Mă numesc MARGARETA SPĂTARU, născută și domiciliată în București, dar vacanțele de vară le-am petrecut cu sora mea Cristina, la Osica. Deci și noi am mers pe Linia Mare și avem o Uliță a Copilăriei. Am crescut în casa bunicilor mei materni: Dumitru si Constantin Torcea (Bibiță) iubite și răsfățate de bunici, surorile și frații mamei: Leana, Lixandra, Mișu, Vlad și Vergică.
Casa este situată pe Linia Curții peste drum de Nea Minică. La dreapta, peste o casă sunt ai lu’ Banță. Cu mezinul Gigel jucam păcălici în bătătura noastră sau în grădină sub pruni. Ioana, Costică, George a lu’ nea Minică, erau și ei tovarășii mei de joacă. A fost o “copilărie de aur”, cele mai frumoase zile au fost aici, nu la munte sau la mare. Părinții ne-au adus la câteva luni după ce ne născusem, așa că aici ne-am continuat “alăptarea”, dar cu lapte de vacă și de la oile ce erau în bătătură. Normal, nu venise colectivizarea.
Mai târziu, părinții ne aduceau în iunie când se termina școala. Atunci era anotimpul dudelor și cireșelor.
Mai plecam în septembrie când se coceau strugurii și lubenița. Un timp scurt comparativ cu cei născuți aici, dar pentru noi a însemnat TOTUL. De ce? Pentru că primele imagini din copilărie le am de-acolo și probabil că ele vor fi ultimele, când voi trece dincolo. Toate trăite și învățate la Osica: datini, credințe ce vor constitui “litera de lege”, temelia și osatura caracterului meu, ce m-au ajutat și călit enorm în momentele dificile ale vieții mele. Acum realizez ce impact uriaș a avut asupra mea timpul petrecut acolo. Copilul de atunci a ajutat pe adultul de mai târziu.
Umblam într-o cămășuță, pantalonași scurți, desculță, pe deal, pe vale, singurică sau cu tovarășii mei de joacă. Arși de soare, cu mărăcini în tălpi, coate și genunchi juliți, mâncam de pe jos dude, moșmoane și nu aveam nimic: tuse, indigestie sau temperatură.
Să vă povestesc de joaca din deal, de la via verișoarelor mele Jana și Fila? M-au învățat să merg pe bicicleta tatălui lor, nea Costică Polizu. Veneam cu viteză din deal până la grădina de zarzavat. Mă mir și azi că nu mi-am frânt gâtul. Mâncam pâine făcută de mumulica (bunica) cu nuci, struguri și lubeniță. Pâinea stătuse în coș lângă săpunul cu care ne spălam lucrurile la cheleștină, dar era bună rău. Cheleștinile erau ziduri de piatră prin care venea apa limpede din deal și mirosea a zăpadă și brad. Cheleștina mică era zidită de bunicul meu și alți bătrâni din sat; de fapt au și numele săpate în piatră pentru viitorime. Seara veneam acasă prăfuiți, murdari și veseli. Să vă mai spun și de joaca cu păpușile din coceni? Împreună cu Ioana lui nea Minică le îmbrăcam în cârpe de la muma Urzica, croitoreasa de pe linia noastră. Alt prieten de joacă era Ion al Parișcăi sau tata Gheorghiță, cum îi spuneam noi. Ion m-a învățat să mă cațăr în pomi fără scară, așa, un picior, o mână și tot așa încât cei de la București s-au crucit. Tot el m-a învățat să scuip țărănește, dar acest obicei a fost urgent reprimat. Cu Ion am dat foc la grajd, noroc că erau pe-acolo niște butoaie cu apă de ploaie. Când ploua ne băgam în șanț și din nămol făceam pe Muma Ploii și Tatăl Soarelui, două personaje cunoscute în folclorul românesc. Am dormit în căruță, sub căruță, în fân, sub pătul, în covercă, am cules coceni, tutun și l-am înșirat, așa din joacă și plăcere, nu mă obliga nimeni. Gigel al lui Banță m-a învățat să trag cu praștia, asta după ce exersase pe picioarele mele peste ulucile gardului. Ne-am luat la bătaie și ne-a despărțit țaica Leana, mama lui Gigel. Doamne, ce frumoasă era! Cu ochii albaștri ca cerul, veșnic surâzătoare. Când soseam de la București apărea imediat cu poala plină cu pere. “Ce fa, venirăți acasă? Mânca-v-aș!” Da, noi eram considerate „acasă”. Mai târziu veneau și alți vecini, sub ochii cărora am crescut: țaica Polina lui Maca cea veselă, țaica Florica lui David, țaica Lixandra lui Minică sau muma Stancalia, ambele