Motto: Un popor fără tradiţii este un popor fără viitor
Alberto Lleras Comcergo
politician columbian

M-am născut în Osica de Sus, satul Vlăduleni, sat de olteni mândri şi căpoşi, spre dimineaţa unei zile viforoase a lui ianuarie 1950. Imediat după naştere, aşa cum era obiceiul, moaşa a turnat o găleată cu apă rece pe mine. Mama spune că întâi m-am înroşit şi după un moment, în care nu ieşea nici un sunet, m-am pus pe urlat. Şi să te ţii, că aveam plisc !…
Mare tevatură în familie. Eram aşteptat cu ardoare de părinţi, dar mai cu seamă de bunicul meu. Nu avusese parte de băieţi, ci numai de fete: mama şi sora ei. Vestea a fost adusă de Ilie Mioneci, străbunicul, gospodar desăvârşit, participant la războiul din 1913, pe care mi-l amintesc ca fiind un bătrân sfătos, cu barbă şi mustăţi, copie fidelă a lui Ferdinand, cum spunea tata. Prin nămeţi, în plin viscol, cu un felinar de vânt în mână, a venit de la maternitatea situată în apropierea casei noastre şi a dat vestea cea mare. Avea strănepot, iar bunicul, Hristache, un nepot. Nebunie !… Bunicul a venit la maternitate şi nu a mai vrut să plece de acolo. Voia să ştie amănunte, să mă vadă şi să mă ţină în braţe. Moaşa Miti a trebuit să facă apel la toată autoritatea ei pentru a-l scoate din maternitate, din mijlocul lehuzelor. Lui îi intrase în cap că poate sta acolo cu mine în braţe.
Tata era la Bucureşti şi bunicul împreună cu un frate de-al tatei s-au hotărât să-i dea telefon şi să-i anunţe fericitul eveniment. Au plecat de acasă pe la 8 dimineaţa, către oficiul poştal situat în apropiere. Necazul a fost că între casă şi oficiul poştal era un birt, cum spuneau în vremuri, MAT. Normal că s-au oprit să cinstească evenimentul şi să se încălzească, era frig şi iarnă în toată regula. Aşa că au ajuns la oficiul poştal pe la 8 seara şi au reuşit să străbată distanţa de cca. 1km în 12 ore. Adevărat record ! Încălzirea durase cam mult şi nu se mai putea înţelege nimeni cu ei. Erau criţă, mangă, cum vreţi să-i spuneţi. Noroc cu telefonista. Ştiind de eveniment, i-a spus tatei că are băiat.
Atât de mare a fost bucuria bunicului că la botezul meu a adus la biserică vin şi ţuică fiartă cu găleata. S-au îmbătat toţi: rude, prieteni, popa, ţârcovnicul, vecinii care veniseră la botez.
Probabil că eu deşi atunci nu am înghiţit decât apă, am reţinut asta în subconştient pentru că nu mi-au plăcut toată viaţa băuturile alcoolice. Astăzi, după ce pe la 8 ani am asociat o răceală cruntă cu nişte pahare de vin băute la un Crăciun, după care am bolit două zile, rar de tot beau un pahar de tărie, vin sau vermut italienesc. De bere să nu aud. E clar, sunt anapoda, nu ca oamenii normali !
Amintirile mele până la 8 ani sunt secvenţiale. Am petrecut mare parte a copilăriei în Vlăduleni, alături de bunicii şi străbunicii din deal, de bunica din partea tatălui şi verişoarele mele din vale, de pe linia lui Mamet şi uliţa care duce la târg.
Doamne ce vremuri fericite şi lipsite de griji! Dimineaţa, la sculare, de obicei târziu după ora 8, când bunicii şi străbunicii se săturaseră de muncă, mâncam ouă mestecate făcute de străbunica sau mă duceam în grădină şi luam roşii, castraveţi, prune sau struguri, după cum era sezonul şi le mâncam cu pâine coaptă în ţest sau spuză. La bunica din vale mâncam brânză bio, unt adevărat făcut din lapte de vacă, nu praf, colarez sau chiseliţă. Ce bune erau ! La noi se făcea pâine de două ori pe săptămână sau mai des, când bunicilor şi străbunicilor le venea nepotul de la Bucureşti. Într-o perioadă se putea cumpăra pâine de la brutăria lui nea George şi a lui tanti Chichi. În rest mămăliga să trăiască. Asta însă era asezonată cu varză, sarmale, brânză, ouă ochiuri, jumări sau carne de la garniţă, iarna murături, lapte de vacă, toate adevărate şi nu meniuri din chimia alimentară recomandate de nutriţionişti. Mă rog, nici nu era la modă să mănânci grăunţe sau iarbă ca animalele, pe motiv că aşa mănânci hrană vie.
