Este în firea lucrurilor ca de la o vreme tot omul să înceapă a trăi copleșit de amintirile din anii vieții trecute, dar mai cu seamă petrecute în copilărie.
Ai vrea să fii din nou copil, cu ochii limpezi și chip surâzător, plin de voioșie și încrezător că poți face orice este îngăduit.
Tot ce te înconjoară ți se pare frumos și totul decurge de la sine, aparent fără a cere eforturi prea mari să înțelegi și să participi la desfășurarea vieții de fiecare zi. Nu se pune problema unor planificări a desfășurării lucrurilor pe termen mediu sau lung, ci să trăiești clipa vieții în desfășurarea ei.
Abia după parcurgerea unor ani buni de școală încep să apară dorințele devenirii de mai târziu – motivate de înclinațiile manifestate, necesare împlinirii acelor dorințe în viitor.
Viața nu decurge în linie dreaptă; are și coborâri, cu meandre ce angajează momente de succes sau mai puțin reușite. Important este să nu pierdem din vedere finalul pe care-l țintim, ca împlinire a strădaniilor muncii noastre.
Mediul social în care se desfășoară viața noastră are un rol deosebit în realizarea noastră ca oameni.
Așa cum stă în firea normală a lucrurilor, ajungem la ceasul „înserării”, când începem să trăim din amintiri, adică nu mai suntem de mult copii, cu toate că am dori din toată ființa să mai fim din nou. Ne rămâne doar posibilitatea să rememorăm cele petrecute și de câte ori se ivește ocazia le împărtășim și altora.
M-am născut într-o seară târzie de toamnă, într-o duminică – când anul își dă rodul său – într-o căsuță pitită între dealuri acoperite de păduri bogate, ce străjuiesc malurile unui pârâu care abia se face observat, dar își duce cu sârguință apa, puțină la vedere, până iese în câmpie și se abandonează fratelui său mai mare, Oltețul.
Bârluiul este un pârâu care adună apele căzute din precipitații în zona dealurilor de pe partea stângă a Oltețului, al cărui ultim afluent este. El străbate de la nord la sud satul meu natal Morunești și luncile din împrejurimile sale.
Părinții mei, truditori ai pământului, au fost oameni deosebit de harnici și hotărâți să învețe copiii carte pentru a scăpa de munca grea a țăranului. Carte am învățat așa cum și-au dorit, dar de microbul muncii pământului nu m-am vindecat toată viața. Am rămas în ființa mea un țăran care s-a instruit ulterior, dar m-am simțit în largul meu când am călcat pământul câmpului și al pădurii, în mod special.
Pot să spun acum, după trecerea anilor, că am iubit din toată ființa mea viața satului, cu bune și cu rele; am simțit răsuflarea pământului reavăn, foșnetul holdelor sub adierea vântului, răcoarea pădurii, clipocitul apei izvoarelor ivite la topirea zăpezii. Am simțit și simt plăcerea să-mi odihnesc privirea în verdele câmpului și nu am ocolit munca, oricât de istovitoare a fost uneori.
Întreaga copilărie mi-am petrecut-o mergând cu vitele la păscut. Cum fiecare familie își îngrijea propriile animale zi de zi – era o „angajare” prea de timpuriu la un serviciu, dar aceasta era situația. Eu și sora mea mai mică ca mine eram titulari la îngrijirea animalelor: boi, oi, capre, porci și gâște.
Eram degrevați de sarcină doar dacă ploua și nu se putea ieși la câmp. Atunci unul dintre părinți mergea cu vitele la păscut.
Acest lucru a fost benefic pentru devenirea de mai târziu, pentru că aveam o responsabilitate precisă și o interacțiune cu natura în mod direct.
Copii fiind ne dădeam jocului și uneori când ne întorceam acasă ieșeau lipsă la apel unele necuvântătoare. Aveam emoții până le recuperam de prin holdele oamenilor, din vecinătatea izlazului.
Cunoșteam în amănunțime împrejurimile satului: potecile și colnicele pădurii cu vâlcele răcoroase și poieni luminoase și pline de flori.
O mare parte dintre dealuri erau acoperite cu vii altoite și pomi de toate soiurile care nu scăpau atenției noastre. Am luat parte efectiv la toate activitățile ce le organizam împreună cu ceilalți de seama mea, cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, An Nou, Paște.
Îmi era drag să merg la „Lăutari” cu ocazia sărbătorilor sau chiar duminica de peste an când flăcăii satului ctitoreau horă în sat cu lăutari din Morunglav sau Iancu Jianu vestiți în toată zona.
Toate bune și frumoase cât timp am fost acasă lângă părinți și bunici, până am terminat clasele primare și gimnaziale.
