M-am născut de Ziua Muncii a anului 1966, într­-o duminică dimineață, la ivirea zorilor. Casa de Naştere, aşa se numea atunci locul unde m-am născut eu, era acea clădire din partea stângă a porţii secundare a Regiei de tutun din Vlăduleni, clădire care astăzi stă să cadă din cauza degradării. O clădire impunătoare în vremea aceea, cu faţa la răsărit şi geamuri multe şi clare, în care dimineaţa razele soarelui încălzeau toate încăperile, oricât de ascunse ar fi vrut a fi ele. O clădire verde, îmi plăcea să spun. Mai târziu, când mamele au început să meargă la oraş să nască, în clădirea verde a fost dispensarul comunal. Nu pot să-mi amintesc de dispensar fără a avea în faţa ochilor canapelele din piele de culoare turcoaz cu mânere din inox, dulapurile albe metalice cu geamuri transparente unde se depozitau cutiile cu medicamente şi nelipsitele seringi metalice care mă fascinau şi de care totodată îmi era frică. În capătul holului era cabinetul Domnului Doctor Voicu, una din figurile emblematice ale comunei noastre, omul care, fără a apela la mijloacele ştiinţifice, îţi punea cel mai cert diagnostic.

N-am fost „decreţel”

Decretul 770/1966 privind politica demografică a României a fost dat în anul în care eu m-am născut, în 2 octombrie, deci următoarele generaţii au fost cele ale celor mai mulţi copii şi mulţi dintre ei nedoriţi. Mai târziu s-a dovedit că ei au fost carnea de tun pentru cei ce-au tras la Revoluţia din decembrie 1989 pentru că în perioada aceea ei îşi desfăşurau stagiul militar. Sora mea a făcut parte din generaţia decreţeilor şi Revoluţia a prins-o la Bucureşti, acolo unde lucra, iar mama a avut mari emoţii pentru ea, până a trecut totul.
Mama a născut cu moaşa comunală, moaşa Miti, cea care moşea toţi copiii din sat şi care era la fel de pricepută ca un medic obstetrician. Acolo s-a întâlnit cu mamele colegelor mele (de mai târziu) care născuseră şi ele şi pe care mama mi le enumera când voia să ştiu cine mi-a fost alături atunci când ea m-a născut. Pe moaşa Miti mi-o amintesc vag. Mi se părea dură şi aprigă. Am cunoscut-o când eram la creşă, iar ea trecea zilnic să vadă cât de sănătoşi suntem. Creşa era în curtea Regiei de tutun, acolo unde lucrau bunica din partea tatei şi tata. Mă luau cu ei dimineaţa şi mă întorceam seara după ce mâncasem dimineaţa şi la prânz, dormisem, fusesem supravegheată şi îngrijită şi mă jucasem cu alţi copii. Creşa, pe lângă multe altele, a adus un mare avantaj oamenilor din comuna noastră. Regia de tutun era cea care asigura creşa pentru copiii angajaţilor, masa pentru angajaţi şi pentru interniştii de la liceu, sală de festivităţi, locuri de muncă pentru osiceni și pentru cei din satele limitrofe şi piaţă de desfacere pentru cei ce cultivau tutun atât la Osica cât şi în împrejurimi. Din păcate, cum