Ionel Sabie
Prof. dr. ing., absolvent în 1972 al liceului din Osica

Matematica între concret și abstract

,,Omul cât e tânăr trăiește tot cu gândul în viitor; mai târziu e tot cu gândul în trecut; și nu trăiește niciodată numai în prezent” spune Alexandru Philippide (Considerații confortabile). Această afirmație este valabilă pentru oricine.Prin urmare nici eu, autorul acestor rânduri și foștii mei colegi de liceu nu putem să facem excepție de la această regulă. Suntem în stadiul în care gândul nostru zboară mai degrabă spre trecut, spre anii de liceu.
Pentru orice absolvent de liceu anii aceia sunt cei mai frumoși ani din viață;sunt anii tinereții pline de dăruire, devotament , efort pentru realizarea unor obiective, deschiderea unor noi drumuri, sunt anii care ne vor oferi cele mai plăcute amintiri despre fapte petrecute, despre prieteni, despre oamenii care au pus o ,,căramidă ” la formarea personalității noastre.
Printre aceștia se numără profesorii de liceu, profesori care, într-o cvasiunanimitate erau tineri; erau la început de carieră. La fel cum era și domnul Constantin Oprițescu, profesorul de matematică.
Absolvent al Facultății de Matematică – Mecanică din Timișoara, promoția 1970, după repartizare a ajuns la Liceul Teoretic Osica din localitatea Osica de Sus, județul Olt. Tot în toamna acelui an a fost înrolat în armată.După satisfacerea stagiului militar s-a întors la catedră unde a rămas până la vâsta pensionării.De menționat că prin căsătorie s-a stabilit în localitatea Osica de Sus.
Dar nu mi-am propus aici să fac o monografie, ci să schițez un portret al dascălului și omului Oprițescu Constantin. ,,Mi-a plăcut meseria de profesor”spune Domnia Sa, lucru de altfel vizibil din felul cum lucra în clasă cu elevii.A considerat totdeauna că rolul unui profesor nu este numai acela de a transmite cunoștințe elevilor,ci de a-i face pe aceștia să înțeleagă și să -și însușească noțiunile primite în orele de curs.
Conștient de faptul că matematica este o disciplină dificilă a făcut eforturi deosebite să nu mai fie ,,sperietoarea”așa cum o considerau și cum o consideră și azi mulți elevi.
Cum matematica operează cu foarte multe noțiuni abstracte domnul profesor trecea cu ușurință de la acestea (deci de la abstract) la noțiuni palpabile, ușor de înțeles și asimilat de către elevi( deci la concret).Crezul acesta l-a călăuzit toată viața, iar faptul că de-a lungul carierei a predat și alte discipline precum fizica sau chimia i-a oferit prilejul de a găsi modalitățile optime de predare a acestei discipline.
Domnul profesor Oprițescu Constantin a demonstrat prin munca sa că și-ntr-un liceu de la țară se poate desfășura activitate eficientă, mărturie stând numeroșii absolvenți care au urmat cursurile multor facultăți. Nu numai că au reușit să termine facultățile respective, dar au devenit și specialiști apreciați.
A fost și profesor diriginte, funcție pe care și-a îndeplinit-o cu succes. Sfaturile pe care le-a dat elevilor săi, grija pe care a manifestat-o au demonstrat ( demonstrație , că doar e vorba de matematică) că în liceu a activat un PROFESOR-ADEVĂRAT OM.
Numai astfel se explică respectul de care se bucură domnul profesor în rândul absolvenților ,și nu numai.Ei își amintesc cu plăcere de tânărul profesor ,,ambițios” și bine pregătit profesional, sosit de pe băncile facultății într-un liceu dintr-o comună situată undeva în județul Olt. Fostul tânăr avea să confirme atât prin evoluția sa cât și prin cei cărora le-a dăruit o părticică din sufletul său. În cazul Domnului Constantin Oprițescu se potrivește definiția dată profesorului de Mustafa Kemal Atatürk: ,,Un bun profesor este asemeni unei lumânări,/El se mistuie pe sine însuși pentru a lumina calea altora.”
Și nu sunt puțini cei cărora le-a luminat calea.

