E o zi fierbinte de iulie. Sabia timpului pare că stă nemișcată în amiază. Satul e pustiu, nici țipenie de om pe ulițe. Sub Vlăduleni, patru băiețandri cu fețele arse de soare joacă tenis de câmp într-un dreptunghi croit cu săpița în iarba verde – gălbuie a izlazului. Mijloacele sunt sărace: în loc de rachete, cârpătoare de lemn subtilizate din vatră, iar în loc de fileu, o sfoară din ghemul cu care ai noștri înșiră cu undreaua, vara, tutunul verde, acasă. Dar ambițiile sunt mari. Jucăm la dublu: de o parte, eu și Paul Boroagă, a cărui soră, Felicia, elevă la „Asan”, a fost răpusă de meningită anul trecut; de cealaltă parte, Luci Germanu și Nică al lui Cane, poreclit „Motanu”. Altfel spus, osicenii contra vlădulenilor sau „veteranii” versus „noua generație”. Stilurile de joc sunt complet diferite: noi, tehnici, cu „tăiatele” lui Ilie Năstase, idolul generației noastre, ei, joc în forță, cu „torpilele” lui Bjorn Borg, noul rege al tenisului. Jocul e încins, balanța punctelor înclină când într-o parte, când în cealaltă.
Alături, sunt grădinile de zarzavat ale vlădulenilor, udate de sute de ani, pe o înțelegere trecută din generație în generație, dintr-un izvor ce țâșnește cu putere de sub curtea lui nea Fănică al lui Coacă, a cărui fată, poreclită „Băiețoiu”, joacă fotbal cot la cot cu noi și ne driblează până înnebunim. Vâna de apă intră, mai întâi, în Vistirie, o cișmea cu ferestrele tăiate în piatră, zăbovește aici cât să astâmpere setea trecătorului, apoi, o părăsește, ca să treacă pe sub drumul Greciului și să taie, la dreapta, buza șanțului cotropit de lujeri de cucută, poposind, în sfârşit, lângă grădini, gata de îmbrățișare… Acolo, sunt acum vecinii mei, nea Minică al lui Miai și nevastă-sa, Mărioara lui Ciuplica, veniți să adune roșiile. Nămol de roșii! El, un bătrânel subțire și îngrijit, fost „majur” în armată, ea, un munte de femeie cu dinții din față cât lopețile și cu țâțele cât putina. Au de acasă sarcinile împărțite: ea, îndoită din șale, va aduna, cu migală, și ce e în vrej, și ce e picat pe jos; el va trece căruțul peste calea ferată și va trage de el până acasă.
Întreb cu inocență prefăcută, privind spre nea Minică:
– Oare, vor isprăvi în două ore?
– Ce, ești copil, Bebe? se repede „Motanu”. Aci îi prinde noaptea!
Îi fac repede părtași la gândul meu poznaș: nea Minică are acasă, în capul viei, o minune de bostan, de care îngrijește ca de ochii din cap. Doar doi vecini ne despart, fiecare cu vie în fundul grădinii: tanti Cuța, socotitoare la Ceape, o durdulie cam trecută, prefigurând, parcă, un destin trist de fată bătrână, și nea Mitică Purcaru, a cărui fată, Paulina, izbucnește în plâns de fiecare dată, când se-ntâmplă s-o pupe vreun băiat seara, la poartă.
De două săptămâni aveam noaptea același vis: mereu „aterizam” între lubenițele lui nea Minică, cu miezul lor roșu ca sângele și cu semințele lor negre ca ochii de catran ai Paulinei. Și mereu eram prins asupra faptului. Iar pedeapsa era mereu aceeași: Mărioara mă mușca de urechea stângă, până la sânge, cu dinții ei cât lopețile, iar nea Minică mă cravașa cu un zel de plutonier proaspăt înaintat în grad.
Vecinii mei au doi copii: Mircea e poștaș și la ora asta împarte ziarele-n Greci; Lizoneta e studentă și e plecată în tabără la Eforie-Sud. Așadar, vom da „atacul” sub bune auspicii.
Nici n-am știut când am fost în mijlocul bostanului, într-atât de tare ne-au sfârâit pân-acolo călcâiele. N-am fost lacomi: câte o lubeniță de căciulă, dar dintre cele mai făloase.
Le-am trecut, febrili, din mână în mână, peste gardurile vii, crescute pe hotarele dintre vecini și le-am „devorat” la mine, în vie. Cojile le-am aruncat în dudăile până la piept de lângă calea ferată, dar ceva semințe tot au rămas în pământul reavăn, cu două zile înainte plouase.
