Mama m-a adus pe lume într-o luni, ziua a 26-a a lunii octombrie, din anul 1964. Este ziua în care calendarul bisericesc consemnează prăznuirea Sfântului Dumitru. Moaşă mi-a fost Moşica Florica, soţia inginerului Stelea, iar medic dl. Voicu Dobre.
Sunt primul nepot din neamul lui Mărin al lu Nuțu – Tata Mare (al doilea fiu al lui Nuțu ăl bătrân, care se spune că ar fi fost primar în Osica în perioada interbelică) și al soției sale Ioana (Măicuțana).
Tata Mare a mai avut un frate Ion (căsătorit la Pleşoiu) și patru surori: Gheorghița (Mămăița), Constanța (Țaica), Anica și Ioana (Muma Oana). Mămăița a fost copilul cel mai școlit al familiei. A absolvit școala de moașe și a profesat ca moașă la Pleșoiu, Cepari și Cârlogani. O voi evoca periodic în această relatare, pentru că a avut un rol determinant în viața mea.
Măicuțana, din neamul lui Bobiceanu, a avut la rândul ei un frate Mihai (Neica Mihai – a locuit pe Linia Medinţilor) şi Maria (măritată la Fălcoiu).
De la Mămăița m-am ales cu prenumele Dumitru. Când tata s-a întors de la Casa de Nașteri cu vestea apariției mele pe lume, Mămăița i-a zis: ”Să vă trăiască Sfântul Dumitru și așa să-i puneți numele!”. Dacă nu veneam pe lume în ziua aceea, ar fi trebuit să mă cheme Adrian, prenume de altfel consfințit în viața de zi cu zi, mai ales că am fost botezat în ziua de Sfântul Andrei.

Tata, tot Dumitru în acte, dar cunoscut ca Titu în sat, este al doilea dintre cei trei fii ai bunicilor. În glumă, pe Măicuţana, o femeie blajină şi cu frica lui Dumnezeu, o alintam soacra cu trei nurori. Ceilalți doi frați au fost George (Nașu) și Ion (Neica Jane), amândoi plecați dintre noi.
Mama, din neamul lu’ Sinan, Alexandrina în acte – cunoscută ca Lisandra în sat este fiica lui Alexandru (Tica Sinan) și Ioana (Maica Sinanca). Frații săi sunt Mărin și Ioniță, continuatorii și moștenitorii neamului Sinanilor.
Verii mei primari sunt Gigi și Mariana de la Neica Jane, iar din neamul Sinanilor sunt Nicu, Ana și George de la Unchiu Mărin, Costel, Mariana și Livică de la Unchiu Ioniță. Nașu nu a avut urmași.
Am crescut și am copilărit pe ulița lu’ Bățălan (cel puțin așa identificam eu locul), vecin cu parte dintre personalitățile momentului: tanti Ghina de la Sfat, tanti Mariana – frizerița, nea Nicu – poștașul și nea Gheorghe al lu’ Ruţă de la magazinul din Vale.
Din prima clipă, Mămăiţa, care o avea în grijă pe mama sa, Muma Ancuţa, m-a luat oarecum în grija sa. M-a tratat când am fost răcit sau când am făcut bolile copilăriei şi m-a învăţat să număr, să socotesc sau să citesc pe ziarul Scânteia, la care avea abonament. Tot Mămăiţa mi-a deschis apetitul pentru lectură, iar ca să nu cumva să o uit vreodată, a părăsit această lume în ziua în care eu împlineam 13 ani.
Casa părintească a fost inițial o anexă construită în pripă lângă casa Mămăiței, formată din două camere de locuit, o bucătărie din care aveam acces în pivniță și o cameră construită deasupra pivniței, cu horn și vatră de foc pe care o folosea mama să ne coacă pâine în țest sau să topească și să afume porcul la Crăciun.
Casa cea nouă, compusă din trei camere, bucătărie și prispă, a fost ridicată de părinții mei după ce tata, plecat la muncă pe șantier la Craiova apoi la mină la Motru, a reușit să agonisească niște bani cu care a cumpărat materialele necesare. Cărămida, așa cum se obișnuia, a fost făcută în curte, din pământul scos de tata dintr-o groapă săpată la cazma în zilele sale libere, de artizanii momentului: țiganii cărămidari. Tehnologia de fabricație și de ardere a cărămizilor a fost descrisă pe larg într-un articol anterior, așa că nu insist asupra acestui aspect.
