A scrie despre eroi, nu este niciodată îndeajuns. Odată cu trecerea anilor faptele lor trec în uitare. Foarte puţini se „bucură” de-o recunoaştere largă în mijlocul comunităţii din care provin. Şi nu din ignoranţă sau nedreaptă cinstire, ci mai degrabă din cauza puţinătăţii datelor legate de povestea lor de viaţă. Şi de n-ar fi suficient – pe lângă locul îngropăciunii fără de cruce şi a lipsei lumânării la ceas de înălţare –, odată cu ultima suflare se şterge şi mica istorioară scrisă de ei cu arma în mână pe câmpurile de bătălie de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, de la Odessa, din Crimeea, Stepa Calmucă sau Cotul Donului etc. Numele grifate pe crucea-cenotaf din cimitirul eroilor comunali ne amintesc, când şi când, la Ziua Eroilor sau de Paşti, că ei au existat cu adevărat undeva în „marea mută” a Armatei Române. Odată cu dispariţia celor dragi, părinţi, fraţi, soţii şi copii, imaginea eroilor noştri, păstrată până atunci în indelebilitate, cade inevitabil în uitare. Opaiţul aşezat pe zidul de la răsărit se stinge şi el…
Scos la lumină, acel „puţin” ce aminteşte de numele lor mai înlătură nedreapta judecată a timpului. Despre viaţa, dramatismul şi zbuciumul ostaşilor în tranşee, în vâltoarea luptei, sub şenilele tancurilor inamice, puţini s-au încumetat a scrie. Cei ce au reuşit s-o facă, pe lângă tragismul evenimentelor, au zugrăvit cu elegantă fluenţă portretele unor eroi legendari. Un asemenea caz este cel al sublocotenentului Mihai (Mişu) Coliopol din Osica de Sus. În 2020, prin grija Editurii Marist din Baia Mare a fost publicată lucrarea „Cavalerii Apocalipsei”, scrisă de un participant activ la luptele din Est, locotenentul Ion V. Emilian. Autorul, coleg şi prieten cu eroul din Osica, pe lângă tema recurentă – războiul şi atrocităţile sale –, surprinde în subsidiar cele mai importante momente din viaţa trăită în infern de cel ce avea să cadă sfârtecat de gloanţe în bătălia de la porţile Crimeei. Faptele lui de vitejie par o permanentă desfăşurare de evenimente filmice, cu un puternic impact emoţional. Descoperim prin el, dacă mai era nevoie, că adevăraţii eroi nu coboară din sibarit, ei sunt oameni simpli, iubitori de ţară, născuţi uneori chiar pe pământurile din lunca Olteţului…
*
Mihai Coliopol a văzut lumina zilei la Vlăduleni, comuna Osica de Sus, la 8 noiembrie 1911, în familia lui Tache Coliopol, proprietar de pământuri (peste 100 de hectare), moară şi presă de ulei. Tânărul Mihai, sârguincios la învăţătură, îşi finalizează studiile de licenţă în afara ţării, la Anvers. După cum ni-l înfăţişează prietenul şi camaradul său de arme, este „un băiat înalt, brunet, ochi căprui, buclat, distins în toate, (…) devorat de un foc interior, trădat de strălucirea caldă a ochilor pe o faţă totuşi tristă”. Cu siguranţă ar fi reuşit în viaţa politică, dar dispreţuieşte cu egală măsură partidele şi mişcările politice.
