Osica și copilăria mea au fost și rămân legate pentru totdeauna. Alergând în timp le-aș cuprinde pe-amândouă ca pe două flori, una mamă și alta pui, și le-aș sădi la poarta casei noastre! Și pentru că Osica acum e mare și frumoasă, mi-e teamă că nu aș găsi destul spațiu unde să o sădesc! Osica este gradina din care, cu sfială, desprind, de cîte ori ajung la poarta casei, o floare! Trecînd pragul porții gîndul mă duce la anii copilăriei chiar dacă aspectul curții nu mai arată deloc ca în anii copilăriei mele. În vremea aceea, aveam în curte două construcții, casa batrînească a lu’ Sămînță și clădirea în care locuim astăzi. În mijlocul curții se putea zări de departe părul pădureț iar în partea din față, cîțiva pomi fructiferi. Curtea era plină de păsări, unelete și multe, multe scule pe care tata le folosea în practicarea meseriei. În fundul curții, pe toată lățimea ei, se întindea șoprul acoperit cu tablă unde aveam și fînarul. Acolo era locul preferat al copiilor cînd ne jucam de-a v-ați ascunselea (pitulata). Și tot acolo era cușca cîinilor din copilărie, Grivei și Patrocle, pe care îi antrenam gălăgios în joaca noastră. Bălana și vițelușii ei de fiecare an își aveau locul tot în șopru! Îmi amintesc și acum cît de bucuroasă eram cînd se năștea un vițel și cîtă tristețe mă cuprindea cînd un vițel era dus la abator sau venea Nea Trinacă să-l taie! Lîngă șopru era cocina porcilor al căror guițat ne amuza de Ignat, la tăiatul porcului, cînd Tata ne facea cruce pe față cu sîngele de la porc. Ziua aceea, în ciuda faptului că era sacrificat un animal, ne bucura tare mult să ne strîngem în jurul focului de paie pentru pîrlitul porcului, să mîncam șorici și să umflăm bășica porcului. Atunci nu aveam nici o grijă! Vara însă, de la început și pînă în toamna trebuia să adunăm iarbă pentru porci în fiecare zi și asta era una din responsabilitățile noastre, ale copiiilor. Apoi era dusul gîștelor pe vale, la Olteț. Mamaie creștea multe păsări și astfel, nouă, copiilor, ne reveneau noi datorii. Să nu mai povestesc de cîrdul de rațe cărora, în fiecare zi, trebuia să le tocăm verdeață! Jana și cu mine mergeam la cules de frunze de floarea soarelui pe care le adăposteam în pivniță, la răcoare, iar Nana le toca mărunt cu satîrul. Apoi, Mamaie amesteca tocătura cu mălai sau tărîțe pregătind astfel hrana rațelor. Uneori mai mergeam, împreună cu Paula, la cules de lintiță din bălțile de sub Dieluș, la Vlăduleni, în drumul ce duce la Greci. Ne făceam curaj să intram în baltă să adunăm lintița de deasupra apei, cu mare teamă de lipitorile ce se așezau pe picioare și tresărind speriate la sunetul dat de boul bălții. Umplutul gropanelor pentru păsări era tot de datoria copiilor și, în timp de vară, o făceam de trei ori pe zi.

Micile țărăncuțe, căratul apei. Unde sunt tiugile de pe Olteț?

