Povestea mea a început în ziua de 1 februarie 1948, într-o duminică primăvăratică, în care frații mei mai mari mi-au adus ghiocei din Pădurea Bercica, iar lăutarii de la nunta lui Bebe al lui Rică au cântat imnul de întâmpinare. Zi de sărbătoare, flori și lăutari. Toate la un loc mi-au asigurat o intrare triumfală într-o familie numeroasă, dar iubitoare, înghesuită într-o casă cu două camere, cocoțată pe un bot de deal, din care puteai privi în bătătura lui nea Niculaie Țiganul, ca într-un ghioc.
În casa construită de bunicul patern, fiu al lui Ghiță Ciontea și nepot al lui Păun Surdu, ctitor al bisericii din vale, eu am devenit al șaptelea locatar permanent, la care, în zilele de sărbători sau vacanțe se mai adăugau Mihai și Monica, frații mei mai mari, gemeni, elevi la liceu. Înclinația lor spre învățătură a descompletat efectivul agrar al familiei și atunci le-a oferit părinților motiv să mă înroleze și pe mine.
Această densitate pe metru locuibil nu era o excepție, ci o tradiție. Astfel bunica maternă, Elena (Bîrza), a mai avut încă patru surori și un frate, mama a avut cinci frați, fratele mamei, Niță, a avut tot șase copii. Aceeași modă și pe linie paternă, Niculăiță tot șase, fapt ce îl îndreptățea pe cel mai mic dintre ei, pe Nicu, să afirme că am fost deși în cuib. Au fost multe alte familii și mai numeroase.
Resursele economice ale familiei proveneau din munca celor vreo trei hectare de pământ, din care aproximativ o jumătate de pogon era plantată cu viță-de-vie, aproape un pogon grădină de zarzavat la Balta Mare, asigurată cu roată de udat, iar restul suprafeței era cultivată cu cereale și cu nelipsitul tutun.
În gospodăria noastră părinții creșteau an de an găini, rațe, curci și ca tot satul cârdul de gâște, cele șapte-opt oi și fala familiei, boii, căruța și toate celelalte utilaje agricole, în inventar complet pe care părinții le întrețineau cu foarte mare grijă. Din tot ce produceau, doar o parte însemnată din zarzavaturi era comercializată la piață sau local și firește tutunul din care tatăl meu, ca și alți bărbați din comună, ascundea o bună parte pentru viciul personal. În rest, totul era destinat consumului familial la care se mai adăuga neuitatul colac de salvare, leafa de acar a tatălui meu, angajat la căile-ferate, chiar înainte de Ultimul Război Mondial.
Eu, ultimul născut în această familie, le-am oferit părinților prilejul de a-și arăta recunoștința față de cel a cărui avere au moștenit-o în totalitate, prin atribuirea prenumelui Ion în amintirea bunicului Ion Surdu, zidar de meserie, dispărut în Primul Război Mondial împreună cu fratele său mai mic, Mihai, din aceeași branșă, cu care construise mulțime de case, pe care timpul nemilos le-a năruit în încercarea de a șterge măiestria lor. Singura lucrare care de peste un secol ne amintește de ei este Cheleștina Mică, construită în 1913, care astăzi zace în paragină.
Bunicul, al cărui nume îl port cu deosebită mândrie, își citise destinul tragic și s-a străduit să-i atenueze consecințele dramatice asupra familiei sale, grăbindu-se să le lase o gospodărie completă care să le fie adăpost și sprijin în fața nenorocirilor ce urmau să vină peste ei, după tăvălugul războiului. Experiența sa de constructor și resursele financiare de care dispunea i-au permis să ridice construcții trainice, toate din carămidă arsă, cu o dispunere funcțională, departajând fiecare spațiu în funcție de destinație.
Casa a fost construită în jurul anului 1900, orientată spre miazăzi, având în fața celor două camere și o prispă generoasă, unde printre altele se găsea și un hambar, pe care în nopțile călduroase de vară frații mai mari își amenajau patul la care eu nu aveam acces decât ziua în absența lor. Înapoia casei, pe latura din dreapta, cu fața spre apus, se găsea un pătul din împletituri de crengi, acoperit cu tablă, sprijinit pe șase furci din lemn. Sub el, în dreapta, se găsea cocina porcului construită din cărămidă arsă, prevăzută în față cu un mic obor ridicat din scânduri. Alături, tot sub pătul, era adăpostul oilor prevăzut cu împrejmuire din scândură. Înapoia casei, la vreo zece metri, paralel cu ea era o construcție tot din cărămidă arsă, cu un aspect impunător, având două camere de dimensiuni foarte mari. Sub una dintre ele bunicul construise o pivniță din cărămidă cu gârlici și cu boltă asemănătoare celor de la mânăstiri.