în România totul a fost de vânzare după Revoluţia din 1989, s-a găsit un binevoitor şi pentru Regie. Şi odată cu vânzarea ei, s-au dus locurile de muncă şi s-a lăsat de izbelişte oaza de verdeaţă de-acolo, aleile cu brazi şi cu tei ai căror miros îmbătau toată zona, serele pline de flori în toate anotimpurile, magaziile imense de fermentare şi depozitare a tutunului construite cu multă trudă, cu mult timp înainte de Primul Război Mondial. Deşi a suportat două războaie şi a trecut de anii duri ai comunismului, primii ani ai democraţiei au îngenuncheat-o. O privesc, deseori, cu ochii minţii ca pe o fecioară cu părul lung, de culoarea spicelor de grâu, îngenuncheată, îmbrăcată în costum naţional ponosit, desculţă, neîngrijită şi murdară, cu mâinile strâns legate cu o maramă de borangic, cu fota cârpită aşteptând, ca orice fecioară, un Făt-Frumos pe cal alb. Mă tem că, inconştientă de-atâta aşteptare, într-o buna zi, păsările cerului îi vor străpunge inima. Şi-atunci, identitatea acestui loc va fi mistuită. Locul acela minunat va deveni unul sinistru şi n-aş vrea să trăiesc să văd acest moment.
De la creşă am primele amintiri cu îngrijitoarele îmbrăcate cu halate albe, scrobite: Trana lui Neaţă care era foarte curată, îmbrăcată cu halat alb, apretat. „Mai târziu am văzut-o în casă la preotul Ochescu, vecinul nostru, călcând nişte feţe de masă albe ca spuma mării”. Altă îngrijitoare era Lenuţa lui Ganţă, mama lui Călin, tânără şi frumoasă, brunetă cu părul strâns într-un coc uşor neglijat, dar care o aranja foarte bine. Asistentele de la dispensar veneau în fiecare zi să ne întrebe de sănătate: doamna Stelea, o doamnă cu un suflet mare şi bun şi doamna Bebe Florescu, frumoasă, înaltă, de care-mi era cel mai frică. Pe copiii cu care am fost la creşă nu i-am mai avut colegi la şcoală pentru că majoritatea au fost la Şcoala din Deal, iar eu am absolvit cursurile Şcolii din Vale.
Şcoala am început-o în anul 1972. Mama a mers cu mine în prima zi de şcoală, învăţătorul era domnul Catana, vecinul nostru bun şi priceput la toate. Dacă s-ar fi născut în altă ţară, ar fi fost deţinătorul câtorva brevete de invenţie. Ştia să repare şi să improvizeze orice. Mama m-a pus în cea de-a treia bancă cu Florina Iorga, fata lui Diţă a lui Chioacă, cu care am rămas până când am terminat clasa a IV-a. Dar domnul Catana a fost învăţătorul meu numai un trimestru, era ultimul lui an dinainte de pensie, celelalte două trimestre fiind făcute cu doamna învăţătoare Păun care a plecat în concediu de maternitate, aşa că din clasa a II-a am schimbat învăţătorul. A venit domnul Ionescu, cel cu pumnul cât o tonă, cu clasa lui, şi, împreună a făcut o singură clasă cu 39 de elevi. Pe lângă multe altele, Domnului Învăţător Ionescu îi datorez faptul că ştiu să scriu frumos şi corect.