*

Gabriela Ionescu

Doamnei Diriginte, cu dragoste

Doamna Dirigintă, Ana Scarlat, este unul dintre oamenii care au contribuit la formarea și educația mea, este cea care și-a lăsat amprenta asupra dezvoltării omului ce aveam să fiu.
Îmi pare rău ca am prea puține date biografice despre dânsa. Știu că s-a născut la Osica, era soră cu doamna profesoară Corbu Ileana și că părinții erau ai lui Vlăduleanu. Era căsătorită la Caracal și făcea naveta la școala noastră în fiecare zi.
Am avut-o dirigintă din clasa a VI-a până în clasa a VIII-a, exact la vârsta la care am început să înțeleg regulile de conduită, de lucru în echipă, de adaptare la nevoile uneori limpezi alteori tulburi ale vieții. Împreună am făcut primii pași în lungul drum al vieții cu obstacole sau cu situații imprevizibile.
Ne-a preluat din clasa a VI-a pentru că în clasa a V-a am avut-o dirigintă pe doamna Mariana Enache, profesoara de limbă română de la Caracal, soția domnului profesor Bebe Enache, de matematică. Familia Enache a plecat de la Osica după ce, multe generații de copii trecuseră prin mâinile și mințile lor iscusite în ale educației.
Cred că meseria de profesor este una dintre cele mai delicate profesii. E greu să lucrezi cu copiii, să-i modelezi și să-i convingi că ceea ce tu știi, ceea ce faci și ce-i sfătuiești pe ei să facă, este cel mai măreț lucru. Și dacă mai și reușești este ideal.
Doamna Dirigintă Scarlat preda biologia și geografia, materii pe care le-am îndrăgit mult numai din respect pentru dânsa. I-au trecut prin mâini multe generații (chiar și mama mea a avut-o profesoară), a format nenumărate caractere, a pregătit oameni pentru viață, pentru muncă și nu în ultimul rând pentru omenie.
Era cea care ne certa în fiecare zi, pentru că în fiecare zi cineva făcea o boacănă. Și fiecare o asculta vinovat, cu capul în jos, frecându-și palmele până se făceau roșii. Uneori amabilă și înțelegătoare, alteori mai puțin sau aproape deloc, era în stare să stăpânească orice situație indiferent de gravitatea ei, pentru că și pe vremea aceea ne loveam de fel de fel de probleme: sărăcie, boală, lipsuri…
Era o doamnă de vârsta a doua cu fața luminoasă, ochi negri și păr șaten, ușor ondulat natural, lung până la umeri și prins în agrafe deasupra urechilor mici și fine. Purta cercei din aur cu pietre transparente. Avea tenul alb și dinți frumoși; uneori își dădea cu un ruj roz sidefat, care îi punea și mai mult frumusețea în valoare și spre nedumerirea mea, totdeauna unghiile îi erau tăiate scurt. Cu o ținută impunătoare, făcea pe oricine să plece capul în fața ei. Dură și caldă totodată, doamna Scarlat a fost mama noastră, a tuturor, chiar dacă ea nu a putut avea proprii copii. O înțelegeam din priviri. Dacă se uita urât la noi, înțelegeam că urmează să ne spună ceva, să ne facă observație pentru ceva grav. Am admirat-o mereu pentru eleganța și zâmbetul care îi lumina chipul ori de câte ori intra în clasă.
Întotdeauna era capabilă să ne capteze atenția cu ceva deosebit și să ne facă să ne dorim repetarea unor experiențe. Orele de biologie erau fascinante prin fatul că făceam disecții pe broaște. Pe unele le puneam în borcane cu formol, în dulapuri cu geamuri mari de la laboratorul de biologie, ca material didactic pentru generațiile următoare și mărturie a trecerii noastre prin această școală.
După o astfel de acțiune, la sfârșitul căreia Doamna Dirigintă fusese mândră de ceea ce realizaserăm împreună, de undeva din clasă, cineva a rostit… “Câine”… Doamna Dirigintă a întrebat cine a spus și de ce, motivând că ea face asta pentru ca noi să înțelegem mai bine lecția. S-a descătușat și multe reproșuri i-au ieșit din gură în momentul acela. Dar noi eram 39 de copii în clasă, uniți și la prostii și la cele bune așa că nimeni nu a suflat o vorbă. Am terminat școala și Doamna Dirigintă nu a aflat niciodată cine vorbise.
Orele de dirigenție nu se transformau în altfel de ore și nici nu ne preda la geografie sau biologie așa cum procedau alți profesori. Erau adevărate lecții de viață. Încerca să se apropie de noi, să ne smulgă sentimente, să-și dea seama ce înclinații avem sau cum trăim acasă.
Eram în clasa a VIII-a când ne-a dat temă la dirigenție să facem o compunere despre ceea ce credem noi că este mai prețios pe lume. Unul dintre colegi a spus că fericirea, altul a spus prietenia, sănătatea, iubirea, familia, timpul, muzica, mierea, sarea, aerul, aurul, mama, banii. A ascultat răbdătoare câteva compuneri, surâzând, rugându-ne apoi s-o ascultăm. S-a făcut liniște în clasă și doamna dirigintă a citit o scenă dură de război. Soldați tineri, lipsiți de speranță pe câmpul de luptă, flămânzi, murdari, plini de păduchi, înspăimântați de tot ce se întâmplă în jurul lor, cu degetele degerate, răniți prin tranșee, căutând hrană și încercând să se ferească de următorul obuz ce se apropia.
Liniștiți și îngândurați ne-am dat seama că Doamna Dirigintă dorea să ne dea un prim indiciu despre lucrul cel mai important din lume. Se gândise la ceea ce noi nu realizam la momentul acela. Pacea, libertatea erau cele mai prețioase lucruri. “Libertatea ne face ochii să strălucească şi inima să zboare”, ne-a spus ea printr-un citat.
Ar fi fost plăcut ca Doamna Dirigintă să știe că din această clasă de copii neastâmpărați, nu au ieșit genii. Nu mulți au reușit să se realizeze în viață absolvind studii superioare pentru că erau locuri limitate la universități sau părinții colectiviști nu prea aveau posiblitatea să-i țină la facultate. Dar toți au reușit să fie oameni în adevăratul sens al cuvântului, așa cum Doamna Dirigintă ne-a educat. Ținem legătura între noi și ne ajutăm, iar cu asta mă mândresc. Se spune că în deşertăciunea lumii, prietenia e singurul lucru important într-o viață de om. Noi am avut parte de ea.
Doamna Dirigintă a fost unul dintre oamenii speciali pentru mine și sunt recunoscătoare că a făcut parte din viața mea.
Aș vrea să pot să îi mulțumesc pentru cei trei ani frumoși petrecuți împreună, la Școala din Vale, și să-i spun că  nimeni nu o să-i ia locul din inima mea.
O visez uneori cu ochii deschiși. Îi văd umbra undeva în capătul unui hol lung, mergând grăbită în fața mea, cu catalogul și agenda într-o mână, cu harta sau o planșă în cealaltă. Încerc să-i număr pașii și aștept să întoarcă capul, dar razele soarelui sunt mai puternice decât umbra visului meu și reușesc să șteargă repede fărâma de suflet ce abia o simt.

