Adeseori se întâmplă să nu înțelegem de la început ce anume ne declanșează anumite amintiri. Adeseori se întâmplă să petrecem ore întregi pe tărâmul acestor amintiri care ne întristează și ne fac să ne punem întrebări sau care ne fascinează pur și simplu și ne capturează într-o lume din care nu am mai vrea să ieșim.
De-a lungul timpului, în contexte extrem de diferite, care nu par să aibă prea multe în comun, mintea mea zboară spre acel punct de timp și spațiu, acel refugiu pe care l-a reprezentat ulița copilăriei mele. De fiecare dată pare că totul dispare în jur și se deschide în fața mea drumul acela de pământ prăfuit, care se desparte înspre calea ferată și înspre carieră. Revăd acest capăt de sat, casele lui mici, câinii lătrând, oamenii muncind prin grădini.
Îmi amintesc primăvara, pomii cu florile mici și delicate, cu parfumul care mă umplea de bucurie, un dezgheț parcă al vieții. Îmi amintesc vara când treceau mereu căruțe spre câmp, când copiii, în vacanța lor cea mare, nu mai pridideau cu râsetele lor. Ne jucam pe săturate leapșa, de-a v-ați ascunselea, săream coarda și ne tot uitam la trenurile care trec. Ne fascina fierătania aceea care duce atâția oameni și ajunge în atâtea locuri.
Mă revăd și pe mine, grăbindu-mă să îmi încalț papucii mici și colorați, fugind spre nucul nostru care ne umbrea o bună parte din grădină. Acolo era locul meu de introspecție, locul unde trăgeam adânc aer în piept, de unde admiram ogoarele și mă gândeam la ce fusese în trecut pe acele meleaguri, la strămoși și la “ce o să mă fac când o să fiu mare”.
Și, iată, vine seara, găinile încep să urce la culcușul lor din copac, aud clopotul caprelor care se întorc de la păscut și le văd cum se urcă pe gard ca să mănânce frunze din corcoduș. Oamenii ies din case în fața porților după o zi grea de muncă și își spun păsurile. Noi, copiii, ne strângem pe la câte o poartă și povestim toate trăsnăile pe care le-am mai făcut.
Încet, încet, zilele trec și sosește toamna, aruncându-și paleta pe frunzele copacilor. În aer plutește melancolia după vara care tocmai a plecat, dar jos, pe pământ, oamenii nu prea au timp de ea. Mai sunt multe roade de strâns. Uneori, munca se împletește cu joaca: oameni mari și oameni mici dansează pe boabele de struguri și un suc violet, gros, curge în butoaie.
Nu mai trece mult și oamenii încep să își petreacă din ce în ce mai mult timp în casă. Au căzut primii fulgi de zăpadă. Pământul se acoperă ca să nu îl găsească frigul nepregătit. Cei mai bucuroși suntem noi, copiii, care ieșim cu săniuțele, parcă în “Iarna pe uliță” a lui Coșbuc. Obrajii se înroșesc, picioarele se udă, țipetele nu mai contenesc, iar săniile alunecă până când vine întunericul.
Cu greu reușesc să mă desprind din această reverie, ca să mă întorc la viața mea de acum. Simt că această detașare temporară trebuie să o fac cu o promisiune: aceea de a încerca să îmi păstrez ceva din candoarea și fericirea uliței copilăriei mele, poate a uliței copilăriei de pretutindeni.

Prof. Ana Cîrloganu
București – martie, 2019

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2019/08/ulia2.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2019/08/ulia2-150x150.jpgRevista „Rădăcini”ULIȚA COPILĂRIEIAdeseori se întâmplă să nu înțelegem de la început ce anume ne declanșează anumite amintiri. Adeseori se întâmplă să petrecem ore întregi pe tărâmul acestor amintiri care ne întristează și ne fac să ne punem întrebări sau care ne fascinează pur și simplu și ne capturează într-o lume din...Osica de Sus