În afară de asta, mici fiind, ajutam și la lucratul pămîntului, atît cît ne mai rămăsese. Împreună cu mama legam via de trei ori și în iunie o prășeam ușor sau smulgeam buruienile. Cît timp am putut păstra terenul de la vie grădina noastra de zarzavat era acolo iar Jana și cu mine, în școala primară fiind, dădeam o mînă de ajutor lui Mama și Mamaie. Cu săpițe mici prășeam răsadurile de ceapă și usturoi, pliveam roșiile și castraveții, udam varza și culegeam fasolea. Mai tîrziu, gradina aceasta s-a mutat în curtea noastră, pe locul unde altadată erau șoprul, șira cu paie și glugile de coceni. După bîlci, treaba se împuțina și datoria cea mai grea era umplutul putinilor și a butoaielor cu apă. Tata le scotea din pivniță pe toate și începea să le ajusteze sau chiar să le repare așa că trebuiau să fie permanent umplute cu apă ca să se umfle lemnul. Apoi începea păzitul viei ce se derula zilnic de dimineața pînă seara, ceea ce ne scutea de multe treburi din curte. Cum via noastră era aproape de Cheleștina luam cu noi rufe să le spălăm aproape în fiecare zi. Cînd era foarte cald mai mergeam la spălat la Olteț, ieșire care se termina cu un scăldat.

Și pentru că am ajuns la Olteț nu pot uita cît de frumos era cînd ne prindea luminatul de ziuă pe malul Oltețului unde mergeam să slobozim apa. Conform tradiției religioase, după ce murea cineva, o fetiță destul de mare ca să poarte galeata dar destul de mică să fie copil, trebuia să ducă în fiecare dimineață, înainte de răsăritul soarelui, cîte-o galeată de apă la trei case timp de șase săptămîni (căratul apei). Jana și cu mine am cărat de mai multe ori apa, separat sau chiar împreună. După care, la pomenirea de patruzeci de zile a mortului, se făcea slobozirea apei. O femeie din familie împreuna cu fata ce cărase apa și o alta fată, cu rol de mărturie, mergeau pe vale la Olteț să slobozească apa. Femeia întindea un ștergar pe iarbă și pe el așeza două căni pline cu apă, doi colaci și o tiugă facută din coajă de dovleac. Cu tămîie și o lumînare aprinsă în ea, tiuga era împinsă pe valul apei dîndu-i-se drumul să plece la vale, o dată cu apa rîului. Nu pot uita emoția ce o trăiam urmărind cursul tiugii pînă cînd nu se mai vedea. Dacă tiuga își continua drumul lin, însemna că ți-ai facut datoria. Drept recompensă primeam un material de rochiță și asta ne bucura foarte mult.