*

Ionela Adelina Mustață

Despre un om minunat

Îmi amintesc atât de bine ultima zi de școală, petrecută alături de doamna de fizică sau mami, cum îi spuneam o parte dintre noi. Ultima strigare de catalog, ultimul clopoțel, au fost de departe cele mai emoționante momente din liceu. Cu toate că dumneaei ne dăruise și cu alte ocazii momente de neuitat! Vorbesc acum despre profesorul perfect la clasă, prietenul onest și de mare ajutor în momentele grele, omul cu un caracter minunat în viață de zi cu zi și mama mereu protectoare pentru elevii pe care i-a îndrumat mereu către ce e mai bun și mai frumos, pentru aceia dintre noi care de-a lungul anilor i-am devenit copii.
Îi sunt recunoscătoare pentru toate momentele în care m-a încurajat, m-a susținut și pentru toate momentele în care mi-a fost alături transmițându-mi emoții constructive, pentru zâmbetele oferite de-a lungul timpului, pentru starea de bine transmisă în momente de cumpănă! Îi sunt recunoscătoare că m-a motivat să continui când preferam să renunț, că a  știut să fie omul potrivit la locul potrivit, că m-a învățat că e important să-mi păstrez individualitatea, să nu mă mulțumesc cu puțin, să învăț să lupt pentru ceea ce îmi doresc și să muncesc pentru visele mele oricât de imposibile ar părea. Iar în cele din urmă sunt recunoscătoare pentru toate mustrările pe care mi le-a adresat, căci datorită acestora am reușit să-mi corectez greșelile și am fost determinată să devin un om mai bun.
Doamna Lavinia Tanislav a fost și va rămâne profesorul meu preferat. Acel profesor care m-a determinat să înțeleg și în cele din urmă să-mi placă fizica și să-mi doresc să o studiez mai mult și după terminarea liceului. Un om pe care mă pot baza, persoană care m-a îndrumat pentru viitor și care mereu mi-a oferit sfaturi bune.

