Moare țăranul român…
Țăranul român e un om învins astăzi pe toate fronturile.
Ca proprietar, speriat de degringolada leului el revine acum la economie de tip patriarhal, nemaifiind interesat să facă bani din plusprodusul său, ținut pentru zilele negre ale familiei.
Ca să-și păstreze intactă iluzia bunăstării, el refuză să-și mai ducă produsele la piață, știind că acolo contravaloarea dublului de porumb e chilul de marmeladă. Ca Ilie Moromete altădată, el înțelege să-și protejeze, ca sub un clopot de sticlă, gospodăria individuală, încercând s-o ferească, astfel, de istorie.
În meandrele mai vechi sau mai noi ale legii fondului funciar, el nu se descurcă, considerând că ar fi fost suficient să i se spună să fie în cutare duminică la capătul ogorului său; ca într-un ritual, toți țăranii satului s-ar fi așezat, precum odinioară, vecin lângă vecin, rămânând ca pământurile dispăruților să primească parte și ceilalți.
Tatăl meu a trăit zeci de ani, rușinat, nădejdea revenirii lui la bucuria de proprietar, nădejde mărturisită de nenumărate ori, colegilor de muncă de la o gospodărie agricolă de stat (se jurase că nu va munci o zi la colectiva în care fusese înscris fără voia lui, el fiind fugit de-acasă), cărora la întrebarea mereu reluată, spre hazul tuturor, cât pământ ar lua, dacă s-ar pune problema să i-l dea înapoi comuniștii, le răspundea formulistic: „Cât pot să fug!”. În aceeași nădejde, el a ținut dosită, câteva zeci de ani, căruța cu care-și muncise pământul, ca la o adică să nu fie surprins nepregătit. Consumat în așteptarea lui, prin anii ‘87 – ’88 a scos căruța în mijlocul bătăturii și cu obidă a făcut-o lemn de foc, scăpând astfel și de dojana mamei, care de aproape treizeci de ani îi cânta mereu același refren: „De ce mai ții, omule, căruța crezi că se mai întorc vremurile?”
Tot tatăl meu, în a cărei memorie au rămas proaspete hotarele ogorului său, deși trecuseră atâția ani de la colectivizare, m-a dus, ca într-un act inițiatic, la câteva zile după revoluție, în imensitatea câmpului, prezicându-mi: „De-aici și pân-aici e pământul nostru, băiete, îi simt marginile, cu toate măruntaiele mele, îi știu și culoarea, și mirosul”.
Ca simplu cetățean, țăranul român de azi nu mai trăiește nicio iluzie. Înșelat mereu se stat (un Hitler – cum îl numea Eugen Ionescu), el cu răbdarea uzată, nu mai e în stare să meargă a doua oară pe aceeași mână politică.
Ca părinte, e mereu lăsat singur în fața brazdei și a dărilor de tot felul. Mutat foarte rar, de copiii lui, între sfinți, el e, cel mai adesea, îngrozit de perspectiva azilului.
Aproape totul a scăpătat în lumea țăranului român. Doar puține lucruri au rămas aceleași: tălănița care nu dă bobocul la măritiș e și azi rușinată și trimisă îndărăt la părinți; tatăl și fiul stau și azi, față în față, și, deși se iubesc, nu găsesc niciun cuvânt adevărat să-și spună, peste toate cuvintele pervertite ale lumii; nu sunt fluturări de batiste în această lume, nu sunt sărutări de răsfăț la despărțire, rămânând mereu părintele nostru în poartă, cu gesturi neconsumate.
„Moare țăranul român, domnule, cu spicul de grâu – lumânare la capătul lui!”, murmura deunăzi un prieten, în timp ce ne îndepărtăm de albia lui natală, lăsând în poarta casei părintești doi bătrâni albi ca doi mesteceni…
Lasă un răspuns