MOTTO:
„Pasăre mai frumoasă ca
fumul casei părinteşti nu s-a văzut „
Grigore Vieru

Satul e o minune, aici locuiesc, aici timpul s-a oprit pe loc şi n-are putere să şteargă amintirea strămoşilor noştri, a tradiţiilor noastre. Satul ne reprezintă, e ceea ce suntem noi, ce simţim, ce iubim, iertăm şi suferim.
Satul îl luăm cu noi în amintiri şi în simţiri, oriunde ne-am afla în lume. Şi oricine am fi, orice am face, orice am avea, îi ducem dorul. Îl revedem de sărbători când inima ne este plină de dor.
Oricât de mult ne-ar durea, trebuie să recunoaştem că satul nu mai este ce a fost odată. Frumuseţea lui venea din simplitatea oamenilor, a lucrurilor şi a stilului de viaţă.
Azi satul îşi deschide cu ospitalitate porţile către noi pentru a ne ajuta să-i descoperim această frumuseţe.
Frumoase case româneşti avem, cu toată simplitatea şi modestia lor ! Astăzi ele poate şi-au mai pierdut din strălucire, dar mai frumoase şi mai interesante sunt poveştile din spatele acestora. Oamenii îmbătrânesc şi odată cu ei şi casele îmbătrânesc . Să încercăm să le păstrăm parfumul amintirilor.
Casa părintească este cel mai sfânt şi protector loc din lume.
Aici regăsim sentimentele, emoţiile trăite în copilărie, cele mai dulci amintiri, cele mai frumoase cântece şi jocuri, cele mai minunate poveşti, cea mai gustoasă pâine, cea mai liniştitoare atmosferă părintească şi cea mai mare dragoste pentru locurile frumoase care ne-au făcut Oameni !
În această zi de toamnă am adunat din amintirile frumoase ale stimatei doamne Tanţi Stănculescu, o persoană specială, de o frumuseţe aparte atât fizică cât şi spirituală, dulci destăinuiri. Iată povestea :
„Tăticul meu, Ioniţă Popescu, era originar din Găneasa şi a participat la primul război mondial fiind medaliat pentru merite deosebite. A fost diriginte de Poştă în mai multe localităţi : Topoloveni, Celaru, Gărăgău, Caracal. Neavând nicio orientare politică era mutat mereu. Astfel în anul 1935 a ajuns în Osica de Sus, ca diriginte de poştă, la Oficiul Poştal ce-şi avea sediul în Linia Curţii în casa Dumitranei Torcea. Era un om deosebit de bun, deştept, care mi-a fost sprijin până în ultima clipă a vieţii sale.
După un timp, părinţii mei au hotărât să-şi cumpere casă în Osica de Sus şi în urma unor discuţii îndelungate purtate cu Mierlăcioiu Paul şi Roşca Mihai, originar din Osica, cadru militar la Făgăraş şi văr primar cu Ioniţă Roşca, jandarm în funcţiune, s-au decis şi pe 25 mai 1940 au cumpărat de la Mihai actuala casă de pe strada Republicii. Era o casă mare şi frumoasă cu o arhitectură aparte, cu balcon lateral închis cu stâlpişori iar ferestrele aveau basoreliefuri. Şi spre marea mândrie a tatălui meu în curte exista prima fântână tip american din comună. La poartă patronau patru duzi falnici. Din întâmplare părinţii mei aveau o stare materială bună oferindu-mi lucruri pe care niciodată nu le ceream.
Devenind cetăţean al comunei Osica de Sus tăticul meu s-a integrat foarte repede, făcându-şi prieteni noi din familiile: Pietreanu, Tudose, Mustaţă, Catană.
Eu m-am născut în anul 1946 în familia Stan Constantin din Găneasa, iar la 8 luni am fost luată de părinţii Ioniţă şi Constantina Popescu, care n-aveau copii, şi înfiată în 1953.
În perioada 1949-1950 am fost victima vaccinului antipoliomielitic, experimentat de nemţi, care au construit la Sibiu un spital pentru a-şi repara greşeala.
Am avut o copilărie frumoasă dar şi grea în acelaşi timp din cauza multiplelor operaţii la care am fost supusă timp de 7 ani în spitalul de la Sibiu.
În timpul Insurecţiei Armate, pentru ocrotirea corespondenţei, tatăl meu a adus Oficiul Poştal în casa noastră. Şi astfel a funcţionat aici Poşta până în anul 1979 când a reuşit s-o evacueze.
Copilă fiind eram prietena telefonistelor şi a factorilor poştali. Citeam revistele pentru copii de la acea vreme „Arici Pogonici”, „Luminiţa”, şi puneam în ordine bonurile telefonice.
Într-o zi tata a primit ordin să nu mai ridice corespondenţa rusească. Erau foarte mulţi refugiaţi în Osica în acea perioadă şi o vecină basarabeancă, Daria, a aflat că tatăl meu urma să fie omorât. Atunci eu, tata, mama şi Daria ne-am ascuns o perioadă în satul Izvorul iar banii Poştei au fost îngropaţi la rădăcina unui pom. Găsind numai telefonista, Marioara Beldea, ruşii nu i-au făcut nici un rău.
Clasele primare şi gimnaziale le-am făcut în comună, în vechea şcoală. Eram însoţită de tatăl meu,de la care am învăţat foarte multe lucruri legate atât de şcoală cât şi de viaţă. Devenisem confidenta lui. Era un om minunat care emana o bunătate aparte fiind preocupat în permanenţă de persoana mea, ca totul să-mi fie bine.
