Pr. Daniel Preda

Fiecare dintre noi știm de Dumnezeu, am auzit de această divinitate care ne-a dat viață și care ne ascultă rugăciunile. Rugăciuni pe care le rostim de cele mai multe ori la necaz, la supărare ori când vrem ceva de la El, Dumnezeu fiind ultima noastră salvare.
Eu L-am cunoscut „cu ajutorul“ bunicilor mei, Ion și Elizabeta, oameni simpli, dar cu o credință cum mai rar întâlnim astăzi. Credința lor era egală cu rușinea față de Dumnezeu, rugăciunea era rugăciune, postul era post, milostenia era milostenie. De la ei, de la tica și de la mama, căci așa le ziceam, am învățat toate cele necesare unei viețuiri cu Hristos Domnul, o comuniune cu Dumnezeu. Despre bunicii mei poate o să vă povestesc într-un alt număr al revistei.
Ca preot, mă rog pentru toți enoriașii parohiei mele și nu numai, mă bucur când ei sunt bine și mă întristez atunci când nu pot să-i ajut mai mult în rezolvarea problemelor lor, dar mai ales când aflu despre bolile prin care trec, atât trupești cât și sufletești. Dacă trupul este bolnav și sufletul este lovit de neliniște, de neîncredere, de supărare, este neliniștit (stresul este vinovat, spunem noi), vine rândul trupului să cedeze (se îmbolnăvește). Viața noastră este comoara pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu. Ce facem cu ea, este marea întrebare la care va trebui să răspundem toți la plecarea sufletului acolo Sus, la Dumnezeu. Vă voi spune o scurtă învățătură găsită în cartea părintelui Arsenie Boca, „Cuvinte Vii”.

„Un preot cu frica lui Dumnezeu și grija păstoriților săi se ostenea zi de zi, prin toate mijloacele ce-i stăteau în putință, să-i întoarcă pe cei rătăciți din calea pierzaniei și să-i întărească în cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere că ostenelile sale rămân în aceleași păcate, cum îi găsise. Zadarnică era slujba, zadarnice erau predicile, zadarice sfaturile de la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul păcatelor. Ce să mai facă bietul preot? Cum să-i îndrepte? Se știa un chezaș pentru sufletele lor și se frământa zi și noapte cerând de la Dumnezeu să-i arate pentru ce nu poate să-i atragă la mântuire.