Construcția casei a fost un moment unic. Am urmărit fascinat cum puneau meșterii cărămidă peste cărămidă, într-un dans amețitor şi pe alocuri ritualic al cărăușilor de materiale. Unii dădeau cărămida la mână, alții făceau lutul cu care se lipeau straturile de cărămidă, iar alții cărau tărgile și gălețile cu lut. Periodic, se schimbau între ei. Cele mai importante momente care mi-au rămas întipărite în memorie au fost bănuțul pus la temelia casei într-o ceașcă și steagul ridicat pe coama casei după ce s-a făcut scheletul acoperișului.
Tovarăși de joacă pe uliță mi-au fost Florian și Onica lu’ Buruiană, Liliana, Gelu și Luminița Leanei lui Buşcu (a fost femeie de serviciu la grădiniţa din Deal), Sorin al Frizeriței, Cristi, Emilia și Vali al lui Tanti Ghina. Periodic, ni se mai alăturau la joacă şi Bebică al lui Bărăscu, Lucian al lui Ghermele, Florian al lu’ Botaru, Daniel al lui Cenică sau Fănel al lu’ Vicu lui Măndică, toţi de pe linia cealaltă.Participarea la tradiţiile şi obiceiurile locale, în vremea copilăriei, s-a rezumat la mersul cu Moş Crăciun, cu sorcova, cu pluguşorul sau cu uratul de Sfântul Ion. Ani la rând, Tica Sinan ne făcea un plug din lemn pe care eu şi vărul Nicu îl împodobeam frumos, cu hârtie creponată şi cu ciucuri din lână colorată şi plecam la colindat, mai întâi pe la rude apoi pe la vecini şi pe la cunoscuţi. Un episod aparte în amintirile mele îl reprezintă primirea în curte a căluşarilor, când aveam cam 5-6 ani. Îi urmăream cu gura căscată cum le merg picioarele, în ritmul dictat de vătaf şi susţinuţi de muzica unei viori şi a unui acordeon. M-au pus pe jos, pe nişte frunze de nuc, au dansat toţi în jurul meu şi au sărit peste mine sub privirile mulţumite ale Mămăiţei, care la final i-a omenit cu bani şi cu o sticlă cu vin. Multă vreme am păstrat firul de pelin pe care l-am primit din steagul purtat de Mut.
Primele amintiri încep cu anii de grădiniță. Localul grădiniței era la șosea, unde este acum sediul CEC. Mi-a fost educatoare doamna Raicea, care la una dintre serbări a avut ambiția să pună în scenă basmul Cenușăreasa. Actorii de ocazie erau copii din toate cele trei grupe, ca să fie toată lumea mulțumită. Eu primisem rolul crainicului care anunța sosirea la bal a oaspeților. Nu mai țin minte cine o interpreta pe Cenușereasa sau cine era prințul. Știu însă că după primele două repetiții învățasem replicile tuturor personajelor, așa că pe lângă actor de ocazie doamna Raicea m-a folosit și pe post de sufleor.
Prima zi de școală a însemnat şi primul contact cu Doamna învăţătoare Tudoriţa Trecere. Mi-a fost relativ simplu să mă adaptez rigorilor şcolii, mai ales că ştiam deja să citesc, iar temele le făceam repede, motiv pentru care din clasa I până în clasa a VII-a am primit numai premiul I.
Amintirea din timpul claselor primare, care îmi stăruie în minte, este legată de momentul în care am fost făcuţi pionieri. Într-o festivitate pusă la punct de doamna Trecere, care s-a desfășurat în şcoala veche de lângă Biserică, am primit cravata roşie de pionier (ulterior i s-a adăugat şi tricolorul) de la o elevă de clasa a VIII-a care urma să devină UTC-istă. Nu-mi mai amintesc cine era. Tot atunci, doamna Trecere m-a numit comandant de detaşament şi şef al clasei.