Jucării de la Roxana.
Gustul înghețatei de la Osica…

În prima mea vacanţă de vară am simţit şi prima durere. Familia părintelui Ochescu, vecinul nostru, urma să plece definitiv la Craiova, pentru că-şi făcuseră casă acolo. Simţeam cum se închidea orizontul copilăriei mele din curtea lor frumoasă ca un parc, cu flori şi iarbă, cu jucării adevărate sau improvizate de noi, cu leagăn, şi, mai presus de toate, cu poarta veşnic deschisă pentru mine, sora mea şi toţi copiii de pe linie. Stăteam acolo, fără a deranja sau a fi deranjaţi, de dimineaţa până seara târziu. În seara dinaintea vacanţei de vară, mama a venit cu o cutie din lemn plină cu jucării de la Roxana, nepoata părintelui, cu care noi urma să ne jucăm toată vacanţa. Mama nu a vrut să ne arate jucăriile pentru că n-am fi dormit toată noaptea şi a spus că ni le va da a doua zi. Pentru mine noaptea a fost zi, n-am dormit deloc cu gândul că urmau trei luni de vacanţă în care mă voi juca şi recitam mereu în gând, ultima poezie pe care o învăţasem la şcoală: „E vară pretutindeni, e vară/ Şi patria te cheamă să colinzi/ Să bei dintr-a fântânilor oglinzi/ Când arşiţa se tolăneşte-afară”. Casa şi curtea părintelui Ochescu au făcut parte din copilăria mea, erau felia mea de rai, locul unde visul meu devenea realitate. Atunci când mama nu avea două felii de pâine dimineaţa să ne dea la grădiniţă, fugea repede la „năşicul” că aşa îi spunea familia mea părintelui şi imediat era rezolvată problema. Cele mai frumoase haine purtate de noi în copilărie, de mine şi de sora mea, proveneau tot de la năşica. Atunci când au plecat, golul ce a rămas în sufletul meu de copil n-a mai putut fi umplut niciodată chiar dacă am păstrat legătura cu ei permanent.
Vacanţele mele de vară au fost marcate de bâlciul de la Osica pe care îl aşteptam ca pe un dar divin. Pe lângă vestmintele noi cu care părinţii ne înzestrau, chiar dacă făceau mari eforturi financiare şi pe care noi le aşteptam cu nerăbdare, aşteptam tiribombele, comediile, dulapul, bărcile şi nelipsitul circ. Oamenii curajoşi se dădeau peste cap cu bărcile făcând senzaţii tari, care pentru noi copiii erau ceva nemaipomenit. Mulţi ani, la circ, n-am avut acces pentru că intrarea costa mult mai mult decât plata a câtorva îngheţate de culoare galbenă, preparată în bidon din aluminiu, înconjurat cu gheaţă şi paie ca să nu se dezgheţe şi pusă în cornet cu ajutorul unei linguri din aluminiu turtită. Timpul cât stăteam la coadă înghiţeam în sec şi mă lingeam pe bot de sute de ori. Dar gustul îngheţatei cu vanilie de la bâlciul de la Osica nu l-am mai întâlnit niciodată în viaţă nici la Slatina, nici la Barcelona, nici la Milano sau la Istanbul.

