasa I, până să învățăm să scriem, ne lua mâna fiecăruia și ne-o ghida, pentru a învăța să facem bastonașele, cârligele, codițele apoi literele și cifrele frumos și corect.
Doamna Învățătoare a fost persoana din școală care și-a pus cel mai mult amprenta asupra formării mele ca om.
Din clasa a V-a am avut-o ca dirigintă pe domnișoara Cecilia Păun cu care făceam Limba română și Limba franceză. Și dânsa era un dascăl extraordinar și știa când să fie blândă sau aspră, când să ne fie prieten și când dascăl. Fiindu-ne dirigintă, era mai severă cu noi la materiile pe care ni le preda pentru că avea mai multe pretenții de la noi decât de la celelalte clase. Așa că mai luam și câte o nuia la palmă dacă nu știam lecția sau dacă nu ne făceam temele.
Pot spune că, în gimnaziu, am avut privilegiul să învăț de la o generație foarte bună de profesori.
Dragostea pentru matematică mi-a fost întărită de domnul profesor Lixandru Gheorghe. Era un tip foarte calm. Eu nu l-am văzut niciodată nervos. Dânsul avea un stil practic de a preda, în sensul că teoria era predată prin exemple practice de exerciții și probleme, lucru ce pe mine m-a ajutat foarte mult. Din exercițiile și problemele pe care le făceam la clasă, reușeam să învăț și teoria. Acasă doar repetam un pic și rezolvam mai multe exerciții și probleme din carte sau din culegeri. Tot de la dânsul mi-au rămas întipărite modurile rapide de calcul pentru înmulțiri și împărțiri cu 4, cu 5, cu 15 și 1,5 sau cu 25.
Pentru a memora mai ușor valorile lui π și a numărului lui Euler, ne-a spus 2 poezioare:

Pentru π – așa e ușor a scrie renumitul și utilul număr pi =3,14159262
Pentru numărul lui Euler – un scoțian a inventat, un elvețian a aplicat acest număr minunat = 2,7182816567

Dacă luăm numărul de litere din fiecare cuvânt și punem virgula după prima cifră, avem o valoare destul de bine aproximată a acestor 2 numere.
Dânsul era și un tip mai sportiv, așa că de multe ori se băga la un fotbal cu noi sau ne plimba prin curtea școlii cu cartul.
De multe ori mă chema în cancelarie să jucăm o partidă sau două de șah. Tot de la dânsul am învățat că nu trebuie să stai niciodată în fața sau în spatele celui care sparge lemne.
Domnul profesor Modorcea, a venit la noi în școală de prin zona Sibiului și ne plăcea stilul ardelenesc de a vorbi. Înainte de fiecare lecție ne spunea o mică poveste legată de ceea ce urma să ne predea, astfel încât procesul de învățare era mult mai ușor și lecția de istorie se transforma într-o poveste. În schimb era foarte sever dacă făceam o prostie, iar pedeapsa era aplicată cu rigla pe dosul palmei.
Doamna profesoară Scarlat era un dascăl minunat. Cu dânsa făceam geografie, biologie, botanică, iar în clasa VIII-a ecologie. Țin minte că ne ducea pe malul Oltețului sau prin marginile satului pe câmp și ne arăta plante și animale, lecția ținută în natură având caracter practic. Într-un caiet-vocabular notam în fiecare zi la ce oră a răsărit și a apus soarele, ce temperatură a fost în acea zi, cum a fost vremea, când înfloreau primii pomi sau când venea prima ninsoare, în general cam toate datele meteorologice din fiecare zi.
Cu domnul Chivu Sterie făceam muzica. Dânsul mi-a pus vioara în mână. Primul cântecel pe care l-am învățat a fost „Melc, melc, codobelc”. Tot timpul era vesel și zâmbitor, dar și ferm când trebuia, mai ales atunci când repetam cu orchestra de muzică populară. Cu dânsul dirijor, am luat locul II la Cântarea României, faza pe județ.
În acele timpuri se făceau lecții de agricultură la școală. Orele de agricultură le-am făcut cu domnul Pițigoi. Și dânsul ne ducea pe la SMT sau pe câmp să ne arate diferitele aspecte ale agriculturii.
Cu doamna Sulger făceam fizica și chimia. Îmi aduc și acum aminte cu plăcere de experimentele pe care le făceam la clasă cu bobine Tesla sau cu generator Van der Graaf. Tot de la dânsa am învățat că nu trebuie să torni apă peste acid sulfuric.
Cu domnul Sulger am făcut Limba latină. Și dânsul era un dascăl foarte bun. De multe ori jucam și cu dânsul șah.
Toți au fost oameni minunați și m-au ajutat să devin un om mai bun și ca atare le voi fi veșnic recunoscător.
După absolvirea școlii generale, am intrat la Liceul Ion Minulescu în Slatina, apoi am absolvit Facultatea de Electronică în București. Ca atare, contactul meu cu lumea copilăriei s-a diminuat și de aceea îmi amintesc cu plăcere de momentele când ne întâlneam cu toții la câte o nuntă, un botez, moț sau sărbătoare. De obicei întâlnirea de sărbători era la Muma, în Modorani. Acest tablou al familiei mari, reunite în jurul Mumei mi-a rămas întipărit adânc în minte.
De multe ori, îmi doresc să mai fiu iar copil și voi încheia nostalgic, citându-l pe Mihai Eminescu: „Unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot ?”