Colegi de clasă mi-au fost Aldea Didina (a lu’ Galeț), Bărcan Ion (al lu’ Şopîrleanu), Băluţă Livia (a lu’ Ministru – părinţii îmi spuneau că eram fraţi de cruce, că ne botezaserăm în aceeaşi zi şi în aceeaşi apă), Căldăraru Constantin, Calotă Ion (al lu’ Paltin), Ciocan Gheorghiţa (Guţa lu’ Puican), Ioana Gheorghiţa (Gela lu’ Gică al lu’ Gorică), Raicea Maria (Mioara lu’ Titilescu), Radu Mioara (Mioriţa lu’ Calistrat), Torcea Nicoliţa (Gica lu’ Niculin), Cel Mic Cornel (Macamare), Tudor Ion (Ionel al lu’ Burtă), Iacob Florian din Vlăduleni, Ciotor Gheorghe (Goangă – al lu’ Goiţă), Delcea Petre (George al lu’ Bidică – Frînescki), Căcărează / Ştefănescu Traian (Adi al lu Călăraşu – decedat în vara anului 2017), Drăghici Iriniţa (a lu’ Tigliciu – mi-a fost şi colegă de bancă până în clasa a VII-a), Drăghici Maria (a lu’ Gicu lu’ Maciu), Gubendreanu Valentina (a lu’ Pașache), Preda Alexandru (al lu’ Socarel – decedat), Marica Florina (a lu’ Digă), Calotă Romică (al lu’ Peie), Iorga Aurel (al lu’ Chioacă), Manicea Floarea (a lu’ Rican), Sandu Nicolae (al lu’ Miu lu’Gogeală), Dan Mariana (a lu’ Romu lu’ Ilie Dan), Saca Geta (a lu’ Pomneată), Trecere Marian (al lu’ Goran), Tudor Marin (Bebică al lu’ Bărăscu – decedat), Joiţa Floarea, Triţă George (al lu’ Cînciu), Nichita Ion (Gogin al lu’ Vidrighin – mort într-un accident rutier pe Dealul Viilor), Şurlan Stelian (al lu’ Pozaru). Din clasa a V-a ni s-au alăturat doi băieţi din Ostrov, Băluţă Virgil şi Vlădoi Alexandru, iar în clasa a VI-a a venit Irina, fiica profesorului Modorcea, cu care am fost în competiţie pentru premiul I în cei doi ani cât am mai fost colegi.
Din clasa a V-a ne-a fost diriginte dl. Ciuculescu Dumitru. Cu dânsul făceam orele de biologie (botanică, zoologie, anatomie) şi cele de agricultură. Da, exista chiar şi un manual de agricultură de care colegii noştri de la oraşe nu auziseră. Chimia şi matematica ne-au fost predate de familia Opriţescu, doamna Liiceanu Cornelia ne-a predat de asementea matematica timp de 2 ani. La limba rusă ne-a fost dascăl d-na Cotulbea Floarea, la limba româna d-na Piţigoi Dumitra apoi d-na Barbu Viorica, franceza ne-o preda d-na Steluţa Unverdorben, geografia dl. Nicolau Ion, istoria dl. Vanda Teofil apoi dl. Modorcea, muzica şi desenul d-na Niţulescu Paula.
Nu ştiu prin ce minune, am făcut o pasiune pentru chimie. A fost materia pe care am înţeles-o cel mai bine şi nu depuneam niciun efort să rețin formule sau reacții.
Copilăria, alături de sora mea Liliana și de verii mei Gigi și Mariana, a fost una presărată cu amintiri plăcute, combinate cu munca în gospodărie. Îmi amintesc cu nostalgie cotrobăiala fără sfârșit prin podul casei bunicilor, în căutarea unor comori tainice. Așa am găsit, prin cufere prăfuite, teancuri de bancnote vechi cu valori de ordinul milioanelor, colorate frumos, care le rămăseseră bunicilor după stabilizarea monetară și care nu mai valorau nimic, sau sute de monede de 100 de lei cu chipul Regelui Mihai care nici la fier vechi nu mai erau primite. Am aflat după aceea, târziu, dramele care au stat în spatele acelor bani, care pentru noi deveniseră jucării.
În curtea casei părintești, la drum, Tata Mare plantase trei duzi care făceau niște dude mari, albe. Fără excepție, verile le petreceam adunând la dude care ulterior erau puse la fermentat și transformate în țuică.