Momentul acesta
nu ne-a fost distrus de comunism

Şi nu numai bâlciul de la Osica era marea noastră sărbătoare. Sărbătoarea de Luni după Paşti, când mergeam îmbrăcaţi în haine şi pantofi noi în curtea bisericii unde se făcea pomană, ne-aducea cea mai mare bucurie din an. Pe Linia Mare era forfotă şi agitaţie de la Purcaru, de la Crişan şi de la Mălai Mare până la bariera din faţa bisericii din deal. Era un continuu du-te/vino. La prima oră, bărbaţii plecau cu căruţele pline de mese şi bănci improvizate şi, fiecare, acolo unde avea locul stabilit şi transmis din generaţie în generaţie, împreună cu vecinii, descărcau şi aranjau mesele. Astfel, ei înconjurau curtea bisericii schimbând coloritul şi declanşând ritualul. Locul nostru era lângă clopotniţă. Femeile şi copiii ajungeau la biserică în jurul orei 11. Ele mergeau cu panerele pe cap, acoperite cu ştergare ţesute, albe. Şirul acela lung de pe Linia Mare, cu mamele noastre tinere şi zvelte ca nişte trestii, cu panerele pe cap, m-a urmărit ca o dulce amintire întreaga viaţă. Semăna cu un alai de nuntă imens. Păcat că în vremea aceea nu aveam cu ce imortaliza momentele ce s-au dovedit a fi unice. Panerul de luni după Paşti era folosit numai în ziua aceea şi conţinea oala cu ciorbă de miel sau de curcan, friptură, ouă roşii şi prăjituri, de obicei cozonac că altceva dulce mama nu făcea. Şi toate aceste bucate alese erau înconjurate de cele 3 – 4 pâini în ţest pe care fiecare familie le cocea dimineaţa până la ziuă ca să fie calde şi le puneau pe marginile coşului. Îmbrăcam mesele cu ziare prinse în pioneze ca să nu le ia vântul, punem bucatele alese, apoi cobora Părintele din biserică. Şi în bătaia clopotului Părintele dezlega masa, iar noi cu toţii spuneam „Tatăl nostru”. În momentul acela simţeam legătura noastră cu forţa divină, simţeam rostul nostru pe pământ şi ochii mi se împăienjeneau cu lacrimi. Momentul acesta nu ne-a fost distrus de comunism. Apoi se puneau la masă copiii cu mamele lor în timp ce bărbaţii stăteau pe iarbă cu ţoiul de ţuică, povestind ultimele ştiri. Ritualul se încheia când Părintele cobora pentru a doua oară să ciocnească ouă cu fiecare dintre noi. Cine îi spărgea oul Părintelui, schimba oul cu el. În felul acesta, preotul deţinea mereu oul cel mai tare. Noi copiii, ne ţineam după el până când termina de ciocnit cu toată lumea şi ne amuzam foarte mult. Părintele Târcă a fost cel mai simpatic preot, plăcut de toţi copiii; era un adevărat show-man. Deşi figura lui o asociam cu cea a istoricului Nicolae Iorga, pentru că, fizic semănau foarte mult, omul era plin de viaţă mai ales după ce se încălzea cu un ţoi de ţuică. Avea o voce de tenor pe care o ridica cu atât mai sus cu cât gradele ţuicii erau mai ridicate. Ţiganii erau printre noi să ne convingă să mai furăm un ou sau două în schimbul unui balon sau a unei vâve. Când m-am făcut mai mare şi am plecat de-acasă, momentul acesta era cel mai aşteptat pentru că aici, o singură dată din an, ne revedeam colegii şi rudele, stăteam de vorbă mult fie la masa noastră, fie la masa lor.
Mi-ar fi plăcut ca şi urmaşii noştri să fi putut povesti urmaşilor lor despre această tradiţie sfântă, ancestrală, păstrată şi primită de noi de la străbuni. Şi chiar dacă ei n-ar fi mai adus panerul cu capul, n-ar fi copt pâinea la ţest şi în locul şirului cu mame împovărate de panere ar fi fost un şir cu maşini, poate că momentul revederii, la fel de frumos ar fi fost. Nu vreau să comentez sau să acuz implicarea sau neimplicarea unora sau altora în această acţiune care nu ne costa nimic pe niciunul dinte noi, pentru că nu pot eu să schimb mentalităţile oamenilor. Părinţii mei au fost amândoi orfani de război, crescuţi numai de mame. Mama mamei, Lizica lui Păunică, cu mult ajutor din partea tatălui ei, străbunicul Costică al lui Păunică mort în anii ‘80 când eu eram la liceu, dar şi cu ajutor din partea fraţilor: Mihai, Gică, Ilie şi Gorică. Mama a mai avut un frate, Mărinică, plecat la Bucureşti în anii ‘60 şi stabilit acolo, şi o soră dintr-o căsătorie anterioară a bunicului, Nicoliţa, căsătorită mai târziu cu Mitică al lui Cârnu.

