Sorina Dude

Elevii clasei a VIII-a, promoţia 1988-1992

Societatea se schimbă, noi trebuie să ţinem pasul, însă nu trebuie să uităm adevăratele valori: adevărul, frumosul, demnitatea şi libertatea. Gândul mă poartă adesea pe cărările amintirilor încununate de figuri ale oamenilor buni, deosebiţi, pe care divinitatea i-a scos pe drumul devenirii mele ca om adevărat, înnobilat de principii şi trăiri profunde…

Graţie acestei stări şi, provocată într-o oarecare măsură de apariţia revistei „Rădăcini”, voi încerca să conturez, cu resursele sufleteşti de care dispun în aceste clipe încărcate de nostalgie, imaginea intangibil de frumoasă a unui OM de care se Ieagă destinul meu de dascăl… În încercarea mea de a alege cele mai frumoase cuvinte, mi-am amintit versurile lui Octavian Goga, atât de speciale şi de potrivite, pe care, cu îngăduinţa redacţiei, le voi reproduce mai jos, dar şi de un citat celebru, ai lui Sir Isaac Newton, care menţiona că „Dacă am văzut atât de departe, acest lucru se datorează faptului că am fost cocoţat pe umerii uriaşilor”.

Un astfel de uriaş a fost domnul profesor IOAN NICOLAU… Eram în clasa a VI-a când l-am avut diriginte pe domnul profesor de istorie-geografie loan Nicolau. Acest OM deosebit mi-a schimbat hotărâtor modul de a gândi, de a percepe lucrurile. Orele de dirigenţie, istorie, geografie, muzică erau pentru mine momente unice în care ne transmitea cunoştinţele cu atâta plăcere, dăruire, pasiune încât era imposibil să nu reţii lecţia din clasă.

Orele de dirigenție şi excursiile erau adevărate lecții de viață. Foarte multe lucruri utile le-am aflat de la dumnealui.

Ne vorbea cu atâta pasiune despre perioada în care a fost învăţător, încât ochii parcă îi scânteiau după fiecare cuvânt rostit. M-a uimit că, deşi mai avea doar doi ani până să se pensioneze, ştia numele fiecărui copil pe care-l învățase alfabetul şi pe care-I evoca în istorisirile dumnealui. Mi-am spus că această profesie trebuie să fie cea mai frumoasă dacă, după atâta timp, domnul diriginte poate trăi şi transmite asemenea emoții. Atunci mi-am dorit „să fiu învățătoare” (aşa cum aveam să le spun părinților când am ajuns acasă în acea zi).

Pentru mine a fi învățător înseamnă totul: dragoste, dăruire, profesionalism, înseamnă bucuria din ochii copiilor şi clipe neuitate petrecute alături de ei, succese şi eşecuri. Mi se pare minunat, divin, să poţi fi martor şi chiar să participi la transformarea unui copil timp de patru ani în cea rnai gingaşă perioadă a vieţii lui – copilăria. Sufletul copilului nu este un vas pe care să-I umpli cu ceva, ci este o vatră pe care dascălul trebuie să ştie cum s-o mentină mereu caldă, astfel încât ea să dea naştere unui OM şi unui CARACTER! Mi se pare unic faptul că trebuie să desfăşori activități deosebit de importante, dacă te gândeşti la rezultatele acestora pe viitor, având ca parteneri nişte sufleţele atât de mici şi inocente. Îmi iubesc elevii. Aş face orice pentru ei. Singura mea recompensă este succesul lor. Domnul diriginte Nicolau a fost şi este un model de urmat. Să fii un om onest, drept, sincer, interesat să-ți desfăşori activitatea nu ca pe ceva de rutină, ci ca şi când fiecare zi ar fi o oportunitatea deosebită de a face ceva, să iei decizia care trebuie la momentul care trebuie, chiar dacă acest lucru îi poate supăra pe unii – sunt o parte din lucrurile pe care eu le-am învăţat de la acest OM.

Îmi doresc de aceea ca Liceul lon Gh. Roşca din Osica de Sus să nu fie perceput de elevi şi părinţi doar ca o alegere comodă pentru că se afla aici, aproape, ci pentru că este unul foarte bun, care tinde spre mai bine şi-mi doresc să păstreze şi să ducă mai departe tradiția unor dascăli dăruiţi de Dumnezeu cu har.

Articol apărut în numărul 1 al revistei – mai 2012