Horele, udatul miresei

Rămînînd în lumea tradițiilor, aș vrea să fac un popas de primăvară, anotimpul care se anunța sub cupola Sărbătorilor Pascale, începînd cu Duminica Floriilor. Pentru săteni, duminica aceasta era importantă pentru că se prindeau în hora tinerele care deveneau astfel fete mari. Denumirea de fată mare se adresa fetelor în vîrsta de 17-18 ani care, sfîrșind cu adolescența, se arătau la lume. Prinsul în horă marca un fel de ieșire a lor în lume și, o dată trecînd acest prag, puteau fi curtate de flăcăi și apoi, chiar primeau cereri de căsătorie. În primii ani ai copilăriei mele fetele se prindeau în hora ce avea loc pe Tabon, poiana verde de la colțul pădurii Bercica, de sub Vlăduleni. De obicei, de Florii, tabonul era plin cu viorele, cocărăi si toporași/tămâioară, gata gătit să bucure privirile sătenilor. Acolo veneau lăutarii și fetele de prins în horă îmbrăcate în fuste negre, bluze sau cămași albe și cu tulpane negre pe cap. O dată prinse în horă tulpanul era dat jos și, de atunci, duminica la horă, fetele mari veneau cu capul descoperit purtînd părul împletit în cozi așezate frumos în spate sau lateral, avînd și o floare prinsă-n par. Alaiul se completa cu fetele mari și toți flăcăii din sat. Iar noi, copiii, eram nelipsiți. Pe margine stăteau și priveau femeile și bărbații tineri din sat veniți să se bucure. Fiecare flăcau prindea o fată în horaă invitînd-o să intre în horă cu strigarea: Roadă Nouă, dă-ne-o nouă. După ce toate fetele erau prinse în horă începea jocul de neoprit iar noi, copiii, eram bucurosi pentru că ni se permitea să intrăm in mijlocul horei. Veselia se oprea în Săptămîna Mare după care, horele se continuau pe vale, la Olteț, începînd cu Duminica de Paște, luni după Paște cînd fetele erau stropite cu parfum de băieți. Hora se întindea și marți după Paște și apoi se încheia cu horitul. Începînd cu Duminica Tomii, prima duminică dupa Paste, începeau nunțile și horele erau mai puțin importante căci flăcăii și fetele jucau la nunți. Fiecare mireasă și fiecare mire era înconjurat de un grup de prieteni apropiați care constituiau alaiul nunții. Horele se țineau fie dimineața, cînd era udatul miresei, sau seara, dupa cununia religioasă și întorsul de la biserică. În joia dinaintea nunții fetele pregăteau florile miresei, la mireasă acasă iar flăcăii împodobeau bradul mirelui, la casa mirelui. Nunțile din sat erau, pentru mine și Jana, evenimente de nelipsit. Uneori erau și 2-3 nunți în sat iar noi alergam de la un capăt la altul al satului să facem față. Cel mai mult ne plăcea să luam parte la udatul miresei, la învelitul miresei și la întoarcerea de la biserică cînd se juca Nuneasca, cînd priveam darurile ce se puneau pe umerii nașilor. Dimineața, dupa udatul miresei, ne așezam în fața prispei și ne priveam în oglinda garderobului care era expus în prispă cu toată zestrea fetei. Iar cînd mirii plecau la cununat la biserică, pleca în urma lor și carul tras de boi care purta zestrea fetei de la casa părintească spre casa soțului. Ajunși acolo, alaiul era primit cu bucurie și apoi se striga zestrea fetei cînd se numărau scoarțele, covoarele, pernele și altele cîte mai erau. Un alt aspect ce ne atragea atenția era să stim ce lăutari cîntau la fiecare nuntă și, pe cit posibil, trebuia să reținem cîteva cîntece din repertoriul lor. Ajunse acasă, îi povesteam Mamei despre ceea ce văzusem pe unde umblaserăm. Mama se amuza de spusele noastre și cum imitam lăutarii. Deși este trist să-mi amintesc, trebuie să recunosc că, de aceeași manieră cutreieram satul și cînd era un mort mai special ca vîrstă sau ca persoană, mai ales în timpul vacantei. Era puțin cam morbid dar făceam acest lucru împreuna cu Jana, Paula, Aurelia. Toate eram foarte ancorate în tradițiile satului.