În camera alăturată celei cu pivniță, dedesubt, era adăpostul boilor prevăzut cu iesle și o fereastră de dimensiuni mari care asigura o bună iluminare a acestui spațiu. Dincolo de această construcție care fusese numită magazie, se întindea grădina nu foarte mare, în care, începând din vară apărea șira de paie, de dimensiuni impresionante, urmată la câteva luni de glugile de coceni, creând un spațiu labirintic în care jocul de-a v-ați ascunselea se desfășura în cele mai bune condiții.
Bunicul le chitise pe toate pe module, cum s-ar spune astăzi, încât să se poată bucura de rezultatele muncii sale împreună cu familia în anii care urmau să vină, dar războiul l-a lipsit de toate.
Acesta era universul restrâns în care urma să fac primii pași. Nu am avut jucării ,dar am avut foarte mulți parteneri de joacă, apoi bobocii de gâscă și de rață, puii de găină, cățeii și ceva mai târziu mieii care mi-au ținut tovărășie timp îndelungat. Îndrumătoare mi-a fost în primii ani nășica Monica,în aceeași curte cu noi, elevă în an terminal la liceu în Caracal, a cărei existență s-a înterupt brusc în urma unei afecțiuni neiertătoare în acele vremuri.

PRIMII PAȘI… CĂTRE ȘCOALĂ

Primii pași în afara curții părintești cred că i-am făcut împreună cu Nicu, fratele mai mare și cu ceilalți copii din vecini, spre fierăria lui nea Niculaie Țiganu, unde ne adunam droaie de copii care priveam cu gurile căscate cum se potcoveau boii și caii,cum se prelucra fierul în diferite forme și alte lucruri care numai acolo se întâmplau. Când am crescut mai mare am fost promovat în fierărie, în sensul că mi s-a îngăduit să acționez foalele și uneori chiar să țin cu cleștele pe nicovală fierul înroșit, unde băieții lui nea Niculaie produceau o muzică uluitoare, lovindu-l alternativ cu ciocanele. Momente de referință în expasiunea mea preșcolară au fost două.Unul când Nicu, fratele meu, a căpătat o răceală atât de puternică încât zăcea dus și a fost nevoie să îi pună ventuzele, imagine înspăimântătoare pentru mine. Ca să îi creeze o bucurie, sora noastră Monica devenită de curând învățătoare i-a dăruit o cutie de acuarele la care mi-a fost interzis din start accesul. Când le-am văzut am rămas uimit. Nu puteam să cred că există atâtea culori.Misterul a fost amplificat și de acea interdicție severă care m-a făcut să-mi doresc să fiu eu cel bolnav, nu fratele, ca să îi fac pe cei din jurul meu să își regrete amarnic acea nedreaptă sentință.
Al doilea moment l-a constituit primul pachet de cărți pentru jocul de tabinet, unde apăreau acele figuri umane îmbrăcate în haine pe care nu le văzusem la cei din jurul meu și lucru înspăimântător era că de la brâu ,în loc să aibă picioare, apărea iarăși bustul. Din acel moment am început să cred că acei oameni există în locuri pe care eu nu le știu și pot să apară oricând să ne facă rău. Îi visam obsesiv.
Când lucrurile păreau să se așeze la orizont a apărut școala și ca și când nu ar fi fost îndeajuns am avut parte de dedicație având învățător pe domnul Popescu Grigore, fapt pentru care cei din jur țineau să mă încurajeze afimând – ”Bă, ăla vă rupe cu bătaia, dar scoate oameni din voi!”.
Nici încurajările, nici amenințările, nu m-au afectat foarte mult, nu m-am speriat ; am trăit zile monotone în care doar solemnitatea activităților pionerești îmi crea o stare de revigorare impusă de ritmul tobei și sunetul trompetei. Din acel moment mi-a încolțit în suflet convingerea că la primirea cravatei roșii eu voi deveni cel mai admirat toboșar al pionierimii române, ipostază pentru care mă împăunam cu anticipație.
Momentul mult așteptat a fost o mare decepție. Nu numai că nu am primit marea onoare, dar faptul dureros a fost că nimeni nu s-a revoltat pentru această nedreptate, am suferit în tăcere. Noroc că nu mă confesasem nimănui.
După cele patru clase a urmat examenul de absolvire și apoi festivitatea de sfârșit de an la finele căreia domnul învățător Popescu a rostit un emoționant cuvânt de despărțire, care a transformat nostalgia pe care o trăiam într-o tristețe ce ne-a marcat pe mulți dintre noi timp îndelungat. Acele atenționări de la început s-au dovedit false, n-a fost nimeni rupt cu bătaia, dar toți băieții din clasa noastră au ajus omeni realizați, urmând studii profesionale, liceale și o parte însemnată dintre ei studii universitare.
Din clasa a cincea timpul a căpătat altă viteză de curgere, orizontul provocărilor se arăta când promițător, când învăluit în mister. Dar, până atunci trebuiau începute cursurile, ceea ce s-a dovedit extrem de dificil prin faptul că aproape jumătate din numărul celor care absolvisem cele patru clase nu s-au mai prezentat să își continue studiile. Părinții acestora nu descifraseră amenințările ce urmau pentru satul românesc afirmând cu lejeritate că nu vor să-și facă copiii preoți, convinși fiind că și aceștia pot trăi din roadele puținului pământ,cum au trăit și străbunii lor. Lucrurile nu au rămas așa. Grupuri de cadre didactice au luat-o din poartă în poartă și după aproape o lună de zile rebelii au fost adunși în bănci.