Lângă şcoală se afla stadionul unde împreună cu prietenii mei Mariana Tudor, Ţuca Voicu, Ina Vişan, Nicu Marcu şi Marian Aldea o perioadă am urmărit meciurile care se jucau aici. Apoi, din cauza unui eveniment neplăcut plimbarea la stadion am făcut-o numai cu tăticul meu.
În timpul stabilizării, 1949, părinţii mei au devenit dintr-o dată săraci, au pierdut banii strânşi la C.E.C. şi de atunci n-au mai avut niciodată încredere în această instituţie.
Foarte des eram vizitaţi de părinţii naturali dar eu îi ştiam de rude. Nimeni niciodată nu-mi spusese nimic.
Cursurile liceale le-am făcut la Caracal, la Liceul „Ioniţă Asan”. Îmi aduc aminte că tatăl meu nu se înscrisese în C.A.P., ci-şi donase pământul, aşa că a fost nevoit ca singurul pogon de vie care-i rămăsese să-l înscrie, ca eu să pot merge la liceu. A fost o perioadă foarte grea pe care eu n-am simţit-o. Acum părinţii erau pensionari iar tatăl ţinea contabilitate la I.A.S.ca să poată să-mi cumpere cărţi şi cele necesare studiului.
După terminarea studiilor liceale am lucrat ca profesor suplinitor la Roşieni, şi apoi peste 18 ani ca oficiant la Oficiul Poştal din Vlăduleni.
Îmi amintesc că urma să merg la clinica Luther din Sibiu pentru ultima dată. Şi sinceră să fiu nu mai voiam să rămân acolo deşi era necesar. Am căzut de acord cu tatăl meu să merg numai să mă vadă medicul şi apoi să plecăm împreună acasă. Dar n-a fost aşa. Deşi îmi promisese, tata m-a lăsat acolo trei săptămâni pentru o operaţie foarte grea la laba piciorului. A fost prima dată în viaţa mea când de la fereastra salonului l-am privit dezamăgită că pleca iar eu rămâneam acolo. Operaţia a fost foarte dureroasă. După, mi-am luat la revedere de la echipa de medici care mă operaseră, doctorul Stănescu şi doctorul Moather, şi mi-am dorit să nu mai ajung niciodată acolo. Într-adevăr dorinţa s-a îndeplinit.
Dar toată viaţa mea am avut în minte : „Tanţi, fii atentă pe unde calci ! Nu te uiţi în dreapta, nu te uiţi în stânga, tu eşti atentă în faţă !”
Am fost norocoasă c-am avut părinţi minunaţi care m-au iubit, educat şi îngrijit cu multă afecţiune. În familia părinţilor mei n-a existat niciodată ceartă.
Mama era o gospodină foarte pricepută. Feţele albe de masă erau totdeauna impecabil de curate, în casa noastră intrau persoane importante ale vremii.
Ţin minte că eram unul din puţinii copii care aveau pom de Crăciun în acea perioadă.
În anul 1982 se stinge din viaţă la vârsta de 88 de ani tăticul meu. Era foarte bolnav şi atunci m-a chemat şi cu durere în glas prinzându-mi mâinile mi-a zis: „Braţul acesta nu te va mai ajuta niciodată !”şi atunci am aflat povestea înfierii mele. Apoi mă striga şi-mi zicea : „Suflet din sufletul meu, sânge din sângele meu, singura lumină a vieţii mele şi nădejdea vieţii mele” – … şi s-a stins.
Viaţa şi-a urmat cursul firesc. Eram căsătorită acum, aveam două fiice minunate.
Am continuat să trăiesc în această casă care cu timpul a fost renovată dar amintirile au rămas nealterate. S-a făcut confuzia că Dispensarul uman ar fi fost o perioadă în această casă, dar eu nu ştiu nimic. Într-adevăr vecină cu noi era o doctoriţă care stătea în gazdă la Luci Niculescu.
Deşi mergeam deseori în vizită la Găneasa, la părinţii mei naturali care mă iubeau şi pentru care simţeam o afecţiune, n-aş fi putut să trăiesc acolo. Nu mă lega nimic.
Aceasta este casa mea, cu fiinţele dragi mie şi cu amintirile mele!”

Arta mărturisirilor nu stă neapărat în excelenţa vorbelor atent alese, ci în sinceritatea de a spune lucruri simple pe care le-ai trăit şi le-ai simţit. Iar dumneavoastră mi-aţi demonstrat pe deplin. Ceea ce contează este amintirea de a fi fost acolo deosebit de fericită, de a fi împărtăşit clipe intense cu persoanele dragi, spaţiul cel mai bogat în emoţii şi trăiri. Şi pentru aceasta vă mulţumesc din suflet pentru încărcătura emoţională transmisă şi pentru timpul acordat!

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2019/01/4.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2019/01/4-150x150.jpgBibiana TorceaAMINTIRI DIN COPILĂRIE ȘI DUPĂMOTTO: „Pasăre mai frumoasă ca fumul casei părinteşti nu s-a văzut „ Grigore Vieru Satul e o minune, aici locuiesc, aici timpul s-a oprit pe loc şi n-are putere să şteargă amintirea strămoşilor noştri, a tradiţiilor noastre. Satul ne reprezintă, e ceea ce suntem noi, ce simţim, ce iubim, iertăm şi suferim. Satul...Osica de Sus