Invitat: Nicolae Drăghici

Motivație

Osica noastră există, spun documentele, de peste jumătate de mileniu, dar o carte-mărturie despre memoria locului nu s-a scris. Vasăzică suntem o mare comună fără istorie scrisă.
Vă propun s-o scriem acum, împreună.
La drept vorbind, o piatră de temelie s-a pus cu Monografia editată în urmă cu câțiva ani. Aceea, lucrare excepțională, în parte științifică, în parte mai puțin, este un instrument de lucru util. Ce îi lipsește fatalmente oricărei lucrări de acest gen, dincolo de rigoarea unor informații, este sufletul, omenescul, memoria afectivă, povestea celor mai cu moț, de vază și bază, dintre osiceni. Reprezentativi, în sensul că le pasă de comuna lor, că, pe unde se află, la baștină sau la zeci-sute-mii de kilometri, nu și-au făcut de râs obârșia, ci dimpotrivă. Și uite, acum, sunt chemați, în fine, să-și înșire povestea „proprie și personală”, cu sau fără pic de umor, despre viața lor rostogolită din satul în care văzură lumina zilei.
Exact asta e Osica de Sus: suma identităților celor ce au văzut lumina zilei în ea; suma identităților noastre, suma faptelor și mărturiilor noastre – oriunde ne-am afla; nu doar casele, ulițele, instituțiile, cimitirul etc., ci memoria oamenilor, spiritul lor.
Toate la un loc se numesc patrimoniu.
Oriunde te-a trimis viața, la Montreal, la Reșița, la București, la Deva, la Suceava sau Craiova, la Caracal, Rm. Vâlcea sau la Paris, etc., vrei-nu vrei faci parte din memoria comunei, din patrimoniul ei. Această memorie culturală, acest patrimoniu spiritual asigură, într-un mod foarte subtil, supraviețuirea comunității din care te tragi, rădăcina ei vitală adâncită în peste cinci secole de existență. Fără această memorie activată, valorizată, comunitatea precum bolnavul de Alzeihmer diminuează, dispare. Iată de ce avem nevoie de mărturia fiecăruia, de la vlădică la opincă, de la țăran la intelectual: ca să nu dispară, să nu se șteargă de pe hartă, simbolic dar și la propriu, mai devreme sau mai târziu, locul nașterii noastre.
Trebuie să recunoștem: e o datorie, nu un moft.
Aceasta ar fi motivația prezentei invitații.
Dacă aveți și alte argumente, vă rog să le aduceți, răspunzând la următorul

Chestionar

1. Când și unde ați văzut lumina zilei, acasă sau la casa de naștere? Cine v-a fost moașă, ce medic a asistat nașterea dumneavoastră? Care sunt primele amintiri legate de sat – de familie, grădiniță, școala primară? Cu cine vă jucați în curte, pe uliță? Frații, surorile, dar și câinele, pisica, cum se numeau? Unde lucrau „ăi bătrâni?” Cine v-au fost bunicii? Dar vecinii? Aveți amintiri cu ei?
2. Ce vă mai amintiți despre învățătorul dumneavoastră? Cum îl descrieți?
3. Dar despre profesori, care dintre aceștia a contat mai mult în formarea dumneavoastră?
4. Axul comunei, dintotdeauna, este Linia Mare. Ce reprezintă aceasta pentru dumneavoastră, ce emoții vă trezește când reveniți acasă pe Linia Mare ? Sau, altfel spus, care vă este drumul cel mai drag din satul natal? De ce?
5. Cum era satul în copilăria și junețea dumneavoastră, ce personaje v-au rămas în memorie, cu bune și mai puțin bune, că, de!, oameni suntem? Ce întâmplări deosebite, din Osica acelor ani, păstrați în amintire pentru totdeauna?
6. Cunoașteți cazuri de rezistență la colectivizarea forțată, oameni care au dat dovadă de demnitate în fața opresiunii ideologice comunist-atee? Dar lașități care vă dezgustă și azi?
7. Ce rețineți din tradițiile locale, dacă ați participat la ele – sau nu? Cum era munca de copil/adolescent în gospodăria familei, cum se relaxau și distrau copiii și tinerii din vremea aceea? Dar adulții și bătrânii? Ați fost dus la biserică, la horă, la bâlci?
8. Care este orașul văzut pentru prima oară? Cum a fost plecarea de acasă, ruptura de sat? Ce a urmat, mai departe? Unde v-ați stabilit, ce ați lucrat, care este familia dumneavoastră?
9. Ce oameni mai deosebiți ați cunoscut în viață? Care este cea mai importantă zi din viața dumneavoastră, cea mai de seamă realizare?
10. De-a lungul anilor, cum ați păstrat legătura cu satul, cu rudele, cu prietenii din copilărie? Cât de interesat ați mai fost de comună, de întâmplările, oamenii și locurile de acasă?
11. Ce credeți despre starea comunei, despre cum arată acum localitatea, primăria, liceul, cele două biserici, dispensarul, sediul poliției, gara, BankCEC-ul, morile, târgul duminical, farmacia, străzile/ulițele satului?
12. Ce mai face casa părintească, mai există? Ce înseamnă pentru dumneavoastră, acum, cuvântul acasă?

