Declanşat la 1 septembrie 1939, cel de-al Doilea Război Mondial a luat sfârşit, în Europa la 9 mai 1945, prin capitularea Germaniei, şi la 2 septembrie acelaşi an în Asia, prin capitularea Japoniei.
Încă de la început, Ziua Victoriei a fost percepută și interpretată diferit de către învingători:
La 8 mai 1945, premierul britanic Winston Churchill îşi anunţa naţiunea că Germania capitulase cu o zi înainte la Reims, cartierul general al forţelor anglo-americane: „Ieri la 2.41 dimineaţa, la cartierul generalului Eisenhower, generalul Jodl, reprezentantul Înaltului Comandament German şi marele amiral Doenitz, desemnat şef al statului german, au semnat actul capitulării necondiţionate al întregului teritoriu german terestru şi maritim şi aerian, în faţa Forţelor Aliate şi, în acelaşi timp, în faţa Înaltului Comandament Sovietic. Ostilităţile se vor încheia oficial la un minut după miezul nopţii, în această noapte, dar pentru salvarea de vieţi omeneşti încetarea focului a fost anunţată încă de ieri pe întreaga linie a frontului”.
În timp ce Londra celebra sfârşitul războiului în Europa, Germania mai semna o dată capitularea. Stalin fusese extrem de nemulţumit că generalii germani evitaseră să capituleze în faţa mareşalului sovietic Jukov, cel care cucerise Berlinul. Anglo-americanii s-au grăbit să îi dea satisfacţie. Dar cum semnarea de la Berlin s-a făcut ca şi la Reims în toiul nopţii, diferenţa de fus orar a permis Moscovei să declare că Ziua Victoriei este 9 Mai şi nu 7, când semnaseră iniţal Aliaţii, şi nici 8 Mai, când Churchill făcuse anunţul.
Aceste fricţiuni între învingători s-au amplificat în anii următori până la împărţirea Europei în două blocuri ostile.
Conflagrația, în care şi-au găsit sfârşitul 50 de milioane de oameni şi care a cuprins 61 de state de pe tot globul, a durat peste 2.000 de zile. În cifre succinte, războiul se reflectă astfel:
S-a desfăşurat pe teritoriul a 40 de state din Europa, Asia şi Africa, precum şi în Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific, pe o arie geografică mult mai amplă decât Primul Război Mondial;
A angajat, pe front sau în spatele lui, circa 110 milioane de militari (din care 60 de milioane participanţi direct la lupte) din 61 de state cu o populaţie de 1,7 miliarde de oameni (trei pătrimi din populaţia de atunci a globului).
Pentru obţinerea victoriei, beligeranţii au angajat totalitatea resurselor umane şi materiale, a producţiei de război, războiul fiind, din acest punct de vedere total, desfăşurându-se şi pe plan doctrinar, diplomatic, propagandistic, al serviciilor secrete, al ştiinţei etc.
Alături de războiul clasic, popoarele asuprite au desfăşurat şi o puternică mişcare de rezistenţă, în cadrul căreia au fost ucişi zeci de mii/sute de mii/şi chiar milioane de oameni nevinovaţi (3 000 000 de cetăţeni sovietici, 75 000 de francezi, 50 000 de greci, 40 000 de italieni etc.) s-au manifestat şi numeroase cazuri de colaboraţionism (inclusiv la nivel de guverne) şi încercări de constituire a unor unităţi şi mari unităţi militare din statele ocupate pentru a fi folosite în război. Lupta armată a popoarelor ocupate a blocat importante forţe germane (sute de mii de militari germani în Franţa, Iugoslavia etc.) şi milioane de militari japonezi în China.
A determinat numeroase victime umane (circa 50 de milioane, din care 20 de milioane militari şi 30 de milioane civili) produse de acţiunile militare propriu-zise, dar şi de crime fără precedent (execuţii colective, genocid etc.) asupra civililor din lagărele de concentrare şi exterminare (Dachau, Auschwitz-Birkenau, Maidanek, Treblinka, Neuengamme, Sachsenhausen, Florssenburg etc.) în care au fost torturaţi şi exterminaţi milioane de oameni, inclusiv femei, copii, bătrâni (după unele surse numai în lagărele de concentrare şi exterminare naziste au murit sau au fost ucişi circa 12 milioane de oameni).