cu furca în brațe și cu andrelele. Torceau și împleteau de zor; aveau copii mici și mulți. Aici în bătătura lui Bibiță se strângeau toți de parcă era Statul Major. Vorbeau de lucrările de câmp, de ploaie, secetă, târg, vite, bâlci. Bâlciul se ținea în prima duminică din august și era ziua mult așteptată. Ne îmbrăcam cu cele mai frumoase hăinuțe, așa ca de Paște. Tiribomba, căișorii, turta dulce, alvița, înghețata erau ale noastre. Unchiul Mișu avea buzunarele pline pentru noi. Mai pe seară ne dădea în grija mumulicăi și Leanei și se ducea “după fete”. Aici, în bâlci se începeau iubirile și se tocmeau nunțile, ca pe Muntele Găina. Oamenii erau îmbrăcați cu cămașă albă până la genunchi, pantaloni albi, brâu lat și pălărie de paie. Femeile veneau îmbrăcate cu ii țesute de ele în război și cu tulpane noi pe cap. În bâlci răsuna vocea Mariei Tănase și “M-a făcut mama oltean“. Azi răsună manele și sunt bișnițari. (Tragic!) Mă bucuram când venea seara. Amurgul de la Osica mă fascina. Soarele cu ultimele sclipiri scălda în aramă Dealul Viilor și împreună cu albastrul înserării făceau totul de poveste. Mama mă lua de mână și-mi spunea: Uite, vezi? Aici s-a născut poezia, aici e veșnicia. De la fântăna din colț se auzea hărmălaia obișnuită. Muierile se certau, râdeau cu poalele în brâu, cărau apa pentru gătit, spălat, udat grădina sau adăpat vitele. Își povesteau ultimele noutăți: cine cu cine a fugit, cine face nuntă sau care a născut. Acasă “la foc”, cum se spunea la bucătărie, se făcea mămăliga, se fierbea lapte, ouă. Alt lucru fascinant era ȚĂSTUL. În timp ce se cocea pâinea, fierbea și “zama”, se frigeau puii pe jeregai și se cocea și desertul: semințe și boabe de porumb. Iubeam țăstul. La focul ce-l încingea citeam parcă toate poveștile, eram pur și simplu transportată într-o altă lume. Acolo Tica (bunicul) îmi spunea scormonind cu bățul în cenușă, că aici este “buricul pământului, centrul crucii“ (energetice), că primii oameni au fost uriași, puneau un picior în vale și unul în deal. Îmi mai spunea că acolo, înspre Brâncoveni apărea în Brumar un munte de gheață ce-l vestea pe Gerar. Oare de unde știa plugarul cu câteva clase ce citesc eu acum din cărți? Le știa din bătrâni, iar aceia știau multe, chiar mai mult decât noi, școliții.
“Tica cel înțelept și bun/Ne vorbea de la străbun./Avea ochii mari și blânzi,/Pe cap pălăria de paie/Cu brâu la mijloc și ițari albi/Și cojocul de oaie”.
Seara ieșeam în fața porții, pe șanț, vecini, copii. Își spuneau fiecare bucuriile, necazurile; se pomeneu războaiele, se vorbea despre strigoi, iele, datini, credință. Constantin Brâncoveanu era pomenit cu evlavie cum murise pentru credința lui, Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu cu pandurii lui plecați din Oltenia noastră dragă. Mihai Viteazul ce îngrozise Imperiul Otoman. Ne spunea Tica ce auzise și el de la bunicii lui: Iancu Jianu sosea în sat cu haiducii pe cai înalți, pe tăcute, nici câinii nu-i lătrau, intrau pe poarta mare, lăsau pe prispă drept vamă “un galbin” iar la casele cu fete mari câte o salbă; la casele sărace lăsa “un pumn de icușari”. Apoi prin grădini, pe deal urcau înspre Drăgășani și de acolo înspre munți.
Așa am crescut noi, în lumea poveștilor, miturilor, datinilor, în credință și respect pentru moșii noștri și istoria neamului. Erau lecții de istorie, folclor și tot ce este frumos și sfânt. Acum realizez că adunările de pe șanț erau un alt “Han al Ancuței”, dar cu oameni din partea locului.
Acolo, la Osica, am luat prima împărtășanie și am învățat să mă închin și cum se fac “rânduielile pentru cei duși”.
“Se scula muma-n fapt de noapte/Cocea pâine-n țăst și fierbea lapte/Pe hambar și masă străjuia flacăra de lumânare/Străchini cu brânză, cireșe, porumb și pătlăgele/Le tămâia, le închina și împărțea pentru cei duși de-a pururea/Toate le făcea cu luare-aminte/Machea, doar erau rânduieli sfinte/Din mamă-n fată ținute”.