Notă
Nu este obligatoriu răspunsul la toate întrebările.
Relatați cât mai amănunțit întâmplările prin care ați trecut și pe care vi le amintiți, fără grijă pentru stilistica textului. Această grijă o are redacția. Importantă este mărturia în sine, ineditul informației pe care o conține, despre viața și oamenii din sat. Căutați să nu înfloriți, să nu cosmetizați ce ați trăit și auzit. Dacă rețineți expresii, denumiri din graiul local, folosiți-le, acestea sunt o comoară pentru cercetători. Adevărul să primeze, autenticitatea mai întâi de toate.
Răspunsurile publicate mai întâi în revista „Rădăcini” vor fi strânse într-un volum, complementar la Monografia comunei.
Vă mulțumesc.
Text și chestionar de
Marian DRĂGHICI

I. Avatarurile copilăriei

Am văzut lumina zilei în 1954, într-un decembrie de poveste, cu nămeți cât gardul, se spune că oamenii mutaseră cărările chiar pe vârfurile gardurilor. Și tot cu moașa comunală, moșica Miti, o femeie sobră și severă. Cel mai bucuros de nașterea mea a fost tatăl meu, care „căștigase”, în sfârșit, băiat! Locuiam într-un canton, ridicat pe o linie de casă făcută nouă cadou de fratele bunicului, „majur” la București. Cât a trăit el, tata împacheta jumătate din porcul tăiat la fiecare Crăciun și pleca la „nășicu”, la București… Revenind la canton, avea o singură odaie de dormit, în care se înghesuiau două paturi, lada de zestre a mamei, iar iarna, și războiul de țesut. Dar atunci mi se părea un spațiu suficient, așa de mare era căldura care ne înconjura, pe mine și pe sora-mea. În afară de odaie, era tinda, cu vatră și corlată, acolo mâncam de primăvara până toamna târziu, ca „moromeții”. Prispa era deschisă și mereu spoită proaspăt. Tatăl meu avea șapte pogoane de pământ, plus o livadie, sub Vlăduleni. Avea și o pereche de boi, căruță, plug și semănătoare. În grija mea era capra cu care mergeam zilnic, pe Livezii. Îmi plăcea vara, când apa seca si prindeam cu mâinile prin noroi țipari, care ni se strecurau printre degete, ca șerpii, dându-ne fiori pe șira spinării. Capra dădea suficient lapte, așa că mama avea mai mereu la scurs o sedilă micuță, cu brânză. Am petrecut mult timp din perioada preșcolară în Linia Mare, unde locuiau bunicii din partea mamei, Gheorghe și Lisăndrina. Bunicul era un om destupat la minte și umblat prin țară, făcea negustorie cu făină, până la Brașov și București. Condusese comuna 15 ani, ca viceprimar din partea țărăniștilor. Spun „condusese”, pentru că primarul, Ioniță, era un om „moale”, care îi lăsa bunicului toată libertatea de acțiune. Văzând că am îndrăgit încă din clasa a cincea franceza, mi-a cumpărat de la București două dicționare, nu știu cine îi spusese lui că îmi vor fi utile. Trăise multe la viața lui: o dată pierduse în bâlci la Caracal banii cu care se dusese să-si cumpere boi, înșelat la „năframa albă, năframa roșie” (un fel de „alba-neagra”, azi); altă dată, la București, încercând să cumpere ciorapi de mătase cu banii de pe făină, fusese înșelat de un „negustor”, cu complicitatea unui milițian, care, ivit, chipurile, pe neașteptate, îi grăbise să facă trocul (acasă avea să găsească în baloți numai crâmpeie de ciorapi…).
La noi pe „linie” nu era decât un băiat de vârsta mea, restul erau mult mai mici. E vorba de Paul, băiatul șefului de gară din sat. El avea întotdeauna minge de cauciuc, o „băteam” mereu, chiar și când eram supărați, atunci ne întâlneam la jumătatea distanței, fără să schimbăm niciun cuvânt: el trăgea și eu prindeam, așa se explică și „cariera” mea fotbalistică de mai târziu. Tot cu el am început să joc și tenis de câmp: în podul casei bunicului de la Fălcoiu, chiabur, Paul găsise două rachete de tenis din lemn de alun, am înțeles că erau ale unui unchi al lui, student, care murise pe front. Cu Paul am traversat Linia Mare în toate vacanțele, la prânz zburând spre Olteț, mereu sub braț cu o carte de citit, seara halucinând spre casă cu burta lipită de șale. Înfulecam în grabă ceva pâine cu rosii și brânză și… direct la „teren”, seară de seară, an de an…
Dintre vecini, nu l-aș aminti decât pe vecinul Cenică, care nu mi-a dat, cât a trăit, o pară din părul lui care făcea pere cu miezul roșu ca sângele, o dată i-am confiscat bastonul, cu care m-a lovit peste gard, chiar în călcâi, am mai scris despre asta.