Dimineaţa, la ora 5, străbunica punea la foc la vatră oala cu ciorbă care fierbea încet până la prânz, când veneau şi mâncau cei plecaţi la muncă. Apoi frământa pâinea în căpistere şi o punea la dospit, iar mai târziu o cocea în ţest. O făcea cu maia, cum se laudă că fac astăzi brutăriile germane din Bucureşti. Ilie, străbunicul, prindea vreo raţă sau găină pe care o poftea fără democraţie la oală, să facă Profira o mâncărică cu fasole, o varză la cuptor sau friptură cu ciuşcă. Pentru strănepot, dacă îi era foame, străbunica cocea la repezeală o pâine în spuză pe care putea să o mănânce caldă cu roşii din grădină şi brânză de la borcan, ca să poată răbda până veneau cei de la câmp. Bunica din deal, Maria Ivănoaica, l-a avut în gazdă pe doctorul veterinar Preoteasa, care din preumblările lui aducea carne de vacă sau de porc. Aşa că meniul se îmbunătăţea cu tocăniţă cu carne, ostropel sau ciorbă de văcuţă. La toate acestea, iarna se adăugau murăturile la putină, slăninuţa cu usturoi sau boia, iahnia de fasole, carnea la garniţă şi cârnaţii afumaţi sub şopru, cum îi spuneau bucătăriei în care aveau vatra şi cuptorul. Vara mâncam în curte sau la vatră, iarna în bucătăria din casă, pe masă mică pusă într-un pat din lemn, cu saltea umplută cu foi de porumb.
De ţuică şi vin nu duceam lipsă, pentru că bunicii aveau o bucată de vie în dealul viilor, iar curtea şi grădina, frumos parcelată de mâna iscusită a străbunicului Ilie erau garnisite cu meri timpurii, ce făceau mere verzi şi dulci de sân Petru, nuci, duzi, moşmoni, pruni, gutui şi smochini. Printre pomi, străbunicul pusese viţă-de-vie. Aveam până şi agrişe, dar nepotului îi plăceau prunele micuţe, tari şi dulci din prunul finului Deşu. Toată vara se făcea ţuică din dude, moşmoane, după care venea rândul ţuicii de prună şi în toamnă a celei de tescovină şi a vinului.
Seara satul mirosea a fum, a mămăligă, a lapte şi a pui la grătar făcut olteneşte, cu roşii.
După ce potolea animalele, Mariţa, bunica din vale, Manda, cumnata şi tanti Leana, mama verişoarelor mele, ieşeau pe şanţ. Noi copiii ne aciuiam în jurul lor. Bunica îmi ţinea capul în poală şi vorbea cu vecinele ei. Se făcea târziu, uneori după miezul nopţii şi nouă, copiilor, ni se făcea frică de poveştile cu strigoi, femei înzestrate cu puteri magice sau poveşti de mult uitate despre oamenii din sat. Târziu, fie plecam înfriguraţi la culcare, fie mă scula bunica să mergem în casă pentru că în susurul vocilor, adormeam cu capul în poala ei.
În restul zilei mă duceam la verişoarele mele unde mă jucam, mergeam la Olteţ sau la cules de tutun pe care ulterior îl înşiram făcând clacă împreună cu ele, părinţii lor şi alte rude. Uneori, când joaca era prea „ solicitantă” rămâneam să dorm la bunica din vale. Tot aici, după ce am învăţat să scriu şi să citesc, luam cu împrumut cărţi de la biblioteca din apropiere, situată într-o casă ce este astăzi proprietatea lui nea Ion Ţiganul, cum îi spunea lumea, om muncitor şi apreciat fierar al satului. Citeam pe nerăsuflate clasici ai literaturii române şi ruseşti, că eram sub influenţa sovietică, dar şi „Aventurile submarinului Dox”, sau „Aventurile echipajului submarinului Dox” ceea ce mai rămăsese din colecţia din tinereţe a tatălui meu, cărţi oarecum prohibite în acea perioadă, mai cu seamă pentru copii. La bibliotecă găseam cărţi ruseşti de război în care sovieticii erau totdeauna învingători. Ulterior cărţile de la biblioteca comunală le-am completat cu cărţi din biblioteca verişoarelor mele, cu cărţi aduse pe furiş în barieră de prietenul meu Luş şi cărţile cumpărate de mama cu preţ redus de la Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii” din Bucureşti. De citit, citeam în cele mai diverse locuri : în faţa casei din deal sub un dud, în camera străbunicii unde ticăia un ceas antic CheFeRe, sau în nucul din fundul grădinii.