Pomenirea morților

Duminica Floriilor rămîne de neuitat și prin tradiția religioasă. De Florii, împreuna cu Mamaie mergeam la biserică și aduceam acasă ramuri de salcie înmugurite. La înapoiere, Mamaie punea agheasmă într-o căldărușiță și cu ramurile de salcie înmuiate în apa sfințită stropea prin casă și în jurul casei apoi mergea în grădină și stropea acolo unde erau animalele. După care, o parte din ramuri le punea la icoană iar cu cele rămase femeile se legau in jurul mijlocului, în semn de sănătate. În Duminica Floriilor, dimineața devreme, mama mergea la tîrg și cumpăra ulcioare și străchini de pămînt pe care le împartea în Joia Mare, care, după cele învățate era ziua pomenirii morților. Cînd ne întorceam de la biserică găseam ulcioarele și străchinile care ne zîmbeau prietenos cu desenele și coloritul lor strălucitor pornit din lutul ars lucios. De obicei, mama cumpăra ulcioare de diferite dimensiuni și ni le împărțea nouă, copiilor, în ordinea vîrstei. Străchinile le dădeam de pomană în vecini și, la rîndul nostru, primeam și noi de la vecinii care împarțeau. Respectul pentru pomenirea morților în general, și în particular în Joia Mare, l-am învățat de la Mama. Rămîn de neuitat diminețile de sărbatori cînd împărțeam: Mama, după ce ne ruga să facem liniste, aranja colacii pe masă, punea luminările si le aprindea, apoi începea sa cruceasca colacii : totdeauna începea cu Voicu, bunicul ei, amintindu-ne de fiecare dată ca stam în averea lui. Fiind în postul din Săptămîna Patimilor, pe colaci se puneau bomboane, rahat sau cuburi de zahăr pe care mama le procura cu mult înainte si le punea la un loc mai ferit spunindu-ne: Aici este pachetul pentru împărțit! Ca toti copiii eram mereu dornici să mîncam ceva dulce dar niciodată, absolut niciodată nu ne-a trecut prin minte gîndul că am putea sa ne atingem de ce pregatise mama pentru împărțit. Totdeauna cumpăra mai mult și, după ce terminam cu pomana, ne împărțea in mod egal la fiecare din fete dulciurile. De obicei, mama rămînea acasă și pregătea masa de Florii care cuprindea ciorbă și friptura de pește. Era o zi de bucurie și îndestulare căci apoi ne pregăteam pentru post. După care, urma Săptamina Patimilor cînd Mama și Mamaie ne îndemnau la cumințenie și smerenie, dar și la post. N-aș putea evoca Săptămîna Patimilor și Sărbătorile Pascale fără să-mi amintesc de bunica mea.

Mamaie, fiică de preot;
credința și izbinda

Mă copleșește și acum emoția la gîndul că tot ritualul religios legat de Marile Sărbatori l-am învățat de la ea, o femeie frumoasă, credincioasă și harnică. Fiică de preot, purta în ea evlavia și smerenia. oricat de obosită ar fi fost dupa o zi de muncă pentru pregatirea de Paște, seara, Mamaie îmbrăca hainele ei bune și cu o bucurie nedisimulată, pe masura frumuseții ei, mergea la biserică, luîndu-ne și pe noi, fetele. Nu-i lipsea nici o denie din Săptămîna Mare iar pe noi, copiii, ne îndemna la smerenie si cumințenie. Nu aveam voie sa cîntăm altceva decît cîntece bisericești și ne dojenea dacă, uitînd de sfaturile ei, începeam să cîntăm ceva de veselie. În drum spre biserică ne povestea ce înseamna denia din seara respectivă. Intrate in biserică ea se așeza în față să cînte, iar pe noi ne îndemna să ramînem cuminți în rind cu lumea și să nu ne plimbăm prin biserică. La întoarcere, în drum spre casă, ne lauda pentru cumințenie și ne amintea ce avem de făcut a doua zi. Îmi amintesc cum, începînd cu ziua de miercuri, se pornea forfota din casă cînd Mamaie cocea colacii pe care îi împărțeam de Joia Mare. Tot joi, dupa ce se împărțea, ea frămînta cozonacii și coptul lor dura pîna seara tîrziu! Tot joi era vopsitul ouălor de care se ocupa Mama. Misterul morții Domnului Iisus Hristos se anunța Vinerea cînd ne pregăteam pentru Denia Mare. Mamaie ne cînta prohodul pe drum spre biserică și noi ne întristam. După o zi plină de munca, impreuna cu Mamaie luam flori din gradiniță si mergeam sa trecem pe sub masa aflată în fata altarului bisericii, pe care era asezat Sfântul Epitaf avînd întipărit trupul mort al lui Iisus Hristos. Erau clipe pline de emoție și tristețe căci, după spusele bunicii, atunci retrăiam moartea Domnului Iisus Hristos. Dincolo de tristețe, pentru mine, Săptamîna Mare era perioada în care îmi era pusă la încercare temeinicia și profunzimea, credința și izbînda, smerenia si profunzimea, rasfățul si reținerea. Inainte de toate, era postul pe care îl respectam si noi, copiii. Abia asteptam Noaptea Invierii să mergem la biserică, sa luam paște si să ne bucuram, să ciocnim ouă și să mîncăm cozonac. După o săptămînă de post era chiar o bucurie pentru niște copii de cîțiva anișori.

