Toamna prefigurării dezastrului național

Ecoul marilor izbânzi ale armatei române, în luptele de la MĂRĂȘTI-MĂRĂȘEȘTI-OITUZ, a renăscut în inimile tuturor românilor speranța apropiatei eliberări a teritoriului vremelnic ocupat de inamic și desăvârșirea unității noastre naționale.
Lunile care au urmat au arătat însă că acest drum este lung, anevoios, imprevizibil și plin de sacrificii, uneori duse la extrem.
Situația internațională era complexă, puternic tensionată, atât din cauza schimbării raportului de forțe în plan militar cât și a permanentelor convulsii sociale din țările beligerante, în mod deosebit din imperiile multinaționale austro-ungar, țarist și otoman.Populația din aceste țări ajunsese la disperare atât din cauza imenselor sacrificii de vieți umane,dar și a ruinării economiilor naționale produsă de cei trei ani de război, care au adus sărăcie și suferințe inimaginabile.
Urmare a acestor stări de lucruri, în Rusia Țaristă, la începutul lunii noiembrie 1917, a izbucnit Revoluția Socialistă în urma căreia puterea a ajuns în mâinile muncitorilor și țăranilor, fapt care a marcat dramatic situația geopolitică pentru tot secolul XX. Pentru Antanta aceste evenimente au reprezentat un cutremur care a destabilizat-o profund, obligând-o să cedeze inițativa în favoarea Puterilor Centrale, dar pentru România a însemnat riscul unei catastrofe naționale.
După marile victorii obținute de armata română, menționate anterior, conducerea politică și militară a României a întreprins o serie de acțiuni menite să consolideze dispozitivul de apărare, dar și economic pentru asigurarea logistică necesară continuării acțiunilor de luptă.
Ulterior marilor confruntări din vara și toamna acestui an, ambele tabere au trecut la războiul pozițional, caracterizat prin acțiuni de mică amploare, dar care au continuat să sporească numărul pierderilor umane.
La 5 noiembrie 1917, Rusia Sovietică a semnat armistițiu cu Germania și aliații acesteia, iar la 22 decembrie a început Conferința de pace de la Brest-Litovsk. Din acest moment grosul armatei ruse a părăsit pozițiile de luptă, generalizând atitudinea de insubordonare cu riscul de extindere și pe frontul românesc. Ca și când nu ar fi fost de ajuns toate situațiile extreme, acum a apărut și riscul unui război civil pe teritoriul nostru în Moldova, între forțele revoluționare ruse și cele rămase credincioase vechiului regim. Grupurile de militari ruși care au părăsit frontul s-au dedat la jafuri, atât pe teritoriul Moldovei, cât și al Basarsarabiei, fapt care a impus dezarmarea lor de către armata română și evacuarea din teritoriul național și din imediata apropiere.
Printre urmările imediate ale semnării amintitului armistițiu, în afară de dezorganizarea frontului românesc, se adaugă și pierderea tuturor depozitelor de materiale și muniții, întrepriderile și bunurile evacuate de România dincolo de Prut, în Ucraina.
Derularea cu repeziciune a evenimentelor a dus la o izolare totală a României amplificând riscurile, atât pentru armata noastră, dar în mod deosebit pentru guvernul de la Iași care s-a văzut obligat să ia măsuri urgente pentru gestionarea situației nou create. Astfel, la 1 decembrie a avut loc un Consiliu de coroană, prezidat de regele Ferdinand și de președintele Consiliului de Miniștri, I.I.C. Brătianu, care, în esență, a hotărât securizarea teritoriului liber prin reorganizarea frontului, protecția împotriva jafurilor săvârșite de trupele rusești în retragere, interzicerea drastică a oricăror manifestări de fraternizare cu acestea și, ce era mai important, în caz de forță majoră (operații ofensive ale inamicului) retragerea frontului, pe un nou aliniament, pe malul Prutului. Analizând aceste măsuri reiese limpede hotărârea părții române de a continua lupta alături de țările din Antanta, dar aliații noștri nu au întreprins nicio acțiune în sprijinul României pentru susținerea luptei împotriva Puterilor Centrale.
Pus în fața acestei situații, guvernul român a hotărât, în ședința din 4 decembrie, încheierea unui armistițiu, pur militar, care ulterior să permită reluarea ofensivei pentru eliberarea întregului teritoriu național și realizarea Marii Uniri.
Consiliul de Miniștri a decis, în unanimitate, că armistițiul este impus de un caz de forță majoră și că el va avea un caracter militar și nu unul politic. Pentru a nu avea implicații politice, regele Ferdinand a încredințat comanda provizorie a armatei, generalului Constantin Prezan.
Armistițiul cu Germania și aliații săi a fost semnat la data de 9 decembrie la Focșani, dar fără să producă o stare de relaxare și predictibilitate pentru guvernanții români care trebuiau să convingă puterile Antantei că, în împrejurările date, armistițiul a fost singura soluție posibilă.
Finele anului 1917 aducea un orizont de neliniște care se întindea amenințător și peste anul care sta să înceapă la fel de nesigur ca și precedentul. Armata, spre care se îndreptau toate speranțele, era lipsită de mijlocele necesare desfășurării unor acțiuni de luptă promițătoare și afectată în continuare de o asigurare materială necorespunzătoare, în mod deosebit din punct de vedere medical, fapt care conducea în continuare la pierderi de vieți omenești.
Pentru păstrarea speranțelor de eliberare și reîntregire a teritoriului național ostașii armatei române plătiseră un preț uriaș.
Regimentul 19 Infanterie Caracal, în care au luptat cei mai multi osiceni, a avut până la finele anului 1917 peste 5000 de morți, răniți și dispăruți dintre care peste 120 ofițeri și subofițeri. La cei peste 100 de osiceni căzuți până la încheierea marilor bătălii de la Mărăști, Mărășești, Oituz s-au mai adăugat încă 14. Dintre aceștia îi amintim pe soldații Mincă Dumitru, Ioniță Dumitru, Mioneci Ilie, Pisică Aristidie și sergentul Mincă Anton căzuți în luptă, pe soldații Micu Dumitru, Alexandru Anton, Iordache Marin, Mandă Dumitru, decedați în spitale, și pe soldații Matei Stancu, Dan Ion, Torcea Dumitru și Țâțu Dumitru decedați în lagăre de prizonieri din afara României.
Pentru statul român, prima parte a anului 1918 a menținut și continuat aceleași grave amenințări privind existenta sa, dar în cea de a doua parte, datorită unor abilități diplomatice care au menținut intactă perspectiva continuării luptei, conjugate cu schimbarea raportului de forțe pe plan european, România a reușit să continue lupta pentru realizarea obiectivelor sale naționale.
(va urma)