motto: „Fiecare dintre noi este o poveste
sculptată în piatra timpului!”
– M. Torok

Fiecare om, de-a lungul vieții lui scrie istorie. Unii scriem mai mult, alții mai puțin. Cele mai mici lucruri care s-au întâmplat în istorie ne-au adus unde suntem noi astăzi.
Istoria nu se rezumă doar la bătălii, personalități militare sau politice, tratate… Istoria mai înseamnă sentimente și trăiri așezate cu cerneală pe hrisoave, sculptate în piatră sau în lemn ori povestite prin viu grai din generație în generație.
Am ales să scriu „O istorie … altfel” în primul rând din dragostea pentru această știință pe care am ales să o slujesc, dar mai ales din respect pentru cei care vor deveni persoajele principale ale poveștii mele.
Am crescut de mic în strana bisericii. Sunt convins în sinea mea că biserica și-a pus amprenta în evoluția mea din toate punctele de vedere. Aici mi-am cunoscut apropiații până la unul, am reușit să leg relații strânse cu ei, respectul și dragostea fiind reciproce. Primul om care m-a chemat lângă el, m-a pus să rostesc Rugăciunea Domnească și mai apoi să cânt pentru prima dată în fața lumii a fost cântărețul bisericii noastre, Nea Gelu Țârcovnicul (Gheorghe Maxut), Max cum îi spunem noi, cei mai apropiați de el.
Cunoscut de toată lumea, iubit și respectat în toată Episcopia Slatinei și Romanaților și chiar în Arhiepiscopia Râmnicului de care aparținea județul nostru până de curând, Nea Gelu mi-a marcat copilăria pentru totdeauna. A fost al doilea tată al meu, am râs și am plâns amândoi, ne cunoșteam trăirile, frământările și ne tachinam cum doar noi știam mai bine și mai frumos. Acum eu sunt student la sute de kilometri distanță de sătucul meu din inima câmpiei, iar el își continuă meseria pe care a slujit-o peste treizeci de ani cu strălucire.
Și el a intrat în sânul bisericii tot copil, alături de Nea Lisandru Țârcovnicul (Alexandru Gogoșanu) la Biserica Sfântul Gheorghe din Deal, apoi, după câțiva ani de studiu teologic a preluat strana Bisericii din Vale după pensionarea lui Nea Nicu Țârcovnicul, zis Nicu lui Banță (Vasile Sulger). Numele acestora au devenit legende chiar din timpul vieții lor, primii doi fiind de mulți ani alături de Dumnezeu. Emoția amintirii se resimte în cuvintele și privirile celor care i-au cunoscut, iar curiozitatea îi cuprinde pe ascultătorii poveștilor despre ei.
Pe Nea Nicu mi-l amintesc destul de puțin. Veteran de război, era un om aplecat de vreme și greutăți, dar în sufletul lui iubirea și bunătatea încă dăinuiau în primii ani ai mei și ultimii ai domniei sale. Bărbia alungită de sfânt pictat pe cupolele bisericii o voi ține minte pentru totdeauna.
Nea Lisandru, trecut și el în viața cea fără de moarte, a fost un alt personaj legendar al comunei noastre. Stăpânind cu măiestrie taina muzicii bisericești și a rânduielii, era un om care se impunea prin seriozitate în mare parte, dar și prin glume și bună dispoziție uneori.
Cel mai mare erou al poveștii mele însă, legenda despre care voi vorbi mulți ani de acum înainte și voi scrie de fiecare dată când voi avea ocazia este Nea Gelu. Mi-l amintesc mai demult, cu părul bine aranjat, cu bărbița lui haioasă, un munte de om, cum mă urca pe scaun ca să ajung să citesc Psalmii Utreniei. Îl văd acum, când trecerea anilor începe să își spună cuvântul, cu fire albe, cu un mers puțin mai lin, dar cu veselia și dragostea caracteristică.
Atunci când ne întâlnim să povestim în tindă alături de alți copii care mai veneau la biserică în trecut, de părintele George sau de alți oameni dragi nouă, se zdruncină biserica din temelii de bucurie și deși mai scapă câte o prostioară de la vreunul din noi, suntem convinși că Dumnezeu ne iartă, pentru că dragostea pe care ne-o purtăm unul altuia este sinceră.
Și noi am scris istorie, fiecare în felul său! Nea Nicu, Nea Lisandru și Nea Gelu au însemnat pe marginile cărților de cult, cele mai importante evenimente ale vieții lor, cum era vremea în anumite zile în care cântau în strană și multe altele. Părintele George, la fel ca toți preoții care au slujit de-a lungul timpului în altarul bisericii noastre se îngrijește cu dăruire de arhiva bisericii. Eu, copilul lor, am folosit însemnările și documentele din arhivă, poveștile pe care le-am ținut minte de la fiecare dintre ei, pentru a scrie istoria localității.
Nu știu cum va evolua viața noastră, în ce fel vom face istorie de acum înainte, dar sunt convins că biserica copilăriei mele va continua să adăpostească între zidurile ei toată bucuria și frumusețea copilăriei mele, pe care o voi regăsi cu dor de fiecare dată când îi voi călca pragul.
Aceasta este istoria copilăriei mele, cu momente unice și persoane pe care le voi iubi până în ultima secundă din viața mea.
O ISTORIE ALTFEL!

Cu dragoste, Marius Sebastian Dumitrașcu!