Nu pot să nu amintesc de curățenia de Paște cînd mama ne antrena cu mult talent astfel încît nu am simțit-o niciodată ca pe o corvoadă ci mai degrabă ca o curățire și rearanjare a casei, ca sălaș al vieții noastre; înțelegeam astfel că prin tot ce făceam, se reînoia spiritul dar se împrospăta și adăpostul sub care trăiam. Iar prospețimea casei se încununa în ziua de vineri cind așezam in fața ușii de la intrare brazde cu iarbă verde decupate de pe vale, la Olteț. Trăiam o deosebită bucurie să merg cu Paula pe Măgurice, la Olteț și să alegem cele mai frumoase brazde. Și tot împreună cu Paula mergeam, de obicei miercuri, la cimitir, să curățim mormintele care trebuiau să fie curate de Joia Mare cînd mergeam cu mama la tămîiat. După toate pregătirile, sărbătoream Duminica Pascală, timpul în care ne regăseam în familie, bunici, copii și părinți! Luni era pomana de Paște și așa începea Săptămîna Luminată care se termina cu Izvorul Tămăduirii, în vinerea din Săptămîna Paștelui. La școala nu aveam vacanță de Paște dar asta nu ne împiedica să ne bucurăm cu prietenii și colegii de sărbătoarea care se continua toată Săptămîna Luminată.

Moșii de vară, Sfîntul Ilie,
Plouă, Doamne, plouă!

De Rusalii, sărbătoream Moșii de vară și era ziua cînd mergeam cu mama la cimitir să cinstim morții. Pentru asta, cu cîteva zile înainte curățam mormintele iar mama pregătea cireșe, pe care le grupa în chite legate cu ață rosie, pentru împărțit, și prepara prăjituri. Toate erau date de pomană peste morminte, la cimitir. Apoi, Luni de Rusalii vuia tot satul de cîntecul și voia bună a călușarilor care, organizați în grupuri, mergeau din casă în casă pentru a colinda şi a alunga spiritele rele, iar oamenii îi întâmpinau cu pelin, usturoi, apă şi sare.

Vara, înainte de Sfintul Ilie era de multe ori secetă și asta îi preocupa mult pe toți adulții îngrijorați de mersul culturilor. Era de datoria noastră, a copiilor să organizăm ceremonia de invocare a ploii și izgonirea secetei, Ritualul Muma Ploii și Tatăl Soarelui. Dimineața devreme, noi, fetele, clădeam două păpuși din lut una reprezentind la feminin Muma Ploii si alta Tatăl Soarelui. Păpusile aveau ochi, gura, nas, mîini și picioare. Mîinile erau asezate pe piept ca la mort și amindoua erau așezate pe o scîndură de lemn și împodobite cu flori de jur imprejur. Spre seara pregăteam buchetele și coronițele cu flori și așezam lumînari și o cruce. Ceremonia se organiza ca un cortegiu funerar. In față, două fete purtau scîndura urmate de cele care purtau coronițe de flori iar in spate tot alaiul de copii. Mergind încet, ca după mort, cîntam cu toții in cor, ca un bocet : A murit Tatal Soarelui și-a’nviat Muma Ploii / Plouă Doamne, Plouă / Doamne nu ți-o fi păcat / Ca porumbii s-au uscat /Și fîntinile-au secat /Plouă, Doamne, Plouă. Cortegiul se oprea in fața a trei fîntini unde femeile ieșeau cu gălețile goale, le umpleau și apoi ne udau. La fiecare fîntină ne opream și puneam cîte o coroniță din flori. La ultima fîntînă era punctul terminal unde îngropam, în spatele fîntinii, păpușa ce reprezenta Tatăl Soarelui iar în apa din fintină o aruncam pe Muma Ploii. Ceremonia lua sfîrșit cu bucuria că ne-am făcut datoria și speranța că Dumnezeu ne va asculta ruga trimițîndu-ne ploaia. Dacă în zilele următoare ploua eram multumiți și mindri convinși fiind ca Dumnezu ne ascultase ruga!