Efectivul clasei pregătite până atunci de domnul învățător Popescu a fost mărit prin venirea celor de la Școala din Vlăduleni, generând o competiție foarte strânsă între cele două grupuri, ei aducând în prim-plan pe Mariana Delcea, Ileana Mincă, Mari Nistor, Dorina Aldea, care concurau cu vârfurile noastre numite Victoria Buznă, Steluța Marcu, Maria Iepure, Marcela Boștină, Florina Buznă …, iar dintre băieți excelau neobositul Mihai Mandă, Titel Raicea, Ion Trancă, Nicu Ciotor și chiar Cornel Vâșlan. Cam în aceeași formulă s-au continuat și studiile liceale, iar marea masă a urmat școli profesionale cu mici excepții create de câteva colege care nu au mai continuat. Departajarea s-a produs în primul rând prin nivelulul diferit de pregătire, dar și ca urmare a posibilităților financiare ale fiecărei familii. Oricum, în viața noastră începea o nouă etapă, total diferită de tot ce fusese până acum.
Era prima despărțire din șirul nesfârșit de despărțiri ce îl presupune viața. Acea primă colectivitate, ranforsată în modul cel mai natural prin simțămintele curate ale sufletului de copil, s-a destrămat ca un vis frumos, părăsind sat, părinți, profesori, colegi, prieteni. Din acel moment drumurile noastre nu au mai avut un loc comun de întâlnire.
Cei mai mulți au pornit pe drumul pe care și-l doriseră ani de zile, iar alții pe cel stabilit de părinți. Eu am fost din cea de-a doua categorie, întrucât visam să devin mecanic de locomotivă și în consecință să urmez cursurile Grupului Școlar C.F.R. Craiova. Tata, ceferist o viață întreagă, nici n-a vrut să audă de proiectul meu.
În acea vară a anului 1962 am reușit din prima sesiune să devin elev al Liceului Teoretic din Balș și în felul acesta să îmi asigur o vacanță liniștită, în care foarte multă lume mă felicita, fără să știe ce era în sufletul meu. Bucuria, un pic umbrită, a ținut până la începerea cursurilor. Avalanșa de condiționări venite într-un mediu străin, cantina cu programul ei strict și cu porții niciodată îndestulătoare, mi-au trezit un dor de casă de parcă eram plecat de ani. Tristețea a fost și mai adâncă atunci când, după două săptămâni, venind acasă, am găsit viile culese. De-abia în anul doi am realizat beneficiul vieții de orășean, unde libertatea era deplină și am început să mă folosesc de ea, asumându-mi toate consecințele, principiu care m-a însoțit toată viața și pe care m-am străduit să-l cultiv și copiilor mei.
La niciunul dintre cei șase copii ai săi tata nu s-a dus vreodată la școală să se intereseze de note, dar ne spusese că fiecare doarme după cum își așterne. Niciodată nu ne-a făcut vreo concesie de la acest principiu, fiecare dintre noi am avut responsabilitatea la purtător. Nu ținea conferințe ca să ne convingă să mergem pe drumul drept și nu accepta recursul nostru la sancțiunile acordate. Nu era violent, ci doar ferm. Când noi, băieții, am depășit vârsta de 16-17 ani ne-a avertizat să nu ridicăm pumnii asupra cuiva că nu va veni după noi la miliție, iar când am devenit major ”Să nu nenorocești vreo fată, căci aicea nu mai tragi!”
Cei patru ani petrecuți la Balș au fost ani de acumulări pe diverse planuri, cele mai multe impuse de programa școlară, altele de provocările vieții de adolescent care urma peste puțin timp să zboare pe cont propriu. Odată cu examenul de bacalaureat pe care l-am susținut la Craiova, la Liceul Elena Cuza, s-a încheiat și relația cu Balșul de care mă leagă amintiri de neuitat, cea mai puternică fiind a inegalabilului pedagog, profesor Nicolae Frecea.
Privind cei unsprezece ani de școală, am o simpatie nereținută pentru acel copil, care în ciuda greutăților ce le-a avut de gestionat nu și-a pierdut optimismul și încrederea de sine, respectând cu strictețe linia roșie, ce făcea diferența între bine și rău, căutând ,de unul singur, drumul cel bun, care uneori se distingea cu greu.