Într-o sâmbată seara, după vecernie, stătea amărât pe piatra din grădină, covârșit de datoria preoțească și mâhnit amarnic de truda-i fără roade. Cum sta el așa pierdut în gânduri grele iată că Dumnezeu îi deschide ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii înfricoșetoare: O gloată de aripi, negre ca tăciunele i se arătă. Era un nor de duhuri necurate, ținând sfat, în frunte cu Satana, marele și încruntatul Tartor al iadului. Deodată, din mijlocul divanului, cu glasul diavolesc zbieră odată și clocoti văzduhul: „Voi, drăceștilor gloate, scorniți cu mintea voastră meșteră la viclenii, și să-mi spuneți: cum ați putea voi, mai ușor și mai sigur, înșela pe oameni, ca să umplem cu ei pântecele flămând al iadului?” La această poruncă a Tartorului, gloatele încoronaților intră în putoarea diavoleștilor sfaturi. Nu trecu mult timp și, din mulțimea aprinsă la sfat, ieși înaintea Satanei o căpetenie, lucind ca păcura și zise:
– Întunecimea ta, să furișăm în mintea oamenilor gândul drăcesc și că nu este Dumnezeu. Astfel neavând de cine se teme, ușor ne vor cădea în gheare, vor face ce vrem noi și vom umple iadul cu ei. Ascultându-l, Satana chibzui și apoi răspunse:
– Cu minciuna asta prea puțini vom putea prinde în undiță, pentru că lucurile Celui de Sus: Cerul și pământul și toate câte le împodobesc, mărturisesc slava Lui și toate dovedesc că El este. Să vie altul, cu o născocire mai vicleană! Atunci din gloatele întunericului ieși o altă căpetenie încornorată și zise:
– Întunecimea ta, părerea mea e să le spun oamenilor că, chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet și nu este nici o judecată și prin urmare, nici răsplata sau pedeapsa. Să le spunem că nu este nici Rai nici Iad. Acestea sunt aici pe pământ: ai ce-ți trebuie e rai, n-ai ce-ți trebuie e iad. Și prin urmare, sunt slobozi să mănânce și să bea și să-si facă toate poftele trupului, căci, ca mâine vor muri, și după moarte nu mai e nimic, și o să le pară rău că nu i-au petrecut câtă vreme erau în putere. Satana îi cumpăni vorbele, apoi îi zise: – Nici cu vicleșugul acesta nu vom putea câștiga prea mulți. Căci printre oameni sunt unii mai răsăriți la minte, care știu că este Dumnezeu și că în dreapta Lui stă răsplata și pedeapsa după fapte. Și apoi mulți știu că sufletul dăinuiește și după moarte și va ajunge la judecata cea de pe urmă, cum îi învață Scripturile. Cu vicleșugul acesta ne pică și nouă în gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni mulți, ca nisipul mării, să-i închid ca pe-o turmă de proști, în toate peșterile iadului! – răcni Satana, și trânti o dată din copită, de sughiță de groază toată droaia dracilor. Atunci din mulțime se desprinse o altă căpetenie și, sprijinându-se țanțoș în coadă, duhni următoarea propunere:
– Prea întunecate jupâne și tatăl al minciunii, lăudată să fie grija ta de a umple iadul cu proștii și nesăbuiții pământului! Am ascultat cu luare – aminte vicleșugurile tovarășilor noștri despre pierzarea oamenilor, dar văzând că ele nu sunt pe placul întunecimii tale, am scornit la rândul meu un vicleșug și mai mare: De ce să nu-i lăudăm pe oameni pentru credința lor în Dumnezeu și în nemurirea sufletului, în judecata de apoi și în răsplata după fapte? De ce să nu le spunem și noi că este Rai și Iad, care dăinuiesc în vecii vecilor? Dar, după ce le vom spune toate acestora – pe care ei le știu prea bine – să le șoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori : «Nu vă grăbiți cu pocăința, oameni buni! Mai e vreme destulă! Trăiți întâi cum poftiți. Pocăința lăsați-o mai la urmă! Nu vă grăbiți!»
Ascultându-l, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească. El se ridică trufaș de pe jilțul de flăcări ca smoala și bătând cu laba pe umeri pe căpetenia care scornise acest vicleșug, zbieră o dată, de se cutremură tot întunericul iadului:
– Voi, duhuri spurcate ale împărației mele, risipiți-vă ca gândul pe fața pământului, și ca o otravă dulce, furișați în urechile oamenilor șoapta, cu adevărat după numele vostru : «Oameni buni, nu vă grăbiți cu pocăința, nici cu spovedania adevărată. Mai e vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrânețe. Până atunci, făceți-vă datoria către Dumnezeu și suflet numai așa, de ochii lumii. Vedeți-vă mai întâi de grijile pământești așa ca și până acuma. Pentru pocăința adevărată mai aveți vreme, că doar n-o să muriți mâine!». Și la porunca Satanei, duhurile se împrăștiară cu iuțeala gândului pe fața pământului, să amăgească pe zăbavnicii oameni în minciuna pierzării, cu amânarea pocăinței: pe mâine, la anul, la bătrânețe …

…Vedenia se stinse și preotul, trudit de soarta credincioșilor săi, înțelese, în sfârșit, pricina zăbavei lor de-a se hotărî să se mântuiască cu adevărat. De forma și de ochii lumii, ei își îndeplineau datoriile creștinești dar, vrăjiți de șoaptele ademenitoare ale viclenilor tâlhari, găseau că sfaturile părintelui sunt bune mai mult pentru cei bătrâni. Cât despre ei înșiși, mai au vreme destulă: mâine, poimâine, la anul, la bătrânețe…”