Munca în gospodărie, vara, mai însemna asigurarea hranei pentru rațele pe care, an de an, mama le creștea ca să ne asigure masa de zi cu zi. De când dădea frunza la sfeclă sau la floarea soarelui, luam sacul de iută în brațe și căruțul de butelie după mine și băteam câmpurile ca să adun frunze, să le aduc acasă, să le toc și apoi să le dau rațelor să mănânce. Și mâncau, afurisitele, nu glumă.
Dudele și rațele ajunseseră coșmarul vacanțelor mele de vară: îmi luau din timpul de joacă sau din timpul de citit.
După clasa a V-a, timp de 2 săptămâni, în vacanța de vară eram ocupați cu practica agricolă sau cu munca patriotică. De cele mai multe ori, prestam activități cu dl. Ciuculescu la lotul școlii, aproape de heleşteu spre pădurea Bercica, alteori eram duși cu mașinile la Dobrosloveni la cules de căpșuni, iar într-o vară, sub îndrumarea lui Nea Gicu lu Mamet, administratorul școlii, am dat o mână de ajutor la ridicarea laturii celei noi a Liceului Teoretic.
Munca alături de familie a însemnat ani la rând cultivarea tutunului cu tot ce presupune asta. Tata și mama se ocupau de cu primăvară de pregătitul răzoarelor (mărunțit pământul, acoperit cu nisip și bălegar cernut), Tata Mare stăpânea arta semănatului semințelor de tutun, mai mici decât gămăliile de ac, iar munca necalificată (cărat apă și udat răzoarele, plivitul de buruieni, acoperitul răzoarelor cu folie pe timpul nopții și descoperirea acestora pe timpul zilei etc.) erau preponderent în sarcina mea și a surorii mele, Liliana. Urma recoltatul răsadului și plantatul lui în câmp: se trasau rânduri, se făceau găuri cu niște pari ascuțiți care se umpleau cu apă, apoi se punea răsadul în găuri și se fixa rădăcina cu noroiul format, după care iar se punea apă. A doua zi, plantele erau pleoștite pe loc și credeai că ai muncit în zadar. Apoi, încet-încet, se ridicau și frunzulițele începeau să fluture în bătaia vântului. Urmau cel puțin două prașile apoi culesul frunzelor săptămânal. Tutunul cules îl aduceam acasă cu căruța trasă de boii lui Nea Vică al lui Bărăscu și îl depozitam în curte, în straturi subțiri ca să nu se încingă, după care începea înșiratul care dura 1 – 2 zile în funcție de câte mâini de lucru se găseau și cu cine ne mai ajutam. Șirele se puneau la uscat la soare, se întorceau, apoi se strângeau și se puneau la păstrat. Iarna, frunzele uscate se sortau pe calități, se puneau în teancuri și se duceau la Regie.
Vacanțele de vară însemnau tabere sau excursii organizate de școală. Prima tabără în care am plecat timp de o săptămână a fost la Slatina, pe Dealul Grădiștei, lângă turnul de apă, unde am dormit în corturi. Altă dată, am fost la Vitomirești în nordul județului. Cea mai plăcută amintire este, de departe, Excursia Mare. Dl. Nicolau avea obiceiul să organizeze astfel de aventuri la care participau copii de toate vârstele, iar în vara anului 1978 s-a întrecut pe sine. Încă de la începutul anului școlar, începeau înscrierile. Întâi erau trecuți pe listă cei pe care părinții intenționau să-i recompenseze cu astfel de excursii, nu tocmai ieftine. După ce se completau locurile, se achita un avans de 25%, apoi rate lunare până la momentul plecării. Fiecare copil avea fila lui în caiețelul d-lui profesor, iar dacă adunam bani de buzunar tot la dumnealui îi dădeam spre păstrare. Revenind la excursie, am petrecut 4 zile pe Litoral la Eforie Nord unde am dormit în corturi, 3 zile în Deltă timp în care am dormit pe un bac plutitor în paturi suprapuse, 4 copii în niște cabine înguste, apoi am vizitat pe rând toate obiectivele turistice din Moldova, începând de la Mausoleul Mărășești, mânăstirile importante până la Putna, casele memoriale ale lui Creangă, Eminescu, Sadoveanu, palatul de la Ruginoasa al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cetatea Neamțului, cetatea Sucevei, teiul lui Eminescu și bojdeuca lui Creangă de la Iași, grădina botanică din Cluj, sala Unirii și cetatea Alba Iulia, Sibiul și Râmnicu Vâlcea. Totul, într-un adevărat maraton istoric și cultural care a durat 14 zile, timp în care trimiteam acasă ilustrate din locurile prin care treceam (pe unele le-am primit la o săptămână după ce am ajuns acasă).