Bîlciul, Sf Maria Mare,
lubeniță pe săturate

De Obrejenie, pe 6 august, era Bîlciul de la Osica, sărbătoare la care participau locuitorii din Osica dar si din satele vecine. Cel mai mult mă impresionau Falcoienii și Cioroienii care veneau în căruțele și trăsurile trase de caii împodobiți la coamă cu panglici frumos colorate. Apoi, pe Valea Oltețului, pe aria unde se organiza bîlciul, își găseau bine locul tiribombele mici și mari, comediile cu trăsuri și călușei, dulapul, lăutarii trompetiști, acoperămîntul de circ ce adapostea misterul reprezentației Vasilache și Marioara, bombonarii cu turta dulce, halvițe, susan, bragă și alte bunătăți. Vara își anunța sfîrsitul cu ziua de Sfînta Maria Mare, sărbătoarea religioasă din 15 august. În casa noastră ziua aceasta avea o conotație aparte căci ne aminteam de morții noștri, părinții mamei, Marin și Maria, și sora mamei, Marioara. Dis-de-dimineața, împreuna cu Mama, pregăteam coliva și apoi mergeam la cimitir cu tămîiatul. Intoarse acasă, eu, împreuna cu Mamaie mergeam la biserică la slujba religioasa cu coliva și vinul iar mama si celelalte fete rămîneau si împărțeau acasă, in vecini. Se împărțeau colaci cu brînză sau ouă și o felie de lubeniță. Imi amintesc ca de Sf Maria mîncam lubeniță pe saturate. După această sărbatoare se anunța sfîrșitul verii si incepeam sa ne pregatim de școala care începea pe 15 septembrie. Pînă atunci eram libere căci, în mare parte, Jana si cu mine eram în deal la vie, să o pazim. Era un obicei practicat de toți, copiii ce aveau vii in jurul nostru veneau la păzit și era o mare zarvă pe deal.

Vînătoarea, ospățul de toamnă,
Anul Nou cu horă și lăutari

Toamna era frumoasă prin bogăția ei și cea mai mare sărbătoare era culesul viei, o adevărată tradiție în familia noastra. Tata pregătea cu multa dăruire această zi! In 5 octombrie 1997 a fost ultimul lui cules de vie căci a doua zi s-a prăpădit, după ce, ca-ntotdeauna, își împlinise datoria! Mă duc cu gîndul la duminicile lui noiembrie, cînd tata mergea la vînătoare, uneori luîndu-mă și pe mine. Urmăream cu sufletul la gură iepurii ce alergau în bătaia puștii, și cît de bucuroasă eram cînd ei scăpau cu viață! Fiecare zi de vînătoare avea ritualul ei; toată echipa de vînat (de obicei 5-6 persoane) mergea acasă la unul dintre vînători și acolo era pregătit vînatul. Mamaie era tare bucuroasa să prepare vînat si era multă veselie în casa noastră. Trebuie să spun ca tata, care făcuse pușcărie politică, avea interzis să poarte armă, dar mergea cu prietenii lui (nea Ilie Chiruș, nea Fănică Prian, Nea Gheorghe a lu’ Roșu, Nea Iancu lu’ Preda) și fiecare îi împrumuta arma pentru ceva timp.

Și tot în toamna tîrzie Tata primea vizita celor mai buni prieteni ai lui, printre care domnul doctor Voicu, domnul doctor Preoteasa, părintele Tîrcă…. Cu această ocazie, de fiecare dată, Mamaie pregătea o masă bogată la care se așezau cu toții discutînd ore în șir. Noi, copiii, nu aveam voie să participăm la asemenea evenimente, ci doar trageam cu urechea.