II. Direct la școală…

Grădiniță nu prea am făcut, mai mereu se întâmpla ca atunci când eram gata îmbrăcat, cu pălăria verde de pădurar pe cap și cu invariabila „gogoașe” în ghiozdănel, să se ivească Paul, cu mingea lui care mă fascina.
Dar în ale învățăturii eram inițiat cât de cât, fiindcă pe timpul meu se făcea „școală la bancă”: cei mai mari de pe „linia” noastră, la școală deja, făceau școală aproape adevărată cu noi, cu saluturi si „cataloage”. Aveam să fac și eu asta, la rândul meu, cu alții. Noi luam „școala” aceea chiar foarte în serios. Pentru copiii de azi, dacă s-ar mai întâmpla, cumva, ar fi, probabil, un prilej de teribil amuzament.
La școală, în primul an, n-am avut ghiozdan: la mijlocul drumului spre școală mă întâlneam cu sora mea, care învăța dimineața, și îmi dădea traista de cârpă, în care îmi puneam cărțile și caietele, și călimara, cu care mergeam în mână până la școală.

Învățător mi-a fost domnul Costică Raicea, care deși ne mai atingea, și la palmă, când nu eram cuminți, și după ceafă, când nu ieșea repede din căpsorul nostru soluția la problemele de aritmetică, l-am asimilat totdeauna domnului Trandafir, fiindcă era un învățător adevărat, dăruit cu totul grijii de a scoate ceva din noi. Chiar dacă pe mine m-a nedreptățit mereu, dându-mi premiul al doilea, preferând-o, alături de Paul și de fata inginerului de la Regie, Vișan, pe prima poziție, și pe o colegă care n-a absolvit decât opt clase, cu o reacție a mea, în scară: în clasa I nu s-au acordat premii, din lipsă de fonduri, în clasa a doua, am plâns și am luat premiul, în clasa a treia am plâns și nu l-am luat, iar în a patra, când mă credeam „bărbat”, l-am refuzat și am sărit de pe scenă, drăcuind premiul.
În clasele a cincea si a șasea aveam sa traversez zilnic Linie Mare, în drum spre Școala din Vale, fiindcă în Deal se ridica liceul. Am revenit în Deal în clasa a șaptea, având-o ca dirigintă pe doamna Dina Angela, profesoara de franceză, întâlnirea cu dumneaei m-a marcat profund. Foarte curând aveam să-mi dau seama că voiam să devin în viață ceea ce era dumneaei: profesor. La sfârșitul clasei a opta, mă credeam prea deștept pentru liceul de la noi și am susținut examenul de admitere, alături de Paul, în Caracal, fiind amândoi admiși cu medii destul de mari. Mai târziu, din cărți, aveam să aflu, că nu e bine niciodată să te crezi prea bun, ca, rușinându-te, să faci sforțări să devii și mai bun. N-am rămas la Asan decât un an, fiindcă tatăl meu n-a putut să mă țină nici la gazdă, nici la internat. M-am întors la Osica, unde nu era decât o clasă de a noua, de real. A fost foarte greu pentru ce voiam să fac eu. De altfel, mă gândesc acum că la liceul din Osica toți care am reușit la facultate, am fost, de fapt, niște autodidacți. În liceu am fost foarte rebel, cunoscând toate sancțiunile: note scăzute la purtare în fiecare an si eliminări, ca să nu mai zic că nu am avut păr în cap niciodată, nici măcar la panoul de onoare… După absolvirea liceului, am trăit între agonie și extaz: am „picat” primul și, în anul următor, am reușit primul, primarul comunist de atunci, Rotaru, felicitându-l pe tata…