Distracția includea și filmele pe care nea Paul Mierlăcioiu le proiecta săptămânal în sala mare a căminului cultural și care erau evenimente aşteptate cu sufletul la gură de toţi copiii.
Personajele întruchipate de Alain Delon, John Wayne sau celebrele filme indiene (Vagabondul, O floare și doi grădinari, Prietenii mei, elefanții) făceau săli pline, chiar dacă uneori sunetul era defazat sau scrisul nu se proiecta corect peste imagine. Totul se regla la indicația sălii: „Scrisul băăăăăă, sonorul băăăăă!…”
Educaţia religioasă lipsea cu desăvârşire în şcoală. Mai mult, se ajunsese într-atât de departe cu ateismul şi cu ideologizarea comunistă a „omului nou, multilateral dezvoltat”, încât simpla intrare pe uşa bisericii se putea transforma într-un stigmat. În aceste condiţii, bruma de învăţături creştine venea exclusiv din familie, de la părinţi sau de la bunici. Aşa am învăţat Tatăl Nostru şi câteva rugăciuni pe care le spuneam înainte de culcare. De Paşte şi de Crăciun, aşa cum se obişnuia, mama ne îmbrăca frumos pe mine şi pe sora mea şi ne ducea să primim sfânta împărtăşanie. Nu lipseam nici de la focul care se aprindea în curtea bisericii în noaptea de Înviere. Cu toate acestea, contactul cu Biserica şi tot ce înseamnă slujbele de duminică s-a produs relativ târziu, după ce a murit Mămăiţa. Am început să înţeleg, din slujbele ţinute cu har de părintele Tîrcă, semnificaţia faptelor şi minunilor înfăptuite de Iisus Hristos, care erau descrise în Evanghelii.
Linia Mare a însemnat, în copilărie, drumul zilnic la, și de la, școală. Deseori, mai ales în serile de iarnă când se întuneca devreme și aveam ore până la ora 18.00, iar iluminatul public era pornit destul de târziu, drumul de la școală spre casă îl parcurgeam cu grup mai mare de colegi, povestind vrute și nevrute. Traversam calea ferată, iar după ce treceam de Monument ne despărțeam de Goangă. O lăsam în poartă pe Mioara lu’ Titilescu, apoi la prima răscruce din grup se desprindea Frîneski. Urma Adi al lu’ Călărașu, apoi Gela. La răscruce la domnișoara Cecilia o luam pe la Frîngheru, la Bebe a lu’ Ruţă ne despărțeam de Romică, de Aurel şi de Mariana Dan, coteam la colț la Ionică Țiganul, o lăsam pe Gica lu’ Niculin în poartă, Socarelu intra și el în curte câteva case mai încolo, apoi de la nea Onel al lu Tîlvan la jumătatea uliţei ajungeam și eu acasă. Mă aşteptau mereu bucuroşi câinele Gălăgie şi motanul Împăratu’. Este amintirea cea mai plăcută.

Linia Mare a însemnat întoarcerea acasă, în fiecare vacanță, pe timpul Liceului Militar și al Școlii Militare.
Linia Mare înseamnă acum sentimentul regăsirii și retrăirea acelor ani.
Orașul cu care am luat contact pentru prima oară a fost Caracalul. Mămăița descoperise că suferă de diabet și periodic mergea la spital să-și controleze glicemia. Țin minte că eram prin clasa a IV-a când m-a luat cu ea la Caracal, pentru ca apoi să mă trimită singur după 2 zile să iau rezultatul analizelor. Nu știu dacă eram emoționat sau numai curios să văd cum e la spital. Am plecat cu trenul de dimineață, am trecut pe la spital, apoi am luat autobuzul din gară, am plătit biletul 1 leu la taxatoare și am coborât în centru ca să intrăm la o cofetărie. La întoarcere, biletul ne-a costat 1 leu și 25 de bani pentru că autobuzul făcea un ocol. Prin urmare, una dintre celebrele minuni ale Caracalului a fost probată și de mine.