Mama, Tata, Bunicile… La școală n-am prea excelat…

Pe mama n-a lăsat-o maică-sa să plece la oraş, deşi învăţa bine, făcuse 7 clase la Osica. A mers la Sibiu să dea examen mai departe, dar după ce a fost admisă, bunica, influenţată de fraţii ei a spus că e mai bine să rămână acasă, lipită de glie. Şi uite aşa i-au tăiat aripile înainte ca ea să le deschidă şi să se poată afirma. Dar mama a citit mereu, era în pas cu tot ce însemna nou şi pe vremea comunismului şi acum. Şi acum citeşte ziarele locale, ştie „tot ce mişcă-n ţara asta”, ca să-l parafrazăm pe Eminescu, că tot ştie ea o grămadă de poezii de-ale lui şi de-ale lui George Coşbuc.
Tata a fost crescut de bunica, China lui Bobiceanu, singură. L-a avut numai pe el copil şi l-a aşteptat pe bunicul să vină după front până când a murit, în anul 1986. Nu numai că nu a fost ajutată dar, după ce bunicul a fost dat dispărut şi familia a avut certitudinea că nu se va mai întoarce, socrii şi cumnaţii au găsit de cuviinţă că ar fi bine să plece din casa lor şi să-şi facă o casă aici unde stăm noi acum. Cu multă trudă, cu salariile de la Regie, cu o salbă cu 4 galbeni făcută în timp tot la Regie şi cu banii din vânzarea unei purcele mari, au reuşit să ridice casa în care noi locuim astăzi. După ce a venit şi mama, casa a luat o nouă înfăţişare pentru că a fost o gospodină desăvârşită şi relaţia soacră – noră a funcţionat bine. Tata era CFR-ist, curăţa macazele la Piatra Olt. Lucrase mai întâi la Regia de tutun, dar a avut un accident de muncă în urma căruia a avut arsuri mari şi, după ce s-a vindecat, s-a mutat la CFR. De Crăciun nu ne-a lipsit niciodată bradul. Moş Gerilă era mai urât decât Omul Negru şi ne era atât de frică de el încât, cât era iarna de mare nu puteam să intrăm în camera de la drum de frică să nu-l mai vedem o dată.
Zilele de iarnă erau frumoase pentru că mama stătea acasă, ne aştepta de la şcoală cu soba caldă, cu pâinea în spuză abia scoasă din sobă, cu murături frumos colorate, cu carnea de la garniţă cu ouă în tigaie şi alte bunătăţi pe care ele, mama împreună cu bunica China, ştiau să le pregătească. Dar vara erau dimineţi în care ne trezeam după ce mama pleca la câmp şi seri în care adormeam înainte de a se întoarce de munca câmpului. Toată copilăria mi-a fost dor de mama şi nu m-am săturat niciodată de ea. Când eram în clasa a VI-a, mama a fost bolnavă şi a stat trei săptămâni la spital, la Slatina. Atunci i-am simţit lipsa mai mult ca niciodată, atunci mi-am făcut cele mai multe procese de conştiinţă că am supărat-o uneori şi a-nceput să-mi fie frică de moarte. Mereu mă rugam la Doamne – Doamne ca mama să nu moară aşa cum murise mama Lilianei lui Tudor a lui Mogoş, colega mea de clasă. În urma ei rămăseseră 4 copii orfani de mamă. Şi într-o duminică dimineaţa când mă întorceam de la bunica Lizica, căci deseori dormeam la ea pentru că stătea singură, am văzut uşa casei deschisă, deşi era iarnă. Mi-am dat seama că mama venise acasă şi făcea curat. Am alergat şi i-am sărit în braţe plângând, iar ea mi-a promis că nu va mai pleca niciodată. Mama nu a mai plecat niciodată de-acasă, dar nici eu nu am putut pleca mult prea departe de ea şi de Osica mea dragă. Şi dacă plec, mă întorc repede acasă, pe Linia Mare, cea mai frumoasă linie văzută cu ochii mei, cea cu pomi înfloriţi primăvara, curcubeu de flori vara, cu mantie aurie şi miros de struguri şi ardei copţi toamna şi îmbrăcată cu rochia de mireasă iarna. Mirosul de fum de frunze arse şi de ardei copţi de pe Linia Mare, din timpul când eu eram la liceu şi veneam acasă, e unic pentru mine.
La şcoală n-am prea excelat. Şi asta pentru că eram leneşă. Dar mama mă obliga să învăţ, în fiecare vacanţă, fie ea de vară sau de iarnă, poezii lungi şi grele. În modul acesta, atunci când aveam de făcut rezumatul unei poezii mă descurcam uşor. Dar, de-a lungul anilor, am avut norocul să am câţiva profesori deosebiţi cu ajutorul cărora am desluşit tainele ştiinţelor: istoria cu domnul profesor Gheorghe Modorcea, geografia şi biologia cu doamna dirigintă Ana Scarlat, limba franceză cu domnişoara Cecilia Păun, matematica cu domnul Gheorghe Lixandru, limba română cu o pleiadă de profesori schimbaţi uneori trimestrial, dar de la care am învăţat multe taine şi încheind clasa a VIII-a când ne-a predat limba română domnul Marin Sulger, directorul şcolii, la momentul acela şi cel mai bun dintre toţi.
Când am plecat la liceu am stat în gazdă la familia Lăpădatu (Virginia şi Dan), profesori de limba română şi matematică. Cu ajutorul lor am acoperit o parte din lacunele pe care le aveam. Doamna Lăpădatu a fost cea care m-a învăţat gramatică şi literatură la standarde înalte. Din păcate, la liceu pe atunci se punea accentul pe studiul ştiinţelor exacte, matematică şi fizică, pe care le-am învăţat obligat şi din care n-am înţeles mare lucru. M-am simţit privată de studiul materiilor cu profil uman şi deseori am suferit. Dar stând în casa acestor oameni minunaţi care m-au integrat în familia lor ca şi când eram de-a lor, de la origini, am descoperit o bibliotecă cu o mulţime de cărţi, o mare provocare pentru mine. Stăteam până târziu în noapte şi citeam. Mă transpuneam în personaje de vis uitând că a doua zi trebuie să plec la şcoală. În felul acesta am terminat, chiar dacă nu cu lauri, liceul. N-aş vrea să spun precum Bacovia despre liceul lui dar nici fericită nu pot să spun că am fost. Mai degrabă pot să spun că am trăit în lumea visurilor mele.