Incertitudinea că mi-ar putea oferi condițiile necesare performanței, probabil l-au determinat pe tata să nu îmi ceară premiul cel mare, mulțumindu-se cu faptul că mai totdeauna am cochetat cu podiumul. Tot timpul, atât eu cât și profesorii eram convinși că pot mai mult, ceea ce îmi da o liniște deplină și devenise o asigurare că și în situații extreme voi avea resursele intelectuale necesare gestionării în condiții mulțumitoare a acestora. Starea aceasta cu timpul a devenit asul din mâneca mea la care am apelat doar în ultimul moment. Așa îmi explic faptul că oricât de complicate erau temele pentru a doua zi eu îmi păstram acolo o bucată de timp să dau fuga la cârdul de copii din drum pentru hârjoneala atât de dragă, iar mai târziu când am prins patima cititului, amânam fără să stau prea mult pe gânduri exercițiile de la matematică în favoarea încheierii unui capitol din cărțile pe care le citeam cu nesaț.

A DOUA ȘCOALĂ

În afara obligațiilor școlare, chiar de la o vârstă fragedă am fost angajat în probleme gospodărești mărunte, inițial din plăcere sau curiozitate copilărească, iar cu timpul au devenit din ce în ce mai complexe și în mod dramatic obligatorii. Atunci când încercam să mă revolt replica venea imediat:”Vrei să râdă copiii lumii de tine? Tu nu vezi că nu are cine să facă lucrul ăsta?”Apoi lauda care mi se aducea cel mai des la masă – ”Astăzi ai fost cel mai vrednic!” – m-a făcut cu timpul să primesc normă întreagă.
Până în clasa a patra mergeam împreună cu alți copii cu oile pe câmp, ceea ce nu era greu, ba devenea chiar distractiv atunci când provocam berbecii să se bată sau organizam jocuri specifice băieților – ozdropul, lapte gros sau zdrenciul. Combinând munca potrivită vârstei noastre cu aceste jocuri, pentru moment împăcam obligația cu distracția, dar, prin aceste exerciții practicate aproape zilnic, ne dezvoltam abilitățile fizice și psihice fiindcă ele presupuneau în mod direct o competiție, o confruntare care da măsura personalității noastre. Dacă nu aveai pumni convingători riscai să păzești vitele celor mai tari ca tine.
Odată cu creșterea vârstei a crescut și implicarea noastră în sarcinile gospodărești, unele impuse de părinți, altele alese de noi. Dintre ultimele îmi amintesc cu plăcere și uneori cu uimire de înjugatul boilor, performanță realizată prin clasa a cincea, spre invidia prietenilor ai căror părinți sau rude apropiate nu aveau astfel de animale. De asemenea conducerea acestora pe brazdă la arat sau printre rândurile de porumb la prășit și rărițat.
Cu toate că erau destul de frecvente aceste angajamente îmi lăsau totuși ceva timp de joacă în drum la minge sau alergatul cu cercul și uneori palpitanta rișcă pe puținii bani ce îi aveam, iar în lipsa lor pe nasturii metalici de la hainele părinților. Începând din clasa a șasea, statutul meu în plan gospodăresc s-a schimbat în mod dramatic prin faptul că tata a renunțat la îndrăgitele oi înlocuindu-le cu o vacă de care mi-a legat toate vacanțele până la terminarea liceului.Tristețea acestei noutăți consta în faptul că eram obligat s-o pasc numai pe rambleul căii-ferate închiriat cu drept de exclusivitate, în baza statutului său de ceferist. Pentru cea care mi-a fost dată în grijă a fost un mare avantaj, nu mai avea concurență la pășunat, dar pentru mine a fost o condamnare la singurătate și la un stres permanent, generat de circulația intensă a trenurilor și de comportamentul imprevizibil al celor două animale, vacă și vițel.
Ca și când nu ar fi fost destul de greu de acceptat aceste condiții, tata îmi cerea să depun pasiune și interes în noua mea ocupație, informându-mă în permanență cu prețul acordat pe kg carne ce urma să fie primit toamna când preda vițelul la contract. Ținea mereu să-mi amintească de faptul că aceștia vor fi banii din care trebuie cumpărată uniforma și acoperite până după sărbători cheltuielile cu cantina și chiria cuvenită proprietarilor unde locuiam.
Dincolo de toate aceste obligații ce reveneau pentru aproape toți copiii din mediul rural, copilăria noastră a fost plină de conținut. Nu ne plictiseam niciodată, trăiam în modul cel mai natural toate bucuriile generate de apropierea și petrecerea sărbătorilor creștinești, în mod deosebit Paștele și Crăciunul.
În Săptămâna Mare eram cu toții implicați, de la copii la vârstnici, în primenirea casei și a curții ca pentru un mare examen. Casa era golită de tot inventarul ei, mama văruia pereții, spoia cu lut galben pământul din cele două camere, noi, copiii scoteam afară în curte paturi, mese, scaune, tablouri, haine și tot ce se mai găsea pentru a fi șterse și curățate.În această distribuție, mie îmi revenea obligația să șterg, cu o cârpă înmuiată în petrol, toate scândurile paturilor, ca măsură de dezinsecție. Foarte distractiv era pentru noi copiii golirea și apoi umplerea cu paie noi a saltelelor și căpătâielor peste care săream din dorința de a le nivela.
