Numele meu este Epure Mădălina. M-am născut și am crescut în Osica de Sus, iar în prezent sunt profesor debutant pentru învățământul primar. Alegerea meseriei pe care o vom urma toată viața nu este întotdeauna ușoară, însă privind retrospectiv și analizând semnele pe care viața ni le-a oferit, ne putem da seama ușor care este într-adevăr vocația noastră. Pentru a motiva alegerea profesiei mele mă voi întoarce puțin în timp, în anii copilăriei, acum îndepărtați.
Primele amintiri din copilăria mea le am cu ceilalți copii de pe strada pe care locuiesc și mi se pare firesc să fie așa, fiind în permanență împreună, jucându-ne, chiar de la vârsta fragedă. Fiind mai mare decât o parte dintre ei, îmi plăcea să stabilesc regulile jocului, să distribui rolurile, fiecare urmând să respecte întocmai scenariul. Cu timpul am crescut și mergând la școală am întâlnit-o pe doamna învățătoare Stanca Nicoleta, admirând-o într-atât încât pentru mine a devenit un model în viață, pentru grija pe care ne-o purta, pentru modul în care ne explica lecțiile. Dar în același timp ne-a învățat și să ne păstrăm calitatea de om și virtuțile umane: iubirea, credința, curajul, modestia. Urmând modelul dumneaei, îmi cumpăram cretă, iar pe o tablă improvizată, undeva în spatele casei, țineam aceleași lecții pe care le făceam la școală, prefăcându-mă că eu sunt doamna învățătoare. Acestea se pare că erau primele semne ale misiunii mele în viață. Este clar că școala are un rol esențial în formarea adulților de mâine și meseriile pe care aceștia și le aleg.
Trecând și de această etapă a vieții, a urmat înscrierea la liceu. Părinții mei doreau să fac cu totul altceva, așa că am uitat puțin de adevărata mea vocație și m-am înscris la Colegiul Național ”Ion Minulescu” la profilul Științe ale naturii. Am absolvit liceul, însă cu o totul altă specializare decât cea pedagogică. Mai aveam o șansă, Facultatea de Litere, specializarea Pedagogia Învățământului primar și preșcolar. Am discutat cu părinții mei despre alegerea pe care urma să o fac, iar ei m-au sprijinit, dându-și seama că locul meu este între copii și făcând ceea ce am visat întreaga viață. Se pare că cel mai important rol în alegerea meseriei unui copil, îl are și familia, părinții fiind cei dintâi educatori, încurajând copilul să studieze ce își dorește.
Primul an de facultate, emoții care nu pot să fie descrise în cuvinte, departe de casă, doar câteva persoane cunoscute. Însă aceasta este și partea frumoasă a facultății și a căminelor studențești. Cunoști oameni noi și legi prietenii, care pot dura o viață uneori.
Neavând liceul pedagogic, prima întâlnire cu copiii la practică în timpul facultății a fost un amalgam de sentimente, ei privind curioși la persoana necunoscută din fața lor, nedumeriți de motivul pentru care mă aflam acolo, iar eu privindu-i cu drag, văzându-mi visul pe jumătate realizat. Cu timpul întâlnirile cu elevii din timpul practicii au devenit o normalitate, acomodându-ne unii cu ceilalți, știind fiecare rolul său: eu să îi ajut să descopere literele, cifrele, tainele lumii, o mică parte din zi, iar ei să fie curioși să descopere din ce în ce mai mult.
Odată cu absolvirea facultății a urmat examenul de titularizare, concursul de ocupare a posturilor vacante din învățământ. Aveam încredere că îl voi trece cu brio și așa a și fost, însă m-am lovit de un nou obstacol: lipsa posturilor titularizabile, iar cele de suplinire din ce în ce mai puține. A fost o mică dezamăgire, având atâtea speranțe și pregătindu-mă atât de mult pentru a fi profesor. Am reușit să ocup un post de profesor suplinitor la Școala Gimnazială Călui, însă fiind în continuare dezamăgită de ceea ce are de oferit sistemul de învățământ actual. Tineri cu pregătire și studii în domeniu, își găsesc foarte greu un loc de muncă, fiind foarte puține posturi scoase la concurs.