La ceas de cumpănă pentru neam şi ţară se înrolează voluntar în trupele de cavalerie, ca sublocotenent în rezervă. Deşi forţele armate erau în plin proces de mecanizare, cavaleria continua să fie printre armele de elită ale armatei române. Mândria de a fi călăraş trecuse de mult examenul timpului. Cele mai mari personalităţi militare ale vremii proveneau din rândurile ei. Pe bună dreptate, nobleţea, generozitatea, eleganţa tinerilor cavaleri purtători de tunică şi sabie erau cultivate şi ridicate la rang de virtuţi. Voluntarii îşi ofereau serviciile organismului militar însoţiţi pe toată perioada războiului, atât cât Dumnezeu îi ţinea în viaţă, de bidiviii din curtea proprie (trecuţi la angajare, asemenea stăpânului, prin rigoarea controlului medical). „Pică calul (sic!), pică şi omul!” Se spune că nobleţea armei vine chiar din această relaţie epifită om-cal, urcătoare prin veacuri de istorie.
După un an de zile de la sfârtecarea teritoriului naţional de către sovietici, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov prin care România pierdea Basarabia şi Bucovina de Nord, se ivise ocazia eliberării provinciilor ocupate. La 22 iunie 1941, Mihai Coliopol era la comanda unui pluton de mitraliere din Regimentul 2 Călăraşi (cu garnizoana în Caracal), undeva în nordul ţării, la Frătăuţii Noi de azi, pe frontiera cu Uniunea Sovietică.
Într-o vreme în care limbajul vitriolant şi corecţia fizică făceau parte din metodele de „educaţie” ale ofiţerilor fără vocaţie, sublocotenentul Coliopol, conştient că „respectul se câştigă, nu se impune”, ajunge la sufletele subordonaţilor prin cea mai simplă metodă de instruire – exemplul personal. Echilibrat, liniştit şi chibzuit, îi atrage, înainte de toate, prin spiritul său de sacrificiu pus în slujba celor mulţi.
„Coliopol – scrie Emilian – preţuieşte oamenii, soldaţii ce-i sunt încredinţaţi. Cunoaşte problemele şi necazurile lor, trecutul şi gândurile fiecăruia, grefându-şi propria personalitate în sufletele şi materia plutonului. (…) Fără să aştepte instrucţiunile nimănui, Mişu începu pregătirea sufletească a plutonului în vederea previzibilei încercări capitale, ce nu va întârzia. Foarte repede, plutonul lui deveni un trib aparte în cadrul escadronului, fiecare soldat având funcţiunea şi misiunea lui clară, fiecare îndrăgindu-i instinctiv şi automat pe ceilalţi, încercând să-i ajute chiar cu preţul vieţii sale. Coliopol domnea peste ei ca un patriarh sau şef de familie, ca un frate mai mare. Nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-i conteste o decizie. De altfel, Coliopol nu ordona niciodată nimic. El vorbea oamenilor şi totul se împlinea într-o secundă, la modul cel mai firesc cu putinţă.”
După legendara poruncă „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”, încărcată cu toată durerea neamului românesc, tânărul sublocotenent păşeşte printre primii peste linia de frontieră trasată arbitrar de sovietici, fiind deschizător de drumuri în Bucovina de Nord. Pe frontul românesc, până la 2 iulie 1941, trupele române şi germane duc lupte cu obiectiv limitat, în principal de îmbunătăţire a bazei de plecare la ofensivă prin cucerirea unor capete de pod. În prima noapte de război, escadronul din care face parte şi sublocotenentul Coliopol primeşte ordin să atace un post de observare sovietic localizat în pădurea Valiva (Valva în alte publicaţii). Sarcina revine plutonului comandat de locotenentul Emilian. Pentru incursiune, tânărul ofiţer recurge la voluntariat. Coliopol îl roagă insistent să-l includă în detaşamentul de voluntari, ca simplu trăgător la mitralieră, deşi nu face parte din subunitatea lui şi nu i se subordonează pe linie de comandă.