Cele mai ample operaţii militare (Moscova, Leningrad, Stalingrad, Kursk etc.), care au produs falimentul ,,blitzkriegului” şi chiar ,,cotitura” războiului (alături de operaţiile de la Midwai şi El Alamein) s-au desfăşurat pe teritoriul Uniunii Sovietice, unde au fost angajate şi cele mai numeroase forţe militare inamice (65-70% din ale Germaniei şi aliaţilor săi).
Tot Uniunea Sovietică a înregistrat şi cele mai mari pierderi umane – 20 de milioane de oameni (10 % din populaţie, din care jumătate au fost civili) şi materiale (1 710 oraşe distruse, 70 000 de sate, 32 000 de întreprinderi industriale, 65 000 km de cale ferată etc.). Rolul important al contribuţiei Uniunii Sovietice la război a fost perceput de la început de către F.D. Roosevelt, preşedintele Statelor Unite ale Americii, şi de către Winston Churchill, prim-ministrul britanic, care i-au pus (necondiţionat) la dispoziţie ajutorul necesar, acceptând rapturile teritoriale săvârşite de aceasta în perioada 1939 – 1940, în dezacord cu principiile pe care chiar ei le consemnaseră în Carta Atlanticului.
Forţele armate ale Stelelor Unite ale Americii au acţionat (în afara teritoriului naţional) pe aproape toate teatrele de acţiuni militare, înregistrând circa 400 000 pierderi de vieţi omeneşti. Remarcabil a fost şi efortul de război financiar şi material american, care s-a cifrat la 22 de bilioane de dolari, plus datoriile de război angajate de alte state, rămase neachitate.
Un mare efort uman, material și financiar a desfăşurat şi Marea Britanie, care a luptat din prima până în ultima zi de război, înregistrând 375 000 de victime umane.
Mari pierderi umane au înregistrat şi statele şi popoarele mici, îndeosebi cele ocupate: Polonia – 6 000 000 de oameni (300 000 în lupte, restul exterminaţi) şi imense distrugeri materiale, Iugoslavia – 1 700 000 de oameni (din care 1 400 000 civili ucişi în lagărele de exterminare din Germania), Franţa – 600 000 de oameni (200 000 de militari ucişi în lupte şi 400 000 de civili) etc. Raportat la numărul populaţiei, un mare tribut de sânge au dat şi Albania, Belgia, Bulgaria, Cehoslovacia, Finlanda, Grecia, Norvegia, Olanda etc. Pierderi umane şi materiale a înregistrat şi Italia, după ce a ieşit din Axă, în septembrie 1943.
Și statele care au declanşat războiul au înregistrat mari pierderi umane şi materiale: Germania – 13 500 000 de vieţi omeneşti (trei pătrimi din populaţie) şi Japonia – 3 000 000 de morţi (din care 300 000 civili).
În timpul războiului au fost şi situaţii în care partenerii au schimbat alianţele. Italia, de exemplu, după ce a adoptat la începutul războiului o neutralitate binevoitoare Reich-ului (ca şi Uniunea Sovietică, prin tratatul de neagresiune din 23 august 1944) şi a intrat în război de partea Germaniei (atacând Franţa la 10 iunie 1941) a trecut de partea Naţiunilor Unite (3 septembrie 1943), primind chiar statutul de cobeligeranţă.
România a intrat în război (22 iunie 1941) de partea Germaniei (fiind principalul secondant al Reich-ului pe frontul est-european) şi a trecut (23 august 1944) de partea Naţiunilor Unite, punând imediat la dispoziţia aliaţilor (sovieticilor în special) un însemnat potenţial militar (8,5% din populaţia ţării), introducând în luptă, până la 25 octombrie 1944 (când a fost reîntregită graniţa de vest a ţării) peste 525 000 de militari.
În continuare, armata română a participat la operaţiile militare desfăşurate pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, pe direcţia generală Bucureşti – Budapesta – Viena – Praga, până la sfârşitul războiului. În pofida avantajelor pe care le-a adus Naţiunilor Unite după 23 august 1944, României i-a fost impusă (12 septembrie 1944) o Convenţie de armistiţiu cu prevederi extrem de grele, care au fost aplicate sub stricta supraveghere (şi imixtiune) a Comisiei Aliate de Control (partea sovietică).
