Într-unul din numerele trecute ale revistei noastre, dna Virginia Lăpădatu a avut o idee care putea părea curioasă – a publicat o listă cu poreclele atribuite oamenilor din Osica. O listă care se întinde pe generații, ca un fel de hartă a cognomenelor, un Atlas al strigărilor de personaje, așa cum avem centralizate în „La Lilieci”, cărțile soresciene.
Oricât de atent am citit lista, nu am regăsit porecla bunicului meu, Constantin Boangiu, cunoscut în comună drept Coande, tatăl tatălui meu, Ioan Boangiu. Nu aș spune că m-am întristat, dar mi s-a părut nițel injust, mai ales că a avut o viață și o anume notorietate care nu pot fi escamotate, nici măcar în graba listării. Apare în schimb porecla tatălui său, Prențu, care fusese vătășel pe moșia Orovenilor, dar despre el mi s-a povestit prea puțin.

Constantin Coande a fost cârciumar, fruntaș liberal, fapt pentru care a făcut doi ani de Canal, fără condamnare, un fel de pedeapsă administrativă, cum comuniștii au aplicat multor români de opoziție în acea perioadă. Petre Pandrea, ilustrul memorialist, avocat, din Balș de loc, este unul dintre ei. În „Memoriile mandarinului valah”, cartea sa de referință, pomenește de Osica, de care știa bine, chiar dacă nu în împrejurări prea fericite. El scrie că țăranii din Osica-Romanați s-au indignat la vederea nudismului practicat de Herta Schwamen, soția lui Lucrețiu Pătrășcanu, care fusese invitată la moșie de scenograful Alexandru Brătășanu. Cum familia Brătășenilor avea pământ în Șopârlița, înclin să cred ca Herta a apărut nudă la… Șopârlița. Ar fi mai firesc, cred.

Coande a fost trimis la Canal în 1960 (poate la finele lui 1959, când a fost un nou val de arestări în România), alături de alți fruntași osiceni, acuzați de a se împotrivi la colectivizare, dar și pentru că discutau și întrețineau iluzia americană a eliberării țării de ruși. Unii spun că comuniștii îi acuzau de activitate „legionară”, dar această etichetă infamantă li se aplica multora în acea perioadă, tocmai pentru a-i marca drept indezirabili. Nu mi-a povestit toate acestea în copilăria mea, tocmai pentru a mă proteja de eventuale consecințe, dar poveștile lui despre armata făcută în Cadrilater (Bazargic, Caliacra) și basmele românești mi-au bucurat copilăria. S-a întors de la Canal în 1962, anul în care m-am născut eu. Cârciuma pe care o ridicase în gospodăria lui, ajutat de nașul său de cununie, angrosistul Blănaru, îi fusese deja naționalizată și nu știu când a fost închisă. Cei care l-au cunoscut mi-au povestit că era o cârciumă cu dever – se bea țuică de prună adusă de la Văleni de Munte și pentru asta era căutată.

Din cârciumar (și chiabur cum precis l-au numit comuniștii) a devenit… șef de atelaj, „vestit mirmidon” cum mai târziu i-am înfrumusețat într-o poezie meseria de a conduce un car cu boi la CAP-ul local. Avea cinci-șase ari de vie, în Dealul Viilor, și deși nu îmi amintesc să fi mers la cules de struguri, eram nelipsit toamna la putina sa uriașă cu struguri și la albia de unde beam must până se făcea… vin. Noroc să dau cu el am învățat, și după ce tulburelul mă… tulbura puțin îmi propunea să rămân peste noapte la el, să îmi spună povești, basme, amintiri. Mama venea după mine, dar nu mai era cazul să mă întorc: eram musafirul lui și timp de câteva ore, după lăsarea întunericului, pe patul cu o saltea de paie (ce mult îmi plac lucrurile astea acum!) îmi povestea în noapte. Muma, Constanța, care îmi făcea de fiecare dată o cococică lângă țăstul de pâine, dormea la celălalt capăt al patului și cred că se obișnuise cu sporovăiala lui nocturnă. Să mai spun: când dădeam noroc, avea o mantră pe care am învățat-o și le-o spuneam mai târziu prietenilor care se amuzau: „Hai noroc, ca la Ghioroc/ Că la Cacaleți, prafu’ s-a ales!”. Cacaleți e denumirea veche a satului Castranova, în Dolj, și în slavonă înseamnă… lăcustă.

Nu știu de unde îi venea porecla Coande, nu mi-a spus niciodată, dar numele Coandă e popular în Sud, în special în Dolj, unde face figură importantă la familia Constantin Coandă, generalul, tatăl lui Henri Coandă. Cineva o fi vrut să facă o ironie și… a ținut. În 1988, Marin Sorescu mi-a acordat premiul revistei „Ramuri” la Muzeul de Artă din Craiova și m-a întrebat de la prezidiu: „Auzi, tu ești rudă cu Henri Coandă?” Am râs și i-am spus că eu sunt… Coande.

Constantin „Coande” avea fișă la biblioteca de la căminul cultural, la doamna Tina Ciuculescu, căreia-i urez la mulți ani din această pagină. Mai târziu, am fost și eu clientul doamnei Tina. De la el am învățat să buchisesc pe cărți înainte de școală și am deprins obiceiul de a ține cărți în mână. Poate că nu aș fi devenit scriitor dacă nu aș fi văzut cărți de mic. Îmi amintesc sigur de „Coliba unchiului Tom”, de Harriet Beecher Stowe, și de cartea cehului Jaroslav Kokoska despre amiralul Wilhelm Canaris, șeful serviciului militar de spionaj german în al II-lea Război Mondial. Era pasionat de romane și de istorie, era abonat la „România Liberă” și, mai ales în vacanțe, veneam zilnic la el să văd rubrica lui Matty, caricaturistul, „Una pe zi”, un deliciu care lipsea din mult mai scrobita „Scânteia”, organul de presă al partidului.

La bătrânețe (a murit pe la 78 de ani) avea formidabile meciuri de tabinet, pe caiet, cu nea Nicu Ciungu, mare fumător de „Rarău”, țigări dure, pe care mă duceam la ordin să le cumpăr de peste drum, la bufet. Ciungu era generos, îmi rămânea de fiecare dată o monedă de 15 bani! Cu 30 de bani îmi puteam cumpăra o eugenia!

Discuțiile cu el îmi lipsesc, chiar și modul în care se raporta la un nepot pe care încerca să îl călească inclusiv și fizic – îmi amintesc că avea o mână foarte grea.

O mână grea, în viață ca și în literatură, contează, chiar dacă un chinez înțelept a spus cândva: să conduci lumea cum ai găti un pește: cu mână ușoară. Admit ambele variante.

PS: În lista din „Rădăcini”, cred că lipsesc câte¬va porecle notorii, reperabile pe strada mea: Crișanca, Măilă, Zoacă, Sinan, Vlăduleanu. Mai la vale, spre târg, Zbanghici (Costică a lu’ Mustață), Mita, Cenică, Boroagă, Davai – sau în alte cartiere: Pantică, Roșu (Gheorghe, fotbalistul), Vipera (călușarul). Dacă eronez, să fiu corectat.