„Observatorul trebuie neapărat distrus. Din turnul lor de beton, ruşii văd tot ce se petrece pe o rază de kilometri întregi. (…) Coliopol îşi instalează mitraliera în bătaie. Se comandă foc la discreţie, cu toate armele… Coliopol se răstoarnă pe spate cu mitraliera şi mătură în rafale scurte copacii unde-s cuibăriţi trăgătorii ruşi. Strigătul plângăreţ şi zgomotul corpurilor prăbuşite la pământ marchează succesul «pe spate» al lui Mişu.” Este doar începutul unui drum presărat cu acte voluntare transformate în timp de tânărul ofiţer într-un modus operandi… Resorturile sale motivaţionale sunt puternice şi izvorăsc din nobleţea sufletului pusă în slujba ţării.
Propensiunea educaţională îl scoate din suficienţă şi-l poziţionează în rândurile elitelor militare cu largă deschidere culturală. Un ostaş care ţine într-o mână cartea celui mai mare simbolist francez, Charles Baudelaire, şi arma în cealaltă, transcende limitele obişnuitului. Spirit disociativ, pe de o parte luptă fără frică cu aspidele muscale, uneori „dispreţuitor” cu propria viaţă, pe de altă parte, la ceas de răgaz, recită cathartic din volumul Florile răului… „Când recită – scrie Emilian –, Coliopol pare un sfânt. În mijlocul ororilor ce-i servesc de decor, prezenţa lui pare ireală.” Şi nimic nu-i scapă din noua realitate. Leagă secvenţele nesfârşite ale trecerii în nefiinţă cu substanţa simbolică a versului baudlerian:
„Sfârşitul zilei
Sub palidul amurg se zbate
Viaţa fără de mustrări
Cu strigăte neruşinate (…)
Tu, suflet, oase călătoare
Odihna-mi cereţi arzător;
Pătruns de-a morţii grea visare,
Pe spate m-aş culca uşor,
Cu-al vostru văl să mă-nfăşor,
Întunecimi răcoritoare!”

În condiţiile unei libertăţi claustrate el continuă să-şi păstreze spiritul descătuşat. Sub bombardament sovietic citeşte din Baudelaire, eliberat de cască, sfidând moartea… „Nu poţi citi cu capul strâns în chingile căştii. Nu intră bine la căpăţână…”, îi răspunde zâmbitor şi cu detaşare colegului Emilian, care îndrăznise să-l atenţioneze pentru nesăbuinţa sa.
Faptele de arme ale sublocotenentului ajung să fie cunoscute în mai toate unităţile de roşiori şi cavalerie. Undeva în raionul Elisabetovka, în drumul regimentului de călăraşi spre Crimeea, reuşeşte să doboare cu mitraliera un avion sovietic. Isprava este consemnată de Wehrmacht, sub „titlu de apartenenţă”, în dreptul sublocotenentului Mihai Coliopol din Regimentul 2 Călăraşi. La Mihailovka, pe malul Niprului, într-o bătălie pentru recucerirea localităţii, se remarcă din nou: „Grindina de oţel ne fixează la sol, în spatele cadavrelor celor căzuţi, care participă şi ei la efortul nostru. (…) Dintr-o dată, în stânga mea, un om se lansează cu mâinile goale în grindina ruşilor. Cade. Se ridică cu o mitralieră în braţe. Aleargă printre gloanţe de parcă ar fi îngerul bătăliilor iadului, pe care nimic nu-l poate ucide. (…) Este Mihai Coliopol, prietenul meu. Iată-l strigând din tot pieptul: «După mine călăraşi! După mine!» Electrizat, brigadierul Roşioru din Castranova este alături de Coliopol. (…) Avansează împreună, coordonându-şi perfect mişcările, carne de război impresionantă, carne omenească. Avansează, avansează mereu. Coliopol trage încărcător după încărcător. Un glonţ îi saltă casca de pe cap. Fuge mai departe cu părul în vânt şi mitraliera în braţe. Roşioru este mereu lângă el. Nu se vor opri decât morţi. Poate nici aşa…” Ruşii sunt scoşi din Mihailovka şi aruncaţi în Nipru.