În Sâmbăta Mare mergeam în Pisc de unde aduceam brazde de pământ cu iarbă pe care le puneam la ușa de intrare, iar dimineața în ziua de Paște stăteam cu picioarele pe ele și primeam bucățica de pască, apoi ciocneam ouă roșii și gustam și din celelalte bunătăți. Imediat după acest moment îmbrăcam hăinuțele noi, lucrate de croitorii din comună, și ieșeam în drum să ne mândrim cu ele și să ne întrecem la ciocnitul ouălor.
În cele mai multe cazuri la băieți această ținută de sărbătoare era extrem de simplă – o pereche de pantaloni, o cămașă și nelipsiții teniși. Pentru unul ca mine, care mai aveam doi frați mai mari, ea devenea și mai simplă prin faptul că atât cămașa cât și pantalonii proveneau de la cei doi frați pe care nea Gheorghe Cioce le întorcea pe dos și le aranja dimensiunile pentru talia mea. Ani de-a rândul a funcționat această înțelegere, dar în clasa a șasea a avut loc o revoluție. Îl atenționasem pe tata cu mult timp înainte că nu voi mai accepta de Paște decât haine noi și în plus trebuiau să fie și de calitate, lucru pe care părea că l-a înțeles, dar ce a urmat arăta cu totul altceva. Dacă tot trebuia să cheltuie s-a gândit s-o facă inteligent și să îmi cumpere o uniformă școlară pe care să o am și anul următor. Întârziind în hotărârea sa, nu s-au mai găsit uniforme în magazine și în disperare de cauză (îl amenințasem că le voi face niște sărbători de pomină) l-a sunat la Balș pe fratele meu mai mare și i-a cerut să-mi cumpere ce s-o găsi. Din toată această precipitare m-am ales cu un costum de semicamgarn de culoare gri, situație care i-a revoltat pe Nicu și pe Gheorghe de la care primisem an de an vechiturile lor. Lucrurile nu s-au oprit aici.
În ziua de Paște, la horă, multă lume care știa valoarea costumului meu mă privea cu mirare fără să înțeleagă schimbarea, dar luni, la școală, situația a urcat la cotă maximă când domnul Radu, profesorul de limba română, după ce a pus catalogul pe catedră a venit la banca mea și m-a întrebat cu ce se ocupă părinții mei de și-au permis să-mi cumpere asemenea haine.Mă observase prin geamul de la cancelarie, când intram la clasă. Cu multă delicatețe mi-a spus că și costumul dânsului este de aceeași calitate, dar căciula bleumarin, de ceferist, pe care eu o adăugasem ținutei nu se potrivește. La întoarcerea acasă, mândru de costumul meu, dar puțin șifonat de critica primită am înghesuit căciula în ghiozdan renunțând la ea pentru totdeauna.Constat cu bucurie că trecerea anilor nu a redus câtuși de puțin din emoția profundă în care trăiam Săptămâna Mare când parcă totul (oameni, păsări, animale, flori și pomi) freamătă în același ton al ÎNVIERII care se apropia.
Cu aceeași deplină bucurie de care doar copiii sunt capabili, așteptam și sărbătoarea Crăciunului care, musai pe atunci, trebuia întâmpinată cu tăiatul porcului, eveniment care producea atâta emoție încât în noaptea premergătoare producerii lui nu dormeam mai mult de câteva ore. Tăiatul porcilor obișnuia să se facă chiar în ajun, înainte de apariția zorilor. La primul guițat de alarmă, noi, copiii, săream din paturi și îmbrăcați sumar alergam prin curțile vecinilor, de la unul la altul, să fim martori la acest sacrilegiu. În scurt timp în fiecare curte flăcările de la paiele puse pe porc pentru pârlit luminau curtea, iar prin pâlpâitul lor parcă prindeau într-o horă săltăreață toate acareturile curții.Cei care participaseră la acest ritual treceau grăbiți să închine un pahar de vin din borcanul ce aștepta pe prispa casei și, urând gazdelor să-și mănânce sănătoși porcul, plecau grăbiți spre alte curți să repete același scenariu.
Până în dimineața următoare toți ai casei se grăbeau să finalizeze pregătirile, astfel încât ziua de Crăciun să și-o petreacă în tihnă, așa cum pretindeau că a fost lăsat din moși-strămoși. Și noi, copiii, aveam, tot din moși-strămoși, răvaș să ne ghiftuim cu șorici, să pregătim colindul tradițional și, momentul cel mai important, să-l așteptăm pe Moș Crăciun, care în sacul său avea câteva bucurii și pentru noi micii țărănuși. În ziua sfântă, de cum deschideam ochii căutam grabnic sub căpătâi unde găseam un creion, un caiet, o gumă, pachețelul de biscuit și vreunul de bomboane. Urma ieșitul în drum unde aflam ce au primit și ceilalți copii.
Sărbătorile continuau cu mult alai până în ziua Sfântului Ioan Botezătorul când, spre disperarea noastră, a copiilor, încetau pentru multă vreme. Ziua care urma ne amintea că mai aveam de făcut teme și multe alte exerciții de care uitasem cu desăvârșire.