Situaţia ţării noastre s-a agravat în octombrie 1944, în urma acordului de procentaj stabilit între Winston Churchill şi I.V. Stalin, prin care România a fost plasată în proporţie de 90% în sfera de influenţă sovietică. În cele 1 241 de zile de participare la război, armata română a pierdut 794 562 militari (92 620 morţi, 333 966 răniţi şi 367 976 dispăruţi).
Victoria contra lui Hitler a avut efecte profund diferite asupra statelor traversate de tăvălugul războiului. Locuitorii ţărilor unde ajunseseră trupele anglo-americane, precum belgienii, olandezii sau belgienii, aveau toate motivele de bucurie. Iar francezii avuseseră parte de sărbătoare cu multe luni înainte de capitularea Germaniei.
Astfel la 25 august 1944, după şase zile de lupte de stradă, francezii celebraseră eliberarea Parisului şi întoarcerea generalului Charles de Gaulle, trecut pe sub Arcul de Triumf în fruntea trupelor franceze. Totuși,recuperarea Parisului intact de la ocupanţii nazişti se datora în primul rând marii debarcări aliate în Normandia. Francezii au fost ajutaţi masiv de englezi şi americani să-şi elibereze ţara, iar generalii germani în retragere au ignorat ordinul lui Hitler de a arunca în aer monumentele Parisului, începând cu istoricele poduri de peste Sena.

Spre deosebire de Paris, Varşovia a avut o soartă cruntă. În timpul ocupaţiei, rezistenţa poloneză a fost bine organizată, dar în Polonia Stalin a înlocuit ocupaţia nazistă cu cea sovietică în cel mai brutal mod cu putinţă. La începutul lui august 1944, avioanele URSS au survolat Varşovia, dând polonezilor semnalul că pot declanşa bătălia pentru capitală. Dar sovieticii au aşteptat la numai 15 km de Vistula până când naziştii au transformat Varşovia în ruine.
Spre deosebire de polonezi, românii și-au eliberat singuri capitala prin controversatul act istoric de la 23 august 1944, dar Moscova a impus în martie 1945 guvernul pro-sovietic Groza. Cu armata română luptând în Vest, fără sprijinul Aliaților şi cu soarta Ardealului incertă, regele Mihai nu avusese de ales.
La prima paradă de 9 Mai, cea din 1945, unul dintre cele două batalioane care au defilat prin faţa regelui și a Comisiei Aliate de Control, aparţinea NKVD. A doua zi, de 10 Mai, Ziua Națională, bucureștenii îl ovaţionau pe rege. Dar zarurile erau deja aruncate.
La Moscova, Ziua Victoriei s-a celebrat în 1945 nu pe 9 mai, ci în duminica de 24 iunie. Se marcau astfel cinci ani de la izbucnirea Marelui Război pentru Apărarea Patriei, război declanşat de Hitler contra URSS la 22 iunie 1940.
9 Mai a devenit sărbătoare oficială în URSS în 1946, iar statele comuniste, inclusiv România, i-au urmat exemplul.
Occidentalii au fost mai ezitanți. Ținând seama de capitularea Japoniei, Statele Unite și Marea Britanie sărbătoresc victoria în august, respectiv în septembrie. În Franța numai insistențele veteranilor de război au ținut capitularea Berlinului pe lista sărbătorilor naţionale. De fapt, într-o Europă liberă, întărită economic de planul Marshall american, celebrarea înfrângerii Germaniei şi-a pierdut repede semnificaţia. Pentru păstrarea păcii, în urmă cu 70 de ani – la 9 mai 1950, ministrul de externe francez, Robert Schuman, a propus înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, nucleul franco-german al actualei Uniuni Europene din care și România face acum parte.
„Pacea mondială nu poate fi asigurată fără eforturi creatoare proporționale cu dimensiunea pericolelor care o amenință. O Europă unificată nu a putut fi realizată până acum și am avut război. Europa nu se poate construi dintr-o dată și potrivit unui singur plan. Poate fi construită prin pași concreți care să creeze o solidaritate de facto. Pentru ca națiunile Europei să se apropie este necesară eliminarea vechii adversități dintre Franța și Germania”, spunea Schuman.