*
Surprinzător, nu este singurul călăraş din Osica de Sus… În succesiunea evenimentelor intră în scenă alţi doi cavaleri din lunca Olteţului: plutonierul Ion Raica şi gornistul Ion Vărzaru. Cei trei sunt doar partea văzută a unui lung şir de călăraşi din comuna de pe malul Olteţului. Ei şi alţii asemenea lor au completat cei 75% dintre voluntarii regimentului de călăraşi.
Ion Raica, măcelar de profesie şi tată la doi băieţi, este încadrat comandant de grupă (brigadier şef) în plutonul locotenentului Emilian, după decesul fostului brigadier. În vâltoarea luptei, liniile se succed cu repeziciune… După fiecare confruntare, ordinea de bătaie din carnetul comandantului de pluton se modifică, până într-o zi când foaia de hârtie, măcinată de atâtea ştersături, cedează.
În coburul de pe cal, Raica păstrează câteva obiecte din ţinutul natal: un fluier din crenguţă de soc, câteva felii de mere uscate, o gutuie neagră, iar sub tunică, înfăşurat dimprejur, tricolorul românesc pe care se jură să-l planteze „în înaltul Kremlinului sub nasul lui Stalin”. O va face, dar mult mai aproape de tărâmul natal, pe Cetatea Hotinului. Iubeşte cavaleria, îi înţelege sensul transistoric, iar atunci când este întrebat ce luptă preferă, nu ezită să răspundă pe un ton ritos: „…ideal e corp la corp, centaur contra centaur. Curva asta de război n-are însă ideal!”.
La Doljoc, ca de altfel în multe alte locuri, îşi dovedeşte calităţile de luptător neînfricat. „În triplu galop, Raica şi ai lui dau buzna cu sabia peste cuibul de rezistenţă. Într-un fulger, au încălecat obstacolul. Sovieticii n-au înţeles nimic. Surpriza lui Raica a fost totală. Rusnacii n-au tras nici măcar un glonţ. Când Ivan şi-a revenit în fire, era prea târziu. Mult prea târziu. Raica le gâdilă măruntaiele cu sabia lui curbă.”
În malaxorul luptelor nesfârşite vine o zi când bravul cavaler cade rănit sub tăişul sabiei. Supravieţuieşte, dar este reformat, lăsat la vatră înainte de terminarea războiului. Pe pieptul său străluceşte cea mai râvnită decoraţie germană: Crucea de Fier.
Celălalt călăraş din Osica, soldatul Ion Vărzaru, avea să supravieţuiască şi el… Într-un moment al luptei, după ce sună şarja de atac, printr-un complex de ocurenţe, rămâne faţă în faţă cu inamicul. „La înălţimea mea – consemnează Emilian –, Vărzaru dezarmat îşi bate adversarul cu trompeta, în plină figură. Cu faţa varză, rusul cade sub trompeta lui Vărzaru. Rămâne agăţat cu un picior în scară, calul îl poartă în trap mic, rusul urlă de moarte.”
În Campania din Est, Regimentul 2 Călăraşi, plecat de la Frătăuţii Noi de pe teritoriul României, va înainta pe drumul său de glorie până în Stepa Calmucă. Corteşti, Dinăuţi, Răchitna, Doljoc, Năbădăuţi, Rucsin, Hotin, Larga, Tăbani, Dîngeni, Lipnic, Wapniarka, Sokolovka, Capustianka, Ivanovka, Mihailovka, Sarapanovka, Karassoubassor, Kuban, Elista sunt doar câteva repere de pe itinerarul de luptă, marcat episodic de faptele celor trei călăraşi din Osica de Sus.
