Aș putea să pun semnul egal între satul meu și ulița copilăriei, pentru că satul Tomeni are o singură uliță, cu case de-o parte și alta, iar la capătul dinspre Mărgheni are câteva ulicioare.
Pe una din aceste ulicioare m-am născut eu, într-o căsuță mică, cu doar două camere, dar foarte curată. Părinții, Tudor și Elisabeta, erau niște oameni minunați, buni gospodari, părinți ideali ce-și iubeau foarte mult cei trei copii – eu, sora mai mare, Ioana, și fratele mai mic, Nelu. Pe părinții mei i-am avut ca model toată viața deși aveau doar patru clase. Erau foarte preocupați de viitorul nostru, de educația noastră. Cu palmele au muncit și ne-au trimis la școli pe toți. Ioana a fost primul copil din acel sătuc plecat la liceu la Slatina; am urmat eu și ceilalți copii ne-au avut ca model.

Să revin la sat și să spun că se află pe malul drept al Oltului, la o distanță aproximativ egală între Slatina și Caracal. Pe marginea Oltului erau păduri, liziere de salcâmi și o isică seculară, unde noi ne jucam c ând mergeam cu vitele la păscut pe izlazul care se întindea până aproape de sat.
Când eram mică (3-4 ani) cunoșteam doar casa și curtea. În curte aveam grădină de zarzavat, foarte multe păsări, doi boi și două vaci cu lapte. Așa că n-am dus lipsă de nimic în privința hranei.
Orizontul cunoașterii mele s-a lărgit când am ieșit la poartă. Ulița mi s-a părut enormă, deși era foarte mică, doar câteva căsuțe. La un capăt era fântâna de la care luam apă, iar în celălalt capăt era o căsuță în care locuia o bătrânică ce avea o fustă lungă și creață, niște cercei roșii mici ce mi-au atras atenția. Bătrânica semăna cu cea pe care ne-o descria mămica în poveștile pe care ni le spunea seara, la lumina lămpii nr.8. Am început să cunosc vecinii, copiii cu care mă jucam seara, după ce terminam treburile gospodăriei și după ce mâncam. Asta se întâmpla vara căci iarna stam în casă, mămica ne citea povești, iar tăticu se culca devreme, obosit de muncă. El se ocupa de vite, iar mămica făcea mâncare și căldură în casă.
În iarna anilor 1954-1955 ne-am trezit dimineața cu zăpada până la ferestre. La poartă ajungeam trecând peste gard. Noi ne bucuram, dar tăticu a muncit toată ziua pentru a face pârtie în curte și pe uliță. La fel au făcut și ceilalți oameni. Toată zăpada au dus-o în capătul uliței. Pentru noi era o mare bucurie, pentru că ne duceam acolo cu săniile.
De acolo, de pe mormanul de zăpadă, am descoperit eu școala. Era o clădire mică, o singură săliță cu câteva bănci, o masă și un dulăpior. Pe toate le-am privit cu uimire și puțină teamă, când am mers în clasa I și am avut ca învățătoare pe doamna Silvia Constantin, o doamnă înaltă, impozantă. Împreună cu dumneaei am descifrat taina scrisului și a cititului. Mi s-a părut ceva extraordinar. Eram un elev cuminte și ascultător. Așa am rămas și mai târziu. În clasa a IV-a am avut două învățătoare: pe Marica Adriana și Drăghici Floarea, din Osica de Sus. Tot în clasa a IV-a ne-am mutat într-o sală de clasă mai mare, făcută în timpul meu și cu ajutorul sătenilor.
La școală mi-am cunoscut o verișoară, Leana, care locuia pe ulița mare. Când mergeam la mam’mare, treceam pe lângă casa ei. Îmi plăcea foarte mult la dânsa. Avea o casă mai de soi, cu mușcate la fereastră, grădină cu flori, livadă cu pomi bine îngrijiți, vie, un nuc foarte mare cu o bancă sub el, unde stătea mam’mare la umbră.
Am uitat să spun că mam’mare era bunica dinspre mamă. Tăticu nu avea părinți, a fost crescut de un unchi.
Am terminat clasa a IV-a. Din clasa a V-a trebuia să mergem la Greci, primul sat după Tomeni. Erau cam 3 km. Din Tomeni am plecat eu, verișoara mea, Leana, cu care am rămas prietenă toată viața, și Veta. A fost foarte greu iarna prin zăpadă, gheață… Vara treceam printr-o apă și ajungeam la școală ude la picioare, iarna cu apă în cizmele de cauciuc.
În clasa a V-a am avut ca profesor de limba română pe domnul Ghergu Mihai de la care am îndrăgit limba română și profesia. Ca dovadă că am și ajuns profesoară de limba română. Nici la celelalte obiecte nu învățam mai puțin. La matematică lucram zeci de probleme seara, la lampă. Însă nu eram privită cu ochi buni nici de toți colegii, nici de unii dintre profesori, numai pentru că veneam din Tomeni și cream concurență.
Un lucru care m-a marcat tot restul vieții a fost că la sfârșitul clasei a V-a mi s-a acordat premiul al III-lea. Simțeam că fusesem privată de un drept al meu. Așa ceva făcuse diriginta, dar din respect pentru profesie nu-i voi da numele. M-a încurajat foarte mult profesorul de matematică, Bobircă. M-a trimis la olimpiadă la Balș.
După terminarea clasei a VII-a am dat admiterea la Craiova, la „ Carol ”, pe atunci „Nicolae Bălcescu ” și am intrat la liceu. Aici s-a terminat etapa copilăriei cu ulicioare, joaca, alergatul prin bălți…
De aici a început o altă etapă ce a însemnat nu doar plecarea de acasă într-un oraș mare, ci și o altă viziune asupra lumii, vieții, în parcursul devenirii mele.
Voi reveni puțin. Peste ani și ani am ajuns profesoară de limba română la Greci. Am ținut neapărat să văd catalogul meu din clasa a V-a. Pentru mine nicio surpriză. Avusesem dreptate. Eu eram pe primul loc în ordinea mediilor.
Cât timp am fost profesoară, am încercat din răsputeri să nu fac asemenea nedreptăți…

Prof. Dumitra Pițigoi