A venit vremea să plec la liceu la Craiova, unde am fost prima promoție a liceului „Tudor Arghezi”. Am locuit la gazdă, nefiind internat. Am îndrăgit viața plină de evenimente a orașului Craiova și am învățat carte, cu credința că trebuie să răsplătesc munca părinților mei, care mă întrețineau în anii de liceu.
După absolvire am mers la Timișoara unde am urmat Universitatea, Facultatea de Matematică – Mecanică, cinci ani de zile, pe care am absolvit-o în 1970.
Anii de studenție au fost o binecuvântare pentru mine. Am avut tot timpul bursă și o viață studențească frumoasă din toate punctele de vedere. Am legat prietenii cu colegii de cameră, aceiași timp de cinci ani, care dăinuie și astăzi, cât și cu ceilalți colegi. Mulți am fost, puțini am rămas, dar îmi pare nespus de rău că nu am mai reușit să ne mai întâlnim după cincizeci de ani de la absolvire din cauza situației existente. Sper ca atunci când va fi posibil să ne revedem!
La 1 septembrie 1970 m-am prezentat la post, la Liceul Teoretic Osica de Sus unde am activat ca profesor de matematică și ca director o bună parte din timp, până la pensie. Acum, la bătrâneți, nu prea adânci, privesc prin fereastra casei mele școala către care se îndreaptă pașii elevilor, atunci când se mai desfășoară sporadic cursuri autentice.
Ca persoană care a activat în școală atât înainte de 1989, cât și după, am să-mi exprim câteva păreri cu caracter personal.
În perioada anterioară lui decembrie 1989, care a adus schimbarea societății românești, exista o conducere centralizată a tuturor domeniilor de activitate, care încorseta, oarecum, inițiativa creatoare a specialiștilor, dar exista o direcție clară privind pregătirea tineretului pentru viață.
Rezultatele obținute de fiecare elev îi stabileau într-o proporție determinantă locul în cadrul devenirii sale. Mai existau abateri de la regulă, dar nu multe.
După 1989 a urmat o perioadă de căutări pentru a implementa democrația cucerită, în toate instituțiile statului. Adierea vântului politic de la început s-a tot întețit devenind furtună, încât a spulberat în cele din urmă și bruma de câștig ce se instalase prin muncă asiduă în școala românească.
Au apărut o mulțime de universități, care au scos așa-ziși „specialiști” cu diplome meritate sau cumpărate, dar noroc că nu toți s-au înghesuit să predea în școli și mai ales în mediul rural unde sunt destule probleme nerezolvate.
Dacă înainte ne plângeam că nu este suficientă hârtie pentru cărți și caiete, acum cu digitalizarea în curs de instalare, nu avem suficiente calculatoare, tablete etc.
Și peste toate câte nu sunt, veni și pandemia care încurcă lucrurile în toate domeniile vieții.
Școala prin menirea sa își pregătește cetățenii pentru viață. Comunicarea aproape instantanee între locuri diferite de pe Pământ și posibilitatea de a circula cu mare ușurință fac ca întreaga omenire să fie civilizația fiecărui membru al său. Tehnologia viitorului rezervă surprize plăcute, dar și mai puțin plăcute în toate domeniile civilizației umane.
Nu putem să nu amintim de situația în care se află întreaga omenire din 2019, ca urmare a unor activități neglijente în procesul viețuirii.
Lupta cu invizibilul este foarte grea și se pare de durată neprecizată.
Socot că este de datoria mea să închei prin a înălța o rugăciune de iertare:
Doamne, Dumnezeul nostru, cel ce stăpânești întregul Univers și la care totul este cu putință, ne rugăm ție – celui ce ne-a dat viață și putere să judecăm cele ce se petrec în jurul nostru – să nu ne îndepărtezi de la fața ta și mulțimea îndurărilor tale să călăuzească viața noastră.
De la creație, omul a dorit să cunoască și ceea ce nu-i era permis.
A fost și este o luptă continuă pentru a căpăta putere tot mai multă, și cei ce o au nu fac deosebire asupra cui să o folosească. Uneori judecata omului nu este îndeajuns de „lungă” și neglijează consecințele acțiunilor sale. Este oare prea târziu?
Dă minte la tot omul și zidește ceea ce diavolul a surpat în el. Iubirea pentru viață, pentru aproapele și pentru natura care ne suportă, sădește-o în fiecare dintre noi – să fim capabili a te iubi pe tine – lumina cea dătătoare de viață.
Dacă primejdia ce amenință întregul Pământ vine de la oameni, pedepsește-i pe cei vinovați. Dacă este un act al mâniei tale, ne rugăm să ierți nesăbuința noastră.
Ridică blestemul ce amenință Planeta!
Semnele tale arătate oamenilor sunt tot mai multe pentru îndreptarea căilor greșite pe care merg. Dă-le puterea să înțeleagă mersul timpului și să urmeze calea cea bună – voia ta!
Mai dă-ne o șansă, ca viața noastră să nu rămână doar o amintire!