*
Pe 29 decembrie 1941, ruşii debarcă la Feodosia cu intenţia de a bloca comunicaţia ce leagă Crimeea de Kerci. La -20 de grade celsius, fără căciuli şi mănuşi, cavalerii regimentului se îndreaptă contra cronometru spre satul Sekehe-Eli, nod rutier, devenit important în situaţia operativă a momentului evocat. Ruşii trebuie întârziaţi cu orice preţ. Lupta începe: „Călăraşii rezistă presiunii infernale. Cadavrele ruşilor se acumulează în faţa ţevilor încinse ale armelor. În stânga, într-o uşoară depresiune, Ivan a reuşit să se infiltreze. Dacă reuşeşte să progreseze, ar fi foarte periculos pentru ai noştri. În fruntea plutonului de mitraliori, Mihai Coliopol interzice cu fermitate trecerea inamicului. Iată-l luând comanda supravieţuitorilor din mai multe plutoane, ai căror ofiţeri au fost ucişi. Îi adună, se pune în fruntea lor, în locul cel mai periculos. Blochează ruşii ce progresau. Trage în Ivan ca la fasole. Daţi peste cap Ivanii se retrag. Coliopol îşi lansează oamenii în urmărirea lor, pentru a reocupa primele noastre poziţii. Alt val de ruşi pleacă la atac, ciocnindu-se cu cei ce se retrag, care se răzgândesc şi încep din nou să îşi urle furia contra unui grup minuscul de luptători, ce îndrăzneşte să le stea în faţă. Politrucii îi fanatizează, ucigând pe cei ce se retrag. Cu mitraliera în braţe, Coliopol rămâne ferm în calea ruşilor. Îşi încurajează oamenii care într-un suprem efort rămân lângă el. Ai zice că Mişu Coliopol este invulnerabil, gloanţele îl ocolesc, mitraliera şi avântul lui stopează tot elanul ruşilor. Iată însă că un glonţ îl loveşte pe sub cască, deasupra frunţii. Coliopol ezită, se învârte pe jumătate, scapă arma, cade, se ridică şi strigă din toate puterile: «Înainte, călăraşi, i-am dat gata!» Un al doilea glonţ îi smulge însă umărul drept al obrazului şi osul tâmplei. Cade în genunchi. Cu un efort incredibil se ridică încă o dată, îşi încurajează călăraşii: «I-am dat gata…Vă spun că i-am dat gata… Trage, Stancule, trage, nu te lăsa…» Ruşii se pierd în faţa acestui om desfigurat şi însângerat, pe care gloanţele nu reuşesc să îl termine nici când l-au atins la cap. Ivan se retrage în dezordine pe toată linia. Regimentul 2 Călăraşi rămâne stăpân pe câmpul de luptă de la Sekehe-Eli.”
Acţiunea eroică a sublocotenentului Mihai Coliopol a fost decisivă, după cum avea să mărturisească locotenentul Emilian în cartea sa. Urcat în salvarea trasă de cai, Coliopol marchează trecerea sa pe aceste pământuri cu un ultim gest de filotimie pe care doar oamenii de aleasă nobleţe îl pot face. Grav rănit, dar conştient, în drum spre Spitalul German din Cherson, după câţiva kilometri, se dă jos din salvare pentru a ceda locul unui alt rănit. După două zile, la 25 ianuarie 1942, Coliopol moare. Înainte de a intra în comă, cere să i se citească poezia La Charogne (Hoitul). Cu cartea lui Baudelaire în mână, picurată cu sângele său, cu zâmbetul împietrit în colţul gurii, se ridică la ceruri pe aripi de înger… Cavalerii sunt în lacrimi. „Coliopol era universul lor, adevărul, justiţia şi dreptatea lumii.”
Aşa se încheie o pagină de istorie autentică, cu un erou de poveste, care ar trebui lecturată din când în când, la Ziua Eroilor, sau la orele de istorie cu copiii din ţinuturile sale. Mihai Coliopol este încă o dovadă „vie” a eroismului românesc în Campania din Est, unde mai bine de 380 000 de ostaşi au murit sau au fost daţi dispăruţi. Oasele lor putrezesc departe de casă, în locuri neumblate şi neştiute, acoperite cu mantia uitării.
Dumnezeu să-i odihnească în pace!