Dintre toate sărbătorile de iarnă, cea a Sfântului Ioan aducea mari așteptări pentru toate categoriile de vârstă. Manifestările începeau cu noi copiii, chiar din seara de Bobotează când, organizați în grupuri mici, dotați cu un clopoțel, ne înșiram sub ferestrele vecinilor indiferent de numele acestora și în clinchet de clopoțel din piepturile noastre izbucneau urări de bine pentru gospodar, în care se preciza – ”câte cuie sunt pe casă atâția galbeni pe masă”. Gospodarul, în funcție de dispoziția de moment, ne da afară din curte sau ne răsplătea cu o monedă de cincizeci de bani, foarte rar un leu, și bucuroși plecam la alții. Colindul nostru dura un ceas-două, după care ne retrăgeam la vreunul dintre noi și împărțeam câștigul regretând că nu am colindat pe la mai multe case.
În același timp cu colindul nostru, flăcăii și fetele prinse în horă petreceau cu lăutari în grupuri la vreunul dintre ei până după miezul nopții, când fetele se retrăgeau la casele lor, iar băieții plecau în marșul nocturn ce se prelungea până la ivirea zorilor. În prima parte a acestuia ei porneau din casă în casă, evitându-i doar pe cei mai zgârciți sau foarte săraci și, cu lăutarii după ei, aceștia interpretând instrumental o variantă a cunoscutului ”Deșteaptă-te Române”, deschideau larg porțile celor vizitați și după ce organizau dispozitivul, sub fereastra omului, descindeau din cele zece-cinsprezece piepturi tinerești un prelung și tulburător ”URAAA, URAAA, URAAA!” care trezea toată suflarea străzii, iar pe cei ai casei punea o presiune psihică la cel mai înalt nivel.Gazda aprindea lampa, ieșea în prag și întreba de formă ”Care sunteți, bă?” după care le da zece-cinsprezece lei, uneori douăzeci și cinci, și dacă era mai tânăr îi îmbia și la un pahar de vin. După plecarea lor, pentru câteva clipe se așternea liniștea,dar după puțin timp, de undeva, de departe se auzea din ce în ce mai tare un alt alai care se revărsa ca un torent peste casele intrate în așteptare din care somnul se refugiase undeva pe Dealul Viilor.Așa urma val după val până la ivirea zorilor,când asemenea oștilor în ofensivă restructurau dispozitivul:cei extenuați sau învinși de Bachus intrau la refacere, iar cei rămași schimbau obiectivul:începea iordănitul fetelor și al celor măritate în ultimul an.Acestea și familiile lor așteptau cu nerăbdare,într-o ținută sumară și cu găleata de vin pe masă sosirea celor porniți să ducă mai departe acest obicei ancestral.Cele vizitate erau conduse cu tot alaiul,în aparență împotriva voinței lor,la cea mai apropiată fântână publică,unde desculțe și aproape dezbrăcate trebuiau să suporte cu stoicism cele două-trei ciuturi de apă aruncate asupra lor.Reveneau cu mare bucurie la casa fetei pentru tradiționalul pahar de vin și simbria cuvenită ,după asemenea ceremonial.Cu toate că iordănitul presupunea o agresiune fizică asupra celei în cauză, atât ea cât și familia ei îl considerau o onoare.Erau și cazuri când din motive obscure sau ambiții răzbunătoare familia unei tinere era ocolită, fapt dezonorant pentru ea,care trebuia sancționat chiar în aceeași zi. După- amiaza, la ultima horă din sărbătorile de iarnă, avea loc decontul.Vinovații nu erau greu de identificat întrucât nu făceau nimic să se ascundă și urma o ploie de pumni și bastoane asupra lor venită din partea familiei ofensate sau a iubitului fetei. Cazul în speță nu ajungea niciodată în instanțele de judecată,el urmând să fie lămurit până la ultimul detaliu de instanța supremă – COMUNITATEA.
Copil fiind participam cu un interes crescând la toate acțiunile care îmi stârneau curiozitatea și unde mi se atribuia și mie un rol cât de mic; asta mă motiva și mă făcea să mă simt important. Întrerupeam joaca din drum și alergam înaintea femeilor care veneau să ia apă de la fântâna publică din fața casei noastre, apucam cu nădejde ciutura, încleștam mâinile pe lumânarea agățată în vârful cumpenei și cu mișcări sigure, scufundam ciutura, spărgând oglinda apei, apoi din câteva smucituri o aduceam deasupra vizurei și o răsturnam voinicește în gălețile de alături. ”Mulțumesc maică, să trăiești!” rostea femeia cu recunoștință, iar eu mă bucuram ca pentru nota maximă primită la școală.