Agricultura intensivă, cu producţii record la hectar, care s-a proclamat în anii ’70, a generat oarecum mascat „legarea de glie” a copiilor proveniţi din mediul rural, cărora începuse să le fie restrâns accesul la licee teoretice sau chiar la licee industriale mai de top de la oraşe, mai ales că licele agroindustriale şi şcolile profesionale luaseră amploare. Chiar şi Liceul Teoretic de la noi din comună a fost transformat în liceu agroindustrial. Aşa că tata a hotărât ca, în clasa a VIII-a, să mă mut la şcoală la Craiova. A fost momentul de ruptură de colegi şi de locurile natale, care s-a produs ceva mai prematur decât la colegii mei de clasă. A fost prima lecție de adaptare la un alt mediu și de integrare într-un nou colectiv, cu reguli și cu ierarhii bine conturate. Profesorilor și colegilor le-a luat ceva timp să mă cunoască și să mă accepte ca fiind unul de-al lor. Nu mai eram premiantul clasei şi m-am luptat efectiv pentru fiecare notă. Chiar dacă adeseori răspundeam mai bine decât ceilalţi colegi, aveam surpriza să primesc note cu cel puţin un punct mai mici decât ei. Chiar şi aşa, i-am devansat pe mulţi şi am primit singura menţiune care s-a acordat în clasa a VIII-a.
Inițial intenționam să susţin examen de admitere la Liceul Sanitar, dată fiind apetența mea pentru tainele medicinii indusă de Mămăița. Asta, până când am văzut pe străzile Craiovei elevii de la Liceul Militar nou înfiinţat în Craiova, iar un ofițer de la Centrul Militar a venit să ne prezinte oferta educațională. Tata, nemulțumit de alegerea mea, a încercat să-mi explice cum stă treaba cu milităria, dar nu m-a convins să renunț și nici nu a insistat. Din clasă de la mine am fost trei colegi care am depus dosarul, iar doi dintre noi am trecut examenul de admitere. Spre deosebire de examenele clasice, la două materii, pe care le aveau de trecut cei care optau pentru liceele civile, noi am avut de trecut şi câteva probe elimiatorii: vizită medicală, probă sportivă, testare psihologică şi probă de dicţie, fiecare probă cernând pretendenții la o carieră militară.
Timp de 4 ani, din 1979 până în 1983, am urmat cursurile Liceului Militar Tudor Vladimirescu. A fost perioada în care, pe lângă şcoala propriu-zisă, am făcut cunoştinţă cu viaţa cazonă. Am învăţat ce înseamnă regulamentele militare, instrucţia de front, plantoanele, sau curăţenia pe sectoare. Am învăţat cum să aranjăm patul dimineaţa, cum să ne spălăm cămăşile şi şosetele, cum să ne călcăm „la dungă” pantalonii de la uniformă, cum să ne facem nod la cravată, ce înseamnă să faci de serviciu la blocul alimentar, ce înseamnă să ieşi în oraş numai duminica după amiază cu bilet de voie.

Am avut în acelaşi timp privilegiul de a avea acces la o bibliotecă foarte bogată, cu cărți pe care și le-ar fi dorit orice pasionat de literatură. După ce, în copilărie „devorasem” opera lui Jules Verne, a lui Alexandre Dumas (tatăl şi fiul) sau a lui Mark Twain, acum am avut ocazia ca, pe lângă operele scriitorilor români pe care îi studiam la clasă, să mă delectez cu romanele scrise de Honore du Balzac, Victor Hugo, Lev Tolstoi, sau F.M. Dostoievski.
Fiecare dintre profesorii din liceu au fost adevărate somităţi în domeniile lor de activitate, chiar dacă vorbim de matematică, fizică, chimie, muzică, biologie sau desen.