Zilele treceau, noi creșteam, dar deasupra satului românesc au apărut norii negri ai colectivizării. Proces blestemat indus cu forța în viața țăranului român, adus pe tancuri. Au urmat drame de nedescris deportări, arestări, confiscări, bătăi, sinucideri. Se auzea de unul că s-a dat în fântână, altul s-a aruncat în furcă. S-a distrus gospodăria țărănească: s-a dus calul, vaca, boii, căruța oile, pământul. S-a lăsat decât un loc ajutător și ăla condiționat, adică “să faci zile la colectiv”. Te durea sufletul să te uiți acum la satul fără animale. Înainte, seara, când veneau de la pășune, toată ulița părea un râu de spinări cafenii, albe, negre, o pădure de coarne. Se opreau în fața porților deschise și cu coarnele împingeau poarta și intrau în bătătură, singure unde erau așteptate cu drag. Acum, pe ici, pe colo mai erau niște boi, o vacă, atât. Această deposedare cu forța a dus și la altceva mai grav, schilodirea sufletului omenesc. Asta s-a văzut clar după revoluție când s-a înapoiat pământul parțial. Unchiul meu Vlad cu legea în mână, a ajuns la judecată cu cei care nu voiau să mai iasă de pe pământul nostru și continuau să-l lucreze. Nea Vlad a câștigat procesul, dar aceia tot nu voiau să renunțe. Atunci tanti Vali, mătușa noastră, s-a urcat pe tractor și a intrat în pământ, câștigînd cu forța dreptul nostru, legal și strămoșesc. A venit și nea Costică Polizu, intervenind în stilul caracteristic, exploziv, sincer, imperativ: “Așa Vali, așa fa! Ia pămîntul înapoi! Ieșiți bă, hoților, criminalilor, nemernicilor, ăsta-i pământul lui Bibiță, unchiul meu!“. Se strânsese lumea ca la circ. Ăsta era nea Costică, îi plăcea adevărul, dreptatea, munca. Ura lenevia, minciuna și hoția. De fapt pentru asta a făcut și ani grei de temniță. La cîteva zile după această întâmplare a fost găsit bătut măr pe drumul către Cheleștină. Știu cine-s făptașii, au primit pedeapsa divină, pentru că există un blestem al pământului ce nu iartă. Nea Costică îl iubea pe Tica al meu ca pe un tată. Când a murit Tica, nea Costică l-a jelit în cimitir mai abitir ca o muiere. În genunchi lângă sicriu își smulgea pur și simplu părul și și-a golit buzunarele de bani pe care-i arunca peste Tica. Să aibă de vamă, dincolo, așa cum cere datina.
Tot de pe timpul colectivizării, îmi amintesc alt fapt ce nu-l uit până la sfârșitul vieții. Într-o zi, când eram singură pe bătătură, au venit doi tovarăși ce se uitau cu priviri de uliu prin jur. Au luat un boulean din cei doi care-i mai rămăseseră unchiului Vlad. Dar trebuia distrus SATUL. ȚĂRANUL ROMÂN să fie adus în stare de nebunie. Venind muma acasă, i-am spus ce se întâmplase. Și muma mea cea blândă care n-ar fi omorât nicio furnică, a luat secera din cui și cu mine de mână a pornit-o spre Sfat. Adusă de spate, șontâc-șontâc a intrat în curtea Sfatului Popular. Acolo, pe prispă, cei doi tovarăși se cinsteau, serbau capturile din sat: o vacă, un bou, o capră. Bouleanul nostru stătea la umbră pe paie. Văzându-ne s-a ridicat și a venit spre noi, parcă cerând ajutor, el care și înjungat împungea. Muma cu secera în mână și cu o voce obidită din suflet a strigat: “Veniți blestemaților să vă iau gâtul, hoților! Să nu vă mai apropiați de casa mea! Pământ și bucate face-te-ai!” Toți înlemniseră, iar muma cu mine și bouleanul am ieșit fără probleme și am venit acasă. Peste două săptămâni, cei doi, noaptea s-au înțepenit cu motocicleta pe calea ferată iar acceleratul venind în viteză i-a făcut bucătele, bucățele. De! Ferească-te ăl de Sus de blestemul unei oltence. Era atâta dârzenie, disperare în muma mea. Ochii albaștri ca peruzeaua deveniseră ca oțelul, glasul căpătase rezonanțe metalice, străine mie. Muma mea devenise de nerecunoscut. Ea care: “Sub prunii din gradină/Glasul, arcuș pe strună/Ne adormea-n cântare luna/Duios mă mângâia/și molcom graiul vechi/Tainic mă descânta/De urât și de deochi/ Și acum e limpede./Ce-n toate verile/Răsună pe câmpia verde./Ne zicea de mersul lumii,/De legende și povești,/Leacuri și puterea lunii/De crez și datini strămoșești”. Mai târziu mi-am dat seama că acel curaj de a înfrunta urgia venea din moși-strămoși, de la cei care au păzit poarta Europei. Luptau cu flinta, coasa, toporul, securea și mușcau țărâna ținând în loc hoardele barbare, în timp ce Europa dansa în pași de menuet. N-a trimis niciun ajutor, așa ca între creștini. Creștin a fost Vlad Țepeș căruia i se spune pe nedrept , Dracula, așa este pomenit în Europa. În timpul asedierii Constantinopului cu o mână de cavaleri a stat alături de locuitorii cetății și a apărat bastionul bizantin până când a căzut. Din Europa n-a venit niciun ajutor. Ai noștri nu se aplecau sub călcâi străin, își apărau bordeiul și ogorul. Noi n-am cunoscut sclavagismul și nici n-am fost pașalâc. Noi am fost aici de la începutul începutului și aici vom rămâne, în GRĂDINA MAICII DOMNULUI.
