Pr. Daniel Preda

Sfântul părinte Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910 în satul Vața de Sus. Încă din tinerețe a demonstrat o inteligență remarcabilă și o înclinație profundă spre spiritualitate. A studiat teologia la Sibiu și artele plastice la București, îmbinând credința cu talentul artistic.
A devenit călugăr la biserica Sâmbăta de Sus unde a atras repede atenția prin predicile sale puternice și harul său de a atinge sufletele oamenilor. Credincioșii veneau din toate colțurile țării pentru a-l asculta. Mulți spuneau că avea darul de a „vedea dincolo de oameni”.
În perioada regimului comunist, Sfântul Părinte Arsenie Boca a fost considerat periculos. A fost arestat de mai multe ori și anchetat de autorități. Activitatea sa religioasă a fost restricționată, iar în final i s-a interzis să mai slujească ca preot.
Această perioadă a fost de suferință, dar și de rezistență spirituală. După interdicția de a mai predica, s-a dedicat picturii, cea mai cunoscută lucrare a sa fiind Pictura de la biserica Drăgănescu. Stilul său este unic, îmbinând elemente tradiționale bizantine cu simboluri moderne și chiar controversate de către unii oameni.
Moare în 1989. Mormântul său de la mănăstirea Prislop a devenit un loc de pelerinaj pentru mii de credincioși care vin să se roage.
Multe persoane au adus mărturie despre minunile pe care le-a înfăptuit Sfântul Părinte Arsenie Boca. Una dintre mărturii este relatată și de doamna preoteasă Ileana Ramba din Brașov.
”M-am născut în anul 1935, într-o familie de oameni săraci dintr-o localitate de munte, de lângă Braşov. Primul copil născut în familia mea a fost un băiat sănătos și frumos, iar al doilea copil am fost eu, care m-am născut infirmă de ambele picioare, slabă şi pipernicită. Femeile din sat care m-au văzut o îndemnau pe mama să nu-mi dea de mâncare, ca să mor. Iar mama le punea: „Dacă Dumnezeu mi-a dat-o aşa, eu îi dau de mâncare și apoi să facă El ce-o vrea cu ea”. Iar moaşa care a asistat-o pe mama la naşterea mea, că atunci nu mergea nimeni la spital să nască, i-a zis mamei: „Ai grijă să nu mai ai alți copii, că toți o să fie schilozi!”. După mine mama a mai avut şapte copii, patru băieți și trei fete. Da, şapte copii, toți întregi, sănătoşi şi frumoşi.
La vârsta de 3 ani m-au dus la operație, dar nu s-au putut termina tratamentele la picioare că era înainte de război (al Doilea Război Mondial), au venit deportările saşilor, iar medicul care mă operase, de frica deportării şi-a omorât cele două fiice şi soţia şi apoi s-a sinucis. Apoi a venit războiul, eu am rămas tot chinuită.
La şapte ani m-au dus la şcoală, noroc că nu era şcoala departe de casa părintească şi cu mare greu mergeam până acolo. Umblam foarte greu. Îmi aduc aminte că bunica îmi dădea câte un băț în mână şi-mi spunea: „Umblă drept, tu, umblă drept!”. Când m-a dus tata la școală, învățătoarea nu a vrut să mă primească, zicându-i: „Du-o acasă şi-o pune la gura sobei să aibă grijă de foc, că la altceva nu e bună”. Dar tata i-a zis: „Eu ți-am adus-o ca s-o înveți carte, iar dacă nu vrei, te dau în judecată”. Învățătoarea n-a mai zis nimic şi m-a primit. Acolo am întâmpinat alte greutăți. Copiii nu voiau să se joace şi să vorbească cu mine. De câte ori mergeam în recreație și după şcoală, plângeam…
În vara anului 1948 o verișoară a mamei a venit în sat și spunea la toată lumea să meargă la mănăstire la Sâmbăta, că e acolo un mare prooroc, care-ţi spune tot ce ai făcut și chiar şi ce gândeşti. Ea locuia în Braşov, a auzit de Părintele Arsenie și s-a dus la mânăstire. Când a ajuns ea la mănăstire, Părintele era într-un grup de oameni şi le vorbea. Ea nu ştia că-i Părintele. S-a apropiat de grup să asculte şi Părintele o strigă: Tu, cea cu cârpa roşie, vino mai aproape!”. Ea s-a uitat în dreapta și în stânga, să vadă pe cine striga, dar Părintele continua: Nu te mai uita în dreapta și în stânga, că pe tine te strig, cea cu basma roşie”. Ea era. S-a apropiat şi Părintele i-a zis: „Du-te prin sate şi-L propovăduieşte pe Hristos”. Atunci ea a simțit o putere. A venit în sat şi s-a dus aproape la fiecare casă și spunea de proorocul de la Sâmbăta. Atunci s-au dus din sat de la noi 40-50 de persoane la Sâmbăta şi toţi au venit entuziasmați şi plini de credință. Părintele le spusese ce necaz aveau sau ce gândeau şi le-a dat sfaturi ce să facă.

“Bine, mă, fie!”
În vara anului 1949 a venit verișoara mamei și m-a cerut de la mama să merg la Părintele Arsenie. Mama m-a lăsat. Pe Părintele Arsenie îl mutase de la Sâmbăta la Mănăstirea Prislop. Am plecat cu trenul cu vreo 10-12 credincioși, pe care nu-i cunoșteam. După ce am coborât din tren, aveam vreo 10-15 km de mers pe jos, dar credincioșii au tocmit o căruță cu cai, au pus bagajele în căruță și pe mine peste ele.
Am ajuns la sfânta mănăstire spre seară. Mănăstirea era fără porți și cu mult mărăciniș. Nu mai știu unde am dormit, în vreo magazie. A doua zi dimineața am mers în partea dreaptă a mănăstirii și ne-am așezat în rând, în picioare, să-l așteptăm pe Părintele Arsenie să vină să ne dea binecuvântare. Fiecare avea în mână câte ceva. Lângă mine era o doamnă din Brașov și m-a întrebat: „Tu n-ai adus nimic să-i dai Părintelui?” Eu nici n-am știut, nici nu m-am gândit c-ar trebui să-i dau ceva. I-am răspuns: „Nu!”. Atunci ea mi-a dat un pachețel, cât un pachet de chibrituri – nu știu ce o fi fost în el și mi-a zis: „Dă-i asta Părintelui și cere-i ceva!”.
La un moment dat coboară Părintele din chilia dânsului: înalt, îmbrăcat într-o reverendă albă, cu o centură neagră la mijloc, cu părul negru și lung până la umeri şi cu niște ochi albaștri, albaștri… Eu eram a 5-a sau a 6-a din rând. A ajuns la mine. Emoții mari, eu, fată de la țară, timidă, rușinoasă, tremuram toată. Când a ajuns în dreptul meu a întins mâna să mă binecuvânteze; eu am întins pachețelul și am zis în gând: „Părinte, ajută-mă să pot umbla!”. În gând am zis, nu eram în stare să scot un cuvânt. Dânsul a lăsat mâna în jos, s-a dat un pas înapoi, m-a privit din cap până la picioare și de la picioare până la cap și m-a binecuvântat, zicând cu voce tare: „Bine, mă, fie!”. Am simțit un fior și o putere m-a străbătut prin șira spinării. Atunci mi-a dat putere să pot umbla pe picioare. Am început să plâng, iar dânsul a trecut mai departe.
Credincioșii m-au înconjurat și m-au întrebat ce am cerut, că mi-a dat Părintele. Eu nu le-am spus, ci am tot plâns…”