Aceeași curiozitate specifică lucrurilor în premieră mi-a asigurat amintirea acelor zile,când curtea noastră devenise loc de interes public,mai ales pentru copiii de vârsta mea.S-a întâmplat în vara când trecusem în clasa a treia,în momentul când tata a cedat sub avalanșa zvonurilor că vine COLECTIVUL și a vândut ultima pereche de boi, iar cu banii aceia s-a hotărât să construiască o casă nouă,cu patru camere, câte una pentru fiecare dintre băieți atunci când vor veni cu muierile lor, cum îi plăcea să spună cu mândrie.
Momentul a început cu defrișarea totală a grădinii dinapoia casei, nivelarea pământului, acoperirea acestuia cu un strat de nisip, instalarea câtorva butoaie din lemn cu câte un fund scos care până seara, cu concursul nostru, al copiilor foarte curioși, au fost umplute cu apă. A doua zi au sosit și cărămidarii de la Osica Mică cu sape, târnăcoape, două-trei mese înguste, înalte până la brâu și cu tiparele lor pentru cărămidă.
Cu ei începea viața unei case! Erau niște oameni firavi, dar plini de energie ,care cât era ziua de mare dezbrăcați până la brâu, cu izmenele sumețite până la genunchi, scoteau cantități impresionante de pământ, îl îmbibau cu apă, apoi îl jucau cu picioarele goale până devenea pasta. Umpleau tiparele în format paralelipipedic, îndepărtau cu palma surplusul de material, puneau peste tipar capacul înmuiat anterior în apă ,după care trăgeau tiparul în lungul mesei umezite abundent și odată ajunși în locul unde trebuia depusă apăsau cu hotărâre pe marginile mici ale capacului și din tipar ieșea cărămida.A doua zi ea era întoarsă pe cant pentru uscare, operație care se mai repeta după altă zi,de regulă de noi, de copii.Lucrul acesta chiar ne plăcea. În momentul când cărămida era parțial uscată,tot noi copiii o căram într-un loc anume,unde unul dintre cărămidari sau chiar de ai casei o aranjau,tot pe cant,în rânduri suprapuse, pentru continuarea uscării timp de peste o lună. Ultima operație din acest acest process tehnologic era aranjarea celor cinsprezece-douăzeci de mii de cărămizi într-un cuptor de ardere asemenea unui cub,prevăzut cu câteva guri de alimentare cu lemne și cărbuni,care prin ardere ,timp de o noapte mai bine degajau temperaturi înalte care coceau cărămida.În anul următor a început ,tot vara, construcția casei pe care tata o visa de ani buni,activitate la care am participat și eu,după puterile mele.
În vremea aceea proprietarul viitoarei case nu plătea decât echipa de zidari,celelalte personae participau voluntar. Erau rude sau vecini. Era o formă de solidaritate locală,ce venea din vremuri neștiute de nimeni,care a dispărut în mare măsură în vremea de azi.

ȘI EU AM MERS PE LINIA MARE

Pentru osiceni Linia Mare a fost și este MARE atât datorită lungimii sale (este cea mai lungă stradă), cât și a poziționării ei, asemenea coloanei vertebrale a unei ființe gigant,cum este Osica. Ea împarte cu autoritate, în părți aproximativ egale,vatra acestei comunități cuprinsă protector între Olteț și Dealul Viilor, adună armonic , deoparte și alta ulițe și ulicioare, preia și conduce cu tandrețe, duminică de duminică alaiul de căruțe, mașini și pietoni spre târgul săptămânal și cu aceeași punctualitate îi reîntoarce după câteva ceasuri. Noi, cei de pe Linia Curții am privit-o totdeauna cu invidie și respect ca pe o cameră de oaspeți, al cărei prag l-am trecut doar atunci când am condus pe cineva drag sau a trebuit sa o traversăm,asemenea unei granițe ,în drumul nostru spre școală sau rareori spre Modorani. Printre alte amintiri despre Linia Mare , una dintre ele revine și acum retușând emoția unei întâmplări. Cred că aveam sub zece ani când, în ciuda unei nopți de iulie sfârtecate înspăimântător de tunete și fulgere Gheorghe, frate mai mare,a hotărât că trebuie să plecăm în miez de noapte la secerat în Lunca Oltului. Argumentele mamei și ale noastre, ale fraților, nu l-au înduplecat și iată-ne plecați la drum tocmai pe Linia Mare. Încă nu se dezlănțuise furtuna. După ce am trecut de casa lui Costică Marcu, un fulger a spintecat văzduhul și a luat contact cu pământul într-o grădină, foarte aproape de noi și parcă ricoșând, s-a întors spre cer săltându-ne în urma lui. Tunetul care l-a însoțit a reverberat în fiecare celulă a corpului nostru și a adus la limita încordării mâna de suflete ce mergea pe drum. Acesta a fost și momentul când mama, speriată de moarte a sărit din căruță, a apucat boii de lanț și din câteva mișcări hotărâte a întors atelajul spre imensa mea bucurie… La puțin timp după ce am ajuns acasă s-a dezlănțuit prăpădul.