III. La 8 ani am făcut cunoștință cu ipocrizia…

Revenind la copilărie, fiindcă ea e legată de colectivizare, n-am simțit niciodată pe-atunci că o duceam rău. Nu ne înnoiau părinții decât de Paște și de bâlci, nu ne răsfățau cu bunătățuri, nu ne puneau jucării sub pomul de Crăciun, care era de fiecare dată o creangă de brad din Regie, noi fiind vecini cu calea ferată, nu ne cumpărau nimic de ziua noastră onomastică sau aniversară. Dar faptul că mama avea grijă ca în fiecare duminică să avem la masă ciorbă de găină și pui fript, cu ardei și roșii coapte și cu mujdei de usturoi ne făcea să trăim iluzia unei relative bunăstări. Tatăl meu a avut o iubire aproape mistică pentru pământ. Mulți ani după colectivizare, colegii lui de muncă îl întrebau mereu, spre a se distra, cât pământ ar lua el, dacă s-ar da vreodată „la liber”. Și el, de fiecare dată, cu maximă seriozitate, le dădea același răspuns: „Cât pot să fug, cât pot să fug!”… Astfel că, pentru el, colectivizarea a căzut ca un trăznet. A luat boii și a trecut cu ei Oltul. Noi am rămas acasă cu mama, ca să primim în fiecare zi „vizitele” comisiei de întovărășire. Nu înțelegeam prea bine ce se petrece, dar plângeam, presimțind răul care îi păștea pe ai noștri și refuzăm
bomboanele mincinoase cu care ne îmbiau, pe mine si pe sora-mea, „tovarășii” din comisie. Mama n-a semnat nimic, au semnat ei în locul mamei. Apoi, a venit și tata acasă, fără boi: cu un aragaz si o butelie, atât a obținut pe ei… L-au chemat la cercetări la Balș, a stat și închis câteva zile pe-acolo, dar până la urmă i-au dat drumul. S-a jurat că toata viața n-o să muncească în colectiv. Și toată viața a fost muncitor permanent la I.A.S. Piatra Olt, de unde s-a și pensionat. A ținut ascunsă căruța până în preajma lui 1989, când a scos-o în mijlocul curții și a făcut-o lemn de foc, ca să scape de dojana mamei care îi spunea mereu că vremurile nu se vor mai întoarce. Revoluția l-a prins, însă, prea bătrân, ca s-o mai ia de la capăt… A fost silit să-și calce puțin jurământul, ca s-o ajute uneori pe mama, pe care și eu am ajutat-o, în adolescență și chiar și mai târziu, profesor, urcând-o de multe ori, cu motoreta, în Dealul Bobului, unde mama lua în fiecare an sfeclă sau floarea soarelui, „în parte”.

IV. Osica de azi – Osica de ieri

Voi încheia evocarea mea cu o comparație, care va cădea, din păcate, în defavoarea satului nostru de azi. Osica de-acum are aproape toate ulițele asfaltate, canalizare și apă în toate cartierele. E un confort aproape urban. Dar, parcă, nu mai e viață… Comuna nu mai e un furnicar, cum era în vremea adolescenței mele. Aș da doar un exemplu destul de edificator, cred: astăzi toți copiii comunei noastre, de la mic la mare, în loc să joace tenis, cum jucam noi toată vara, de dimineața până seara, improvizând terenul în curtea școlii, stau la umbră și cu fața ascunsă în ecranul telefonului mobil. Când eram licean, toată junimea Osicii venea în fiecare seară în curtea liceului, la o partidă de volei, apoi, toți „făceam gara”, petrecând trenurile de ora 9, care „făceau cruce” la Osica. N-o să uit niciodată că atunci când s-a mutat stadionul de la târg în centru, noi, tinerii satului, am încărcat în căruțe plăcile de beton, și tot noi am montat la loc tot gardul împrejurul noului stadion. Nu voi uita niciodată, de asemenea, că nenumărate erau duminica concursurile culturale sau sportive cu școlile din comunele învecinate. Cât freamăt, câtă emoție, câtă viață! Și mai ales, n-o să uit niciodată cât de unite erau altădată neamurile: toamna, când se culegeau viile, începeam cu o vie a unuia și ne mutam la celelalte, până la culegeam pe toate. Era atât de frumoasă și de veselă truda împreună și atât de gustoasă mâncarea cu toți adunați în jurul bucatelor așezate pe ștergare, în capul viei, încât, de fiecare dată, fugeam de la facultate, să nu pierd această mișcare ritualică a neamului meu.
Din toate astea nu mai este astăzi nimic…