Seara ne culcam devreme. Osica nu avea curent electric şi pe înserat oamenii aprindeau lămpile cu gaz la care era greu să coşi sau să citeşti. Culmea era că totuşi în sat se difuzau duminica filme artistice, cele mai multe dintre ele ruseşti. Venea nea Paul , tata lui Vasilică şi al lui Emil Mierlăcioiu şi aducea cu căruţa aparatul de proiecţie, rolele şi un generator pe benzină. Filmele se proiectau într-o sală de pe actuala str. Gh. Şoarece, la Dismancek sau pe perete la şcoala din vale. Nu lipseau niciodată comentariile de genul celor făcute de marele actor Amza Pelea, vestitul nea Mărin, astfel încât până şi tragediile se transformau în comedii.
La asta se adăugau caravanele cinematografice, vagoane de tren dotate cu aparat de filmat, care se opreau pe rând în câte o gară. Ulterior, prin anii ”60, s-a introdus lumina electrică. Pe locul unde astăzi se află firma care produce garduri din beton, se afla uzina electrică. Seara, între opt şi zece, auzeai din depărtare păcănitul motorului de la generator. Tot în acea perioadă în comună s-au introdus difuzoarele, nişte cutii cu un singur buton pentru volum. Puteai asculta mai tare sau mai încet, dar nu puteai schimba postul. Transmisia se făcea de la poştă, printr-un aparat de radio fixat de factorul poştal pe postul Bucureşti 1.
Fiul doctorului Voicu, Tiberiu (Luş), era un om cu suflet mare care găsea de cuviinţă că este bine să potolească setea de cunoaştere a unui copil cu 4 ani mai mic ca el. Pentru asta, pe furiş, lua din biblioteca tatălui său cărţi de aventură sau beletristică şi mi le dădea cu împrumut, cu condiţia să le păstrez şi să le citesc cât mai repede posibil. În afară de asta, cu Luş, un fotbalist talentat, participam la miuţele de pe terenul de fotbal aflat pe locul liceului de astăzi sau mergeam să facem baie la podul de cale-ferată de peste Olteţ. Nu arareori, mergând pe traverse pe linia ferată spre pod, ne abăteam prin câte o vie din care alegeam câte un ciorchine de strugure copt. Luam cu chibzuinţă, fără să facem pagubă. Ştiam că nouă, copiilor ,ne este permis să luăm struguri. Din când în când mergeam la baza de colectare a cerealelor din gară, unde Luş avea o prietenă. Atunci săream gardul la CAM să luăm prune renglote sau caise.
Ăştia de la CAM aveau o livadă extraordinară cu pruni, caişi, peri şi nişte cireşi cum nu mai văzusem în viaţa mea. Livada o păzea însă un nene care avea o puşcă, cică cu cartuşe cu sare, aşa că să iei fructe de la ei era o adevărată aventură pentru noi copiii. Îţi riscai fundul, nu ?
Una din laborantele de la baza de colectare a cerealelor care mă simpatiza mi-a oferit prilejul de a mânca la cantina CAM –ului şi de a vedea duşurile amenajate pentru lucrătorii de aici. Încă din ani ”50 CAM-ul avea curent electric, apă curentă, scenă de spectacole în aer liber, teren de fotbal şi popicărie pentru relaxarea amploaiaţilor. Tare !!! Nu ?
Alteori mergeam cu Luş la trenurile de la ora 8 care făceau cruce în gară, pentru a ne întâlni cu prietenii şi prietenele lui. De acolo mergeam la o horă organizată pe locul unde astăzi se află târgul. Mai mic decât ei, mă simţeam o persoană foarte importantă, că de, mă băgau în seamă. Surorile lui mi-au spus ulterior că mă tratau aşa pentru că veneam de la oraş, şi nu din orice oraş, cum era Balşul, ci din capitală. Una peste alta, ele considerau că sunt un încrezut. Aşa vedeau ele timiditatea din tăcerile mele. Fără comentarii!
Din viaţa satului făceau parte şi meciurile echipei de fotbal desfăşurate pe terenul CAM-ului. Terenul era înconjurat cu un gard înalt de scândură de peste 2 m înălţime, astfel că nu puteai vedea meciul din stradă. Accesul în prima repriză se făcea pe bază de bilete vândute printr-o gaură în gard sau la intrarea principală. Din repriza a doua intrarea era liberă. Liberă era şi intrarea pentru noi, copiii. La meci veneau notabilităţile satului, cum se spune : primarul, notarul, doctorul etc. Veneau şi fetele din sat îmbrăcate în costume naţionale, cu flori în păr, rujate, dar desculţe. Mă miram că aveau picioarele curate.