O stimă deosebită îi port profesoarei de limba română, Mirea Maria Sofia, de loc din Brâncoveni, pedagog desăvârşit şi dascăl prin vocaţie. La începutul clasei a IX-a, având în vedere colectivul extrem de eterogen al clasei din care făceam parte, ne-a dat o lucrare de control ca să ne cunoască nivelul la care ne situăm. Când le-a adus corectate, puţine lucrări erau lipsite de însemnări cu roşu. Ne-a evidenţiat, fiecăruia dintre noi, greşelile de exprimare, dezacordurile sau greşelile gramaticale, dar a notat lucrările ca şi cum acele greşeli nu ar fi existat. Ne-a spus foarte serios că fiecare greşeală ar fi însemnat 10 sutimi în minus la notă şi că avem timp până la teza pe care o dădeam la finalul trimestrului să ne punem la punct cu limba română. La orele de consultaţii pe care le ţinea săptămânal era înghesuială în cabinetul de limba română. Rezultatul: la teză majoritatea am luat note peste 8, iar la finalul clasei a IX-a nu mai întâlneai mai mult de 1-2 greşeli în tezele celor mai puţin sârguincioşi dintre noi.
Mi-am continuat pasiunea pentru chimie, iar după examenul de bacalaureat am ales să urmez cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri Activi Nicolae Bălcescu din Sibiu, specializarea chimie militară.
Un eveniment care deşi nu are legătură strict cu mine, dar care se cuvine a fi remarcat, s-a petrecut în septembrie 1983, înainte cu câteva zile să încep Şcoala Militară: s-a spart postul de miliţie şi s-au furat arme şi muniţie. Atunci, profesorul Modorcea, cu care mă întâlneam periodic în vacanţe, mi-a zis: „Adi, de azi Osica a intrat în istorie. S-a spart miliţia. Suntem faimoşi!”.
Următorii 3 ani, din 1983 până în 1986, i-am petrecut în Sibiu, timp în care legătura cu locurile natale s-a rezumat la puţinele zile de vacanţă petrecute cu familia. După absolvirea Şcolii Militare şi dobândirea gradului de locotenent, la 1 septembrie 1986, am fost repartizat, spre dezamăgirea mea, în Caracal la unitatea de infanterie de la gară deşi mi-aş fi dorit Craiova. Speram atunci o reînodare la cotidianul osicean, însă după numai un an şi trei luni, în ianuarie 1988, o parte din unitatea militară în care activam a fost mutată la Slobozia.
Aici am cunoscut-o pe soţia mea Rodica, am întemeiat o familie şi ne-am crescut cei doi copii, Alexandru şi Andreea.
Pentru că simţeam că-mi lipseşte ceva, am decis să-mi finalizez pregătirea universitară. Am absolvit în anul 2002 cursurile Facultăţii de Istorie şi Filosofie şi cursul postuniversitar de psihopedagogie în cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi.
Pentru că viaţa de militar este arareori legată de o singură localitate, în vara anului 2002 am fost nevoit să părăsesc Slobozia şi să mă mut la Bucureşti. La început singur, cu naveta săptămânală aferentă, iar după 5 ani mi s-au alăturat soţia şi copiii.
Următorul pas în desăvârşirea pregătirii personale a fost absolvirea, în anul 2007, a cursurilor de master în administraţie publică de la SNSPA Bucureşti.
În plan personal, cea mai importantă realizare este familia: Alexandru – medic rezident, Andreea Victoria – inginer în devenire. Şi ca să nu rămână mai prejos, soţia a absolvit şi ea cursurile ASE, un masterat la ASE şi facultatea de asistente la UMF Carol Davila.
În plan profesional, întreg parcursul meu de aproape 38 de ani în uniformă, de la intrarea în 1979 la Liceul Militar până la trecerea în rezervă în 2017, este un summum de realizări. Aş remarca totuşi perioada în care am activat în cadrul Statului Major al Forţelor Terestre, când am avut privilegiul să reprezint Forţele Terestre, Armata României sau chiar România în cadrul lucrărilor unor foruri din NATO sau ONU.
Cu toate că în periplul meu prin Caracal, Slobozia şi Bucureşti am locuit în mai multe apartamente, niciodată nu am simţit că sunt acasă în vreunul dintre ele. Pentru mine, acasă înseamnă şi va însemna Osica. Aici m-am botezat, aici mi-am botezat primul copil şi tot aici îmi doresc să-mi încep drumul către eternitate.
O zicală din străbuni spune „Casa părintească nu se vinde”. Cu sprijinul părinţilor am reuşit să păstrez şi să renovez casa în care am văzut lumina zilei şi aici mă simt cu adevărat acasă.

Dumitru Stanca
col. (r.)