PENTRU MINE COMPETIȚIA A ÎNCEPUT LA DOUĂZECI DE ANI 

Trăind la țară cei optsprezece ani mi-am însușit mai toate obiceiurile și mentalitățile locului, ele formând abecedarul cu care am descifrat partiturile pe care viața le-a scos în drumul meu.Această școală a vieții cumulată cu cele unsprezece clase m-au îndemnat să încerc experiențe complexe,firește departe casă și de mediul în care mă formasem. Prima desprindere produsă din voință proprie s-a produs în momentul în care mi-am anunțat tatăl că în câteva ore ne vom despărți, urmare a admiterii mele la școala de ofițeri activi. Uluiala a fost totală. În casa cea nouă, cu atâtea camere, din cei nouă locatari de altădată rămăsesem doar noi doi. Frații și surorile plecaseră la casele lor, iar mama și bunica ajunseseră de ceva vreme la ceruri. Când am început liceul trăiau amândouă, când l-am terminat nu mai era niciuna.
Printre lacrimi a îngânat doar că nu înțelege alegerea mea și m-a amenințat că dacă totuși voi pleca să nu îndrăznesc să mă mai întorc. Pe moment a fost dramatic, dar în scurt timp a înțeles. Și nu numai că era mândru de ce realizam, dar a devenit și pretențios. Când am revenit după absolvire s-a bucurat pentru o clipă, dar mi-a impus o nouă ștachetă, afirmând că un ofițer împlinit cu adevărat este cel care urmează și Academia Militară. M-a uimit. Noi abia plantasem via și tata voia să bem vin vechi ! În anul 1982 când am absolvit Academia Militară Generală și după 1990 pe cea de Înalte Studii Militare București, tata cu Gheorghe ăl Mic și alți megieși de pe Linia Curții dezbăteau cu aprindere pe șanț la Moș Niculin evenimentele postdecembriste din țară încântați că s-a desființat colectivul și lumea și-a luat pământurile înapoi. Fără emoție a luat notă de isprăvile mele și a revenit grabnic în focul Agorei, nu înainte de a-mi îngădui să iau pe loc repaus.Am înțeles că trebuia să mă opresc.
Realizasem pașii necesari și obligatorii pentru a părăsi locurile natale, dar viața a dovedit că, în ciuda peregrinărilor care au urmat, rădăcinile au rămas tot aici, ba, mai mult, au reușit să mă readucă în vatra în care am făcut primii pași, în care m-am închinat prima oară și cu siguranță tot de aici voi pleca și în marea călătorie.
Domeniul în care am activat impunea competiție în fiecare zi, aspect care m-a motivat să-mi doresc victoria de fiecare dată și atunci când o obțineam nu era doar o izbândă personală, ci în calitatea mea de osicean, ea era a întregii Osici, precum golurile marcate de regretatul fotbalist Gheorghe Șoarece care erau bucuria noastră, a tuturor. De mic mi-am dorit să mă alătur acelui șir uriaș al înaintașilor noștri osiceni care plecaseră în lume și, prin munca lor, deveniseră modele pentru noi cei care ne căutam un drum în viață. Îmi aduc aminte, copil fiind când, odată, de sfintele sărbători pascale, un astfel de înaintaș adusese pentru un unchi al său câteva piulițe din cele mari de la osia căruțelor, produse de el cu atâta măiestrie. Toată lumea le pipăia cu mirare și admirație ca pe niște lucruri venite din altă lume, după care întrebau: ”A fost în stare băiatul Polinii lu` Sfîntu să facă așa ceva?”Astfel de întâmplări amplificau în noi dorința de a-i urma pe cei plecați și, în visurile noastre, ne propuneam să îi depășim.
Valorile morale în care am fost educați au fost universal valabile.Credința fermă într-un DUMNEZEU care îi sancționează pe cei răi, munca cinstită ca singura cale de izbândă adevărată, respectul și înțelegerea pentru cei nevoiași, solidaritatea umană au fost repere fundamentale în formarea caracterelor noastre.
Când am întâlnit într-o instituție de învățământ,un citat latin conform căruia MUNCA CINSTITĂ ÎNVINGE ORIUNDE, în mod reflex gândurile mele s-au îndreptat spre părinții și bunicii noștri care nu avuseseră parte de studii, dar înțelepciunea vieții lor i-a condus spre formule care nu au dat niciodată greș. Tumultul în care trăim acum reprezintă un asalt nociv și periculos asupra normelor care ne-au jalonat viața și încearcă să impună un principiu fals, conform căruia doar banii contează.Urmările se văd peste tot.
Nu trebuie uitat că viața este darul lui DUMNEZEU către fiecare dintre noi, iar curățenia în care o trăim este darul nostrum pentru CEL DE SUS.
Cele scrise le-am dorit un omagiu sincer pentru cei cu care am împărțit acele bucurii ale copilăriei și în mod deosebit pentru cei mai buni dintre noi care au ajuns deja la ceruri-Vica Buznă, Titel Raicea, Ileana Mincă, Mariana Delcea și Mihai Mandă.