Revoluţia m-a prins la Osica…

Aveam 23 de ani, eram angajată în Slatina la o fabrică de produse cărbunoase şi aveam un copil de un an. Pe Valentina. Sufletul meu. Lucrul cel mai bun şi mai frumos care mi s-a întâmplat în această viaţă şi care mi-a adus cele mai mari satisfacţii. În prima dimineaţă de după revoluţie soţul meu a venit acasă cu două pâini, mai albe decât de obicei şi mi-a spus că vânzătoarea nu i-a mai cerut cartela şi i-a dat pâinea caldă. După ce am pupat una din pâini şi mi-am cuprins obrajii între cele două, cu lacrimi în ochi am muşcat-o pe una cu un sentiment de răzbunare, plăcere şi speranţă. Da, speranţa că urmaşii noştri vor avea parte de pâinea de care ani şi ani eu nu avusesem parte, deşi mama muncise pământul ţării de când avea vârsta de 14 ani.
În anii de după revoluţie nu am ştiut ce să fac cu libertatea pe care am căpătat-o prin vărsarea de sânge a tinerilor din generaţia mea sau a unora chiar mai tineri. Mi-am dat seama când era prea târziu ce privilegii aş fi putut avea dacă aş fi plecat şi de care nu am ştiut a profita.
Tata a murit când eu aveam 30 de ani şi n-am vrut s-o las pe mama singură şi să plec în altă ţară, dar rând pe rând o parte dintre prietenele şi rudele mele au plecat, rupându-mi de fiecare dată, fiecare dintre ele, o parte din inimă.
Începând cu anul 2004 am trecut prin toate etapele şi frământările prin care a trecut această ţară, implicată fiind, mai mult decât alţii, prin statutul pe care mi l-a dat profesia. Am făcut parte din Partidul Naţional Liberal, am fost secretară, am lucrat la cabinetele unor parlamentari: Mircea Coşea, Gigel Ştirbu, Renică Diaconescu, Mihai Niţă. Timpul a trecut, iar eu mi-am numărat anii în perioade de campanii electorale, plăcute pentru mine, deşi era mult de muncă. Am cunoscut oameni deosebiţi de la care am învăţat şi care m-au ajutat, am umblat mult în campanii electorale şi în afara lor, am fost invitată la Parlamentul European de două ori de către europarlamentarul Csibi Mogor şi de doamna Norica Nicolai, am văzut multe oraşe europene, am cunoscut, personal, preşedinţii şi candidaţii la preşedinţia acestei ţări: Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu, Crin Antonescu, Klaus Iohannis şi alţi oameni cu funcţii mari şi la rândul meu am putut să ajut şi asta m-a făcut să fiu fericită.

Casa de la Osica a rămas aceeaşi

Deşi am renovat-o, am încercat să păstrez totul aşa cum am primit-o de la înaintaşii mei. Evoluând comuna, ne-am adaptat şi noi la tot ce este nou: nu mai scoatem apă din fântână şi nu mai mergem la closet în grădină. Pe lângă multe alte privilegii avem aproape toate uliţele asfaltate, apă curentă şi canalizare. Mi se pare o mare realizare să avem, aici la sat, aceleaşi condiţii pe care le are orice locuitor al unui oraş sau municipiu. Şi fără exagerare, nu pot să nu-l amintesc şi să nu-l respect pe cel care a făcut ca toate aceste lucruri să fie posibile, pe fostul primar, Ion Ciocan. Acest OM, în cele trei mandate de primar a reuşit, să facă din Osica o comună la standarde europene aşa cum mulţi dintre noi am visat mult timp şi am crezut că la stadiul de vis va rămâne Osica, pentru totdeauna. Alături de el, nu-i pot uita pe Ioan Ciugulea, preşedintele Partidului Naţional Liberal din Olt, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean, osicean şi el prin căsătorie, şi pe deputatul Gigel Ştirbu care a avut două mandate de Deputat pe Colegiul 6 din care făcea parte şi Osica de Sus. Ei au fost mereu alături de primarul Ion Ciocan, au susţinut interesele fundamentale ale comunei şi l-au sprijinit ori de câte ori a fost nevoie.
Din păcate sau din fericire, o mare parte a osicenilor, oameni tineri, au luat drumul străinătăţii, de când România a aderat la Uniunea Europeană. Multe case şi curţi au înflorit deşi mulţi părinţi bătrâni şi bolnavi aşteaptă în faţa porţii sau în capătul liniei, cu telefonul în mână, un semn de la copiii lor. Cu siguranţă ei se vor întoarce. Tind să cred că acolo unde sunt au dus spiritul, credinţa şi o parte din tradiţiile noastre, iar ei vor împrumuta de la alţii spiritul antreprenorial şi disciplina aşa cum se vede la o parte din cei care s-au întors. Cu siguranţă, peste un deceniu sau mai multe, lucrurile se vor schimba în bine şi la noi.
Regele Mihai spunea: „Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.” Eu sper ca pentru generaţiile viitoare Osica să nu rămână numai o moştenire de la părinţi, ci ea să înflorească mereu prin aportul lor. Îmi doresc ca atunci când oricare osicean plecat, se reîntoarce cu drag acasă la Osica, să nu se simtă dezrădăcinat, aici să regăsească veşnicia.