Prima zi de școală, de data aceasta eu având alt rol în afară de cel de elev, student sau practicant, eram învățătoare. Am plecat cu emoții spre școală, neștiind cum o să reacționeze copiii la prima întâlnire cu mine, ei având timp de trei ani o altă doamnă învățătoare. Momentul în care am intrat în clasă, momentul în care i-am văzut pentru prima dată pe elevii mei, m-a făcut să conștientizez mai mult ce misiune importantă aveam. Din prima conversație pe care am avut-o cu ei, pentru a-i cunoaște mai bine, pentru a le afla dorințele, speranțele și nevoile, mi-am dat seama că pe lângă nevoi cognitive, elevii au mari nevoi afective, un prieten la care pot apela când le este greu, o persoană care le poate asculta fricile, grijile și problemele specifice vârstei lor și care să îi încurajeze să fie așa cum își doresc să fie, să facă ceea ce vor să facă și să devină ceea ce își doresc cu adevărat. Iar asta mi-am propus eu să fiu pentru elevii mei și cred că am reușit, văzându-i din capătul holului în fiecare dimineață alergând spre mine cu aceleași replici: ”- Doamnă, mi-a fost dor de dumneavoastră”, ”- Eu va iubesc cel mai mult”, ”- Ba eu o iubesc pe doamna cel mai mult, de trei ori mai mult!”. Emoțiile pe care le trăiesc când îi aud vorbindu-mi așa, feedback-ul , îmi demonstrează faptul că am reușit ceea ce mi-am propus și anume, să fiu atât învățătoarea lor care îi îndrumă și îi învață să scrie, să citească și să descopere lumea înconjurătoare așa cum este ea, dar și prietenul de încredere pe care ei se pot baza.
Din păcate, în special în zonele rurale și izolate, ne confruntăm cu o rată a absenteismului și abandonului școlar foarte mare. Sistemul actual de învățământ, pune accent doar pe nevoile cognitive ale elevilor, neglijând celelalte nevoi de ordin afectiv și spiritual, iar lipsa de interes a anumitor cadre didactice se resimte, elevii fiind tot mai puțin dornici să meargă la școală, fiind neglijați și pierzând interesul pentru școală și pentru a învăța. Cu această situație m-am confruntat și eu, copii care nu știau și nu își doreau să învețe să scrie, ducând o muncă de Sisif încercând să respect programa școlară și în același timp să îi ajut să recupereze ceea ce nu au învățat la timp. Tot aici menționez și lipsa de implicare a părinților, ca primii educatori în viața copiilor. Și ei ar trebui să le explice rolul școlii, îndatoririle lor ca elevi și să-și asume rolul de părinți, pentru ca elevul să meargă în continuare la școală, să fie în continuare interesat să învețe.
În concluzie pot afirma că buna comunicare între familie și unitatea de învățământ, garantează succesul copilului în mediul școlar, iar viața de profesor este una frumoasă, atâta timp cât există vocație în această direcție și dorința de a lupta pentru un viitor mai bun al elevilor noștri, susținând ideea că tinerii și debutanții reprezintă schimbarea.

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2020/12/epure-madalina.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2020/12/epure-madalina-150x150.jpgRevista „Rădăcini”ÎNVĂŢĂMÂNTUL OSICEANNumele meu este Epure Mădălina. M-am născut și am crescut în Osica de Sus, iar în prezent sunt profesor debutant pentru învățământul primar. Alegerea meseriei pe care o vom urma toată viața nu este întotdeauna ușoară, însă privind retrospectiv și analizând semnele pe care viața ni le-a oferit, ne...Osica de Sus