*

Surdu Nicolae Antonel,
pensionar, absolvent în 1971

Nicolae Bărbulescu

,,Omul este singura ființă capabilă să-și transforme și, până la urmă, să-și creeze ambiția în acord cu trebuințele sale , formându-se și transformându-se, totodată prin aceasta, chiar pe sine însuși ” – spunea Pavel Apostol
Un rol important în formarea și transformarea omului îl are școala. Dintre toate etapele parcurse, perioada anilor de liceu este cea care-și pune cel mai mult amprenta pe personalitatea tinerilor. Atunci au loc marile schimbări, se nasc noi idealuri , se făurește personalitatea viitorului adult. Este și perioada care rămâne în viață cu cele mai vii amintiri, mai ales dacă ai avut parte de un profesor sau de profesori buni. Chiar dacă am învățat într-un liceu de la țară n-am dus lipsă de profesori adevărați.Mă voi referi, în rândurile următoare, la unul dintre aceștia și anume la Bărbulescu Nicolae.Născut pe 22 iunie 1945 la Găești , județul Dâmbovița, a absolvit Facultatea de Filologie la Craiova și București în 1970. A venit la liceu la Osica chiar în 1970.
,,La Osica de Sus m-am simțit foarte bine și am avut foarte multe de învățat și de la colegi”, spune Domnia Sa.
A predat în acest liceu limba rusă. Deși este o limbă mai puțin accesibilă pentru mulți domnul profesor Bărbulescu Nicolae a reușit să-i facă pe elevi să descifreze tainele ei și să descopere operele literare valoroase scrise de autori ruși. Se lucra relativ greu, pentru că o clasă era împărțită în două grupe de elevi: avansați și începători. Și totuși se lucra. Și cu ce rezultate!
În acea perioadă stătea în gazdă la părinții mei. În urma discuțiilor pe care le-a purtat cu mine a reușit să-mi transmită dragostea pentru pictură și numismatică.Cu cea pentru literatură mă născusem.
Știa foarte bine să mobilizeze elevii,să le alunge teama și emoțiile. Elevii de la Liceul Osica erau preocupați să învețe.Lor le lipsea ceea ce Domnia Sa numea ,,cultura pe ziduri”proprie orașelor. Și din acest motiv de multe ori elevii Liceului Osica erau uneori mai emoționați și temători atunci când concurau cu cei proveniți din licee de la oraș.
A avut totdeuna un comportament demn de un cadru didactic.Știa să se facă înțeles și, la rândul său îi înțelegea pe elevi, le da sfaturile cele mai bune.
Louis A. Berman spunea:
,,Un profesor bun este maestru al simplificării și un dușman al simplismului”. Acest citat se potrivește domnului profesor Bărbulescu Nicolae în sensul că adopta acele metode de predare ca noțiunile predate să fie accesibile elevilor pentru o bună înțelegere și pentru o ușoară asimilare a acestora; și-n același timp să-i îndrume spre o exprimare demnă de un licean.
Practica fotbalul. A făcut parte din echipa comunei Osica de Sus. La un meci disputat în deplasare a fost protagonistul unei întâmplări nedorite; a fost bătut de locuitorii orașului Drăgănești fiind confundat cu un alt jucător.
În final pot afirma că am avut parte de profesori de o calitate deosebită.

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2019/08/Poza-doamna-Scarlat.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2019/08/Poza-doamna-Scarlat-150x150.jpgRevista „Rădăcini”ÎNVĂŢĂMÂNTUL OSICEANIonel Sabie Prof. dr. ing., absolvent în 1972 al liceului din Osica Matematica între concret și abstract ,,Omul cât e tânăr trăiește tot cu gândul în viitor; mai târziu e tot cu gândul în trecut; și nu trăiește niciodată numai în prezent” spune Alexandru Philippide (Considerații confortabile). Această afirmație este valabilă pentru...Osica de Sus