Sărbătorile de Crăciun și Anul Nou se întindeau pe perioada cea mai lungă, de la 25 decembrie cînd era Crăciunul și pînă la 7 ianuarie, de Sf Ion, cînd se încheia ciclul Sărbătorilor de iarnă. Această perioadă o trăiam în două lumi diferite. La școală nu se vorbea de Crăciun; se pregătea cu mare sîrg festivitatea de 30 Decembrie, Ziua Republicii, serbam Pomul de iarnă si vorbeam de Moș Gerilă. Cu toate acestea, acasă, fiecare copil se bucura in familia lui de Sărbătoarea Sfîntă a Nașterii Domnului și de darurile aduse de Mos Crăciun, în care, pînă la vîrsta de 8-9 ani, credeam cu adevarat. Mici fiind, în noaptea de Crăciun îl asteptam pe Mos Crăciun care venea la noi îmbracat într-un cojoc alb și cu o căciulă înaltă. Darurile erau tot timpul frumoase și din ele nu lipseau nucile și merele. In dimineata de Crăciun veneau băieții din sat cu Steaua și, la sfarsitul colindului, Mama ne servea pe toți cu cozonac. Așa incepea Ziua de Crăciun; apoi, Tata se juca cu noi, ne cînta și întindeam hora în jurul bradului. Spre prînz urma masa de Crăciun foarte bogată, pregatită cu multă pricepere de Mamaie și Mama. În dimineața de Anul Nou mergeam cu sorcova, iar băieții colindau cu Plugușorul. De Anul Nou, în comună se serbau trei zile cu horă și lăutari; hora avea loc la Sfatul Popular (Primăria) care, pe atunci era spre Biserica din Vale, unde este acum Gradinița din Vale. Serbările erau pline de veselie și erau animate de către bărbații deghizati cu capra, ursul și alte jocuri tradiționale. De Bobotează mergeam la biserica să luam aghiasmă iar seara mergeam cu Uruitoarea de Sfîntul Ion. Era obiceiul ca în ziua de Sfintul Ion să vină prin sat Lautarii din Tomeni și să cînte de voie bună. Tata era tare bucuros să-i primească și îmi amintesc și astăzi cum Vițu Lăutarul ne cînta din voce și din vioară cîntece vechi (Să-mi cînți cobzar, Eu sunt Barbu Lăutaru) sau cîntece populare acompaniate de țambal și de contrabas. O altă tradiție de Sf Ion era Iordănitul Fetelor; fetele mari erau luate din curte de un alai de flăcăi cu lăutari, duse la o fîntînă din apropiere unde erau stropite cu apă și busuioc de către flăcăi, în semn de sănătate și purificare. Noi copiii ne bucuram să vedem alaiul și-l urmam pînă la fîntînă. In această zi era sărbătoare mare în casa noastră căci serbam Ziua Onomastică a lui Jana, Ioana. Aș aminti faptul că în acele vremuri, se sărbătorea mai degrabă Ziua sfîntă a numelui decît ziua de naștere. La noi în familie erau importante zilele acestea. Cu timpul, ne-am modernizat și încet, încet serbam și ziua de naștere dar nu cu atîta fast.

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2019/08/5_CASA-Noastra-2018.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2019/08/5_CASA-Noastra-2018-150x150.jpgȘtefania PolizuDATINI ŞI TRADIŢIIOsica și copilăria mea au fost și rămân legate pentru totdeauna. Alergând în timp le-aș cuprinde pe-amândouă ca pe două flori, una mamă și alta pui, și le-aș sădi la poarta casei noastre! Și pentru că Osica acum e mare și frumoasă, mi-e teamă că nu aș găsi destul...Osica de Sus