Romanii n-au putut trece aici în Oltenia mai departe de Romula, ultimul zid de castru roman spre sud. Iar austriecii au plecat de bunăvoie din Oltenia, declarând că nu suntem guvernabili. Eu zic altfel. Nu aveau ce să caute veneticii pe pământul nostru. Eh! Ar mai fi de povestit, dar moartea mamei mele m-a dat peste cap. O chema Anasatasia Torcea pe numele de fată. În sat i se spunea Nisîia. I-am spus ce intenționez și m-a aprobat, spunându-mi: “Pune pe hârtie , tot ce a fost și ai trăit la Osica!”
Aș vrea ca generațiile tinere să aibă grijă de satul nostru. “Pus între dealuri/E un sat cuminte/Pe ale Oltului locuri/Și cu datini sfinte./Veniți aici pe miriști și iazuri/Satul vă așteaptă veșnic și cuminte/Cu vatră, biserici și morminte/Trăgeți-vă puteri din lanuri,/Aprindeți lumina pentru cei morți/Rugați-vă smerit cu toții/În genunchi, sărutați pământul sfânt/S-auziți al Daciei cânt.”
Cultivați frumosul, autenticul, adevăratele tradiții. Rotiți-vă în hora bătrânească nu în ritm de manele, îngânați DOINA NOASTRĂ, întâlniți-vă mândra de DRAGOBETE, nu de Sfântul Valentin; aveți vorba cuviincioasă, respectați bătrânii și voievozii nostri. Nu-i de ajuns canalizarea, asfaltul, discoteca. Să păstrați în suflet ce-i frumos și sfânt. Să nu ne pierdem identitatea, DACĂ ne uităm trecutul nu vom Avea viitor.
De aici au plecat oameni ce au adus cinste culturii și armatei noastre: actorul Dinu Ianculescu, fiul tatei Ghiță și al Gheorghiței de pe linia noastră, plecat de mic în altă parte. Avea o voce inconfundabilă, semăna cu a lui George Vraca. Colonelul Radu Ionescu ce a servit cu credință și profesionalism armata română aici și peste hotare. Ambii nu uitaseră locul natal și vorbeau cu nostalgie de el. Altă figură luminoasă și de neuitat, iubit de oamenii din sat și de copii a fost învățătorul Ionescu, directorul liceului. Nu s-a născut în Osica, dar venind aici a adus dragoste și lumină pentru cei de aici. S-a luptat din suflet să înființeze liceul. A bătut la multe uși, a intervenit sus de tot, chiar la nivel de C.C. A reușit, iar osicenii au liceu. Cred că numele și figura lui se află la LOC DE CINSTE ÎN CARTEA DE ONOARE a liceului. Alături de el, soția , maica Suzana, a educat multe generații de copii din sat cu dragoste și blândețe. Mai sunt mulți alții, dar nu-i știu. Pământul de la Osica este udat de sângele din palmele crăpate de muncă , de sudoarea străbunilor noștri. Noi suntem ramurile unui copac ce se hrănește cu seva din rădăcini. RĂDĂCINA NOASTRĂ ESTE OSICA, SCUMP ȘI DRAG PĂMÂNT!
Să fim mândri că ne tragem din cea mai nobilă viță, aceea de plugar și opincă valahă! Nu uitați!

Margareta Spătaru
Aprilie 2019