Nu i-a fost greu lui nea Minică să ia, pe seară, urma pașilor noștri și să dibuiască făptașii.
N-a stat la discuții cu tata:
– Uite ce e, mă Șică, urmele se pierd la tine în vie, iar băiatul tău nu vrea să mi-i dea pe-ăia cu care mi-a spart bostanul. Aș putea să-l trag la miliție, dar suntem vecini și n-ar ședea bine. De-aia zic, mă despăgubești cu o mie de lei și îți las băiatul în pace.
O mie de lei era o sumă uriașă pentru tata: de ani de zile câștiga, lunar, la Panea, cum era numită de muncitori, după numele boierului expropriat, structura de la Șopârlița a I.A.S.-ului Piatra-Olt, aceeași bani: 642 lei, în două chenzine. La fiecare dintre ele, tata îi punea mamei banii în palmă, până la ultimul creițar. Degeaba îl îmbiau, ca sirenele, colegii lui de muncă tolăniți în iarba verde din fața bufetului de lângă casierie, cu halbele lor brumate de berea rece ca gheața. În zadar îl dojenea mama:
– Bea, mă Șică, și tu o bere, cu colegii, să fii în rândul lumii, că n-o crăpa pământul!
– Ce știi tu, fă Mărie – îi zicea, superior, tata – nu e bine să te-nveți cu băutura, că-i prinzi gustul și, pe urmă, nu mai ai ce-i face, îți dai pentru ea și cămașa de pe tine.
Nici cârciumii din centru nu-i călca tata pragul, un fel de axis mundi, unde puteai afla tot ce mișună în Osica Mare și tot ce te putea interesa: dacă e gloată la moara lui Tache, la cât a ajuns băniciorul de porumb, cum au mers purceii în târg duminica trecută, la cine găsești cartofi de sămânță de Făgăraș și multe altele.
Punea ban pe ban, lună de lună, an de an: visul lui cel mare era să ridice o casă în locul cantonului cu două camere, devenit neîncăpător pentru patru suflete. Dar nu îndeamna să înceapă, și de aceea, casă singur n-a ridicat niciodată. A înălțat una, pe la jumătatea vieții, împreună cu bunicul, care nu s-a mai înțeles cu mezina oprită în casă și s-a mutat la noi. Dar în actele casei tata n-a apărut niciodată ca proprietar. Pentru asta, mama nu contenea să-și verse pe el năduful. Cei ce treceau prin dreptul casei noastre, vara, când ea vântura în curte fasolea sau spăla țoalele la albie, o puteau auzi psalmodiind mereu, nitam-nisam, aceleași cuvinte: Îi ziceam: Fă, mă, casă! L-a prins de două ori stabilizarea, pleca la primărie cu o traistă de bani și venea acasă cu două-trei hârtii d-alea noi, fără nicio valoare.
Tata a împrumutat mia de lei, obligându-se s-o restituie până-n toamnă, de la un nepot al lui, Costică Mustață, poreclit „Zbanghici”, gestionar la „Conlemn”, plin de bani…
Dar cum înțelept spune proverbul, prietenii adevărați la nevoie se cunosc: ne-am angajat toți patru la Fabrica de Conserve Caracal, unde am muncit în trei schimburi, și într-o lună am încropit mia de lei.
În toată copilăria mea zvăpăiată tata nu mi-a dat o palmă. În felul lui, el mă diviniza, fiindcă prin mine trăia mereu în fericirea că nevasta i-a dăruit un băiat, care să-i poarte mai departe numele în lume. De fiecare dată când îl supăram rău, nu schimba o vorbă cu mine săptămâni întregi, asta era singura lui formă de pedeapsă. Și nici nu începea niciodată primul vorba. Se lăsa greu, după nenumărate încercări ale mele. O singură dată s-a întâmplat pe dos, la cutremurul din ’86, când, în creierii nopții, a intrat peste mine în odaie, unde eu, între vis și veghe, contemplam fără nicio spaimă, cum trosneau și se crăpau la încheieturi pereții.
Așa că, rămânea ca mama, o femeie măruntă, dar aprigă la nevoie, să-mi aplice corecția cuvenită și necesară. În bătaia cea ruptă din rai ea vedea o datorie sfântă și de împlinit fără rabat și fără concesii. Peste ani, deseori, în momentele noastre de melancolie retrospectivă îi plăcea să-mi spună: – Dacă nu eram eu doctor de tine….