La intrare era nea Nicu bombonarul cu bomboane şi spirale din zahăr, turtă dulce, îngheţată de vanilie şi suc în sticle groase cu bilă puse într-un hârdău cu gheaţă.
Desigur că participam şi eu la munca familiei conform vârstei, puterilor şi iscusinţei cu care eram dotat, cu multă dorinţă de a învăţa. Culegeam dude, moşmoane, prune şi struguri. Am mers la secerat în Dealul Bobului şi la treierat şi am mâncat împreună cu ai mei sub căruţă la umbră sau am adus vaca de la câmp. Uneori mergeam cu bunica la moara lui Vladu, unde morar era un nepot al ei. Acolo rămâneam mereu impresionat de motorul de acţionare, de valţurile de la moară, la care mă uitam fascinat. Să nu vă imaginaţi însă că am dat în brânci, pentru că bunicii mă menajau. Am rămas însă convins că munca şi învăţătura îţi pot aduce mari satisfacţii şi sunt secretele progresului şi de ce nu, ale fericirii.
Desigur că sunt nostalgic după acele vremuri şi mi se pare firesc să fie aşa. În fond, cu toate lipsurile de atunci, era copilăria mea când mă jucam şi trăiam fără grija zilei de mâine, la adăpostul părinţilor, bunicilor şi străbunicilor mei. Ca o curiozitate pentru zilele de astăzi, atunci uşile sau porţile nu se închideau cu cheia sau cu lacătul! Să fi fost vorba de cinste, de solidaritate în sărăcia oamenilor sau pur şi simplu atunci oamenii erau mai corecţi, se fura mai puţin, pentru că preferau să trăiască din munca lor şi nu să o ducă bine furând de la alţii. Oamenii erau calzi, mai solidari în viaţa lor, se bucurau de ceea ce aveau şi în primul rând de bogăţia sufletească.
Priveam cu uimire la bărbaţii acelor vremuri, cum era nea Failă (un bărbat înalt ca bradul cu mustăţi albe, care atunci când cosea părea un adevărat titan), străbunicul Mioneci sau bunicul Ivănoaica. Emanau forţă, calm şi încredere nezdruncinată că ceea ce făceau era benefic şi corect. Dr. Voicu îmi impunea un respect deosebit cred eu datorită meseriei, dar şi culturii vaste pe care o avea. Erau mulţi bărbaţi, cum era şi nepotul bunicii din deal, Lisandru, un munte de om, care lucrau la CFR sau la CAM, cum era tatăl verişoarelor mele, nea Nicu şi prietenul lui, nea Stelică, persoane care mi-au marcat viaţa prin bunătatea şi veselia lor, prin forţa cu care luptau cu neajunsurile vieţii.
Femeile munceau alături de bărbaţii lor în gospodărie, dar şi la câmp. Şi astăzi apreciez frumuseţea simplă, purtătoare de melancolie a covoarelor olteneşti făcute de tanti Leana, mama verişoarelor mele, calmul şi dragostea cu care mă înconjura străbunica Profira sau cele două Marii, bunica din deal şi cea din vale.
Ritmul în care se desfăşura viaţa satului, oamenii, tradiţiile mă fac să mă gândesc la ceea ce scria Lucian Blaga : „Veşnicia s-a născut la sat”.
O dovadă în plus că fericirea este o stare care nu depinde în primul rând de ceea ce posezi. Viaţa ar trebui să fie caracterizată de verbul „a fi” şi nu de „ a avea „. Fericirea e simplă !
Timpuri mirifice care nu se vor mai întoarce, care au fost odată…
Închei prin a cita pe prof. Aurel Romilă care spunea: „Astăzi performanţa se măsoară doar în putere, bani şi sex” şi să adresez un mesaj osicenilor şi în primul rând tinerilor: nimic nu este mai scump decât ceea ce primeşti gratis !!!

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2018/06/poza-articol-sorin-constantinescu-a-fos-odata.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2018/06/poza-articol-sorin-constantinescu-a-fos-odata-150x150.jpgSorin ConstantinescuAMINTIRI DIN COPILĂRIE ȘI DUPĂMotto: Un popor fără tradiţii este un popor fără viitor Alberto Lleras Comcergo politician columbian M-am născut în Osica de Sus, satul Vlăduleni, sat de olteni mândri şi căpoşi, spre dimineaţa unei zile viforoase a lui ianuarie 1950. Imediat după naştere, aşa cum era obiceiul, moaşa a turnat o găleată cu...Osica de Sus