Invitat: Mihai Vărzaru

Motivație

Osica noastră există, spun documentele, de peste jumătate de mileniu, dar o carte-mărturie despre memoria locului nu s-a scris. Vasăzică suntem o mare comună fără istorie scrisă.
Vă propun s-o scriem acum, împreună.
La drept vorbind, o piatră de temelie s-a pus cu Monografia editată în urmă cu câțiva ani. Aceea, lucrare excepțională, în parte științifică, în parte mai puțin, este un instrument de lucru util. Ce îi lipsește fatalmente oricărei lucrări de acest gen, dincolo de rigoarea unor informații, este sufletul, omenescul, memoria afectivă, povestea celor mai cu moț, de vază și bază, dintre osiceni. Reprezentativi, în sensul că le pasă de comuna lor, că, pe unde se află, la baștină sau la zeci-sute-mii de kilometri, nu și-au făcut de râs obârșia, ci dimpotrivă. Și uite, acum, sunt chemați, în fine, să-și înșire povestea „proprie și personală”, cu sau fără pic de umor, despre viața lor rostogolită din satul în care văzură lumina zilei.
Exact asta e Osica de Sus: suma identităților celor ce au văzut lumina zilei în ea; suma identităților noastre, suma faptelor și mărturiilor noastre – oriunde ne-am afla; nu doar casele, ulițele, instituțiile, cimitirul etc., ci memoria oamenilor, spiritul lor.
Toate la un loc se numesc patrimoniu.
Oriunde te-a trimis viața, la Montreal, la Reșița, la București, la Deva, la Suceava sau Craiova, la Caracal, Rm. Vâlcea sau la Paris, etc., vrei-nu vrei faci parte din memoria comunei, din patrimoniul ei. Această memorie culturală, acest patrimoniu spiritual asigură, într-un mod foarte subtil, supraviețuirea comunității din care te tragi, rădăcina ei vitală adâncită în peste cinci secole de existență. Fără această memorie activată, valorizată, comunitatea precum bolnavul de Alzeihmer diminuează, dispare. Iată de ce avem nevoie de mărturia fiecăruia, de la vlădică la opincă, de la țăran la intelectual: ca să nu dispară, să nu se șteargă de pe hartă, simbolic dar și la propriu, mai devreme sau mai târziu, locul nașterii noastre.
Trebuie să recunoaștem: e o datorie, nu un moft.
Aceasta ar fi motivația prezentei invitații.
Dacă aveți și alte argumente, vă rog să le aduceți, răspunzând la următorul

Chestionar

1. Când și unde ați văzut lumina zilei, acasă sau la casa de naștere? Cine v-a fost moașă, ce medic a asistat nașterea dumneavoastră? Care sunt primele amintiri legate de sat – de familie, grădiniță, școala primară? Cu cine vă jucați în curte, pe uliță? Frații, surorile, dar și câinele, pisica, cum se numeau? Unde lucrau „ăi bătrâni?” Cine v-au fost bunicii? Dar vecinii? Aveți amintiri cu ei?
2. Ce vă mai amintiți despre învățătorul dumneavoastră? Cum îl descrieți?
3. Dar despre profesori, care dintre aceștia a contat mai mult în formarea dumneavoastră?
4. Axul comunei, dintotdeauna, este Linia Mare. Ce reprezintă aceasta pentru dumneavoastră, ce emoții vă trezește când reveniți acasă pe Linia Mare ? Sau, altfel spus, care vă este drumul cel mai drag din satul natal? De ce?
5. Cum era satul în copilăria și junețea dumneavoastră, ce personaje v-au rămas în memorie, cu bune și mai puțin bune, că, de!, oameni suntem? Ce întâmplări deosebite, din Osica acelor ani, păstrați în amintire pentru totdeauna?
6. Cunoașteți cazuri de rezistență la colectivizarea forțată, oameni care au dat dovadă de demnitate în fața opresiunii ideologice comunist-atee? Dar lașități care vă dezgustă și azi?
7. Ce rețineți din tradițiile locale, dacă ați participat la ele – sau nu? Cum era munca de copil/adolescent în gospodăria familei, cum se relaxau și distrau copiii și tinerii din vremea aceea? Dar adulții și bătrânii? Ați fost dus la biserică, la horă, la bâlci?
8. Care este orașul văzut pentru prima oară? Cum a fost plecarea de acasă, ruptura de sat? Ce a urmat, mai departe? Unde v-ați stabilit, ce ați lucrat, care este familia dumneavoastră?
9. Ce oameni mai deosebiți ați cunoscut în viață? Care este cea mai importantă zi din viața dumneavoastră, cea mai de seamă realizare?
10. De-a lungul anilor, cum ați păstrat legătura cu satul, cu rudele, cu prietenii din copilărie? Cât de interesat ați mai fost de comună, de întâmplările, oamenii și locurile de acasă?
11. Ce credeți despre starea comunei, despre cum arată acum localitatea, primăria, liceul, cele două biserici, dispensarul, sediul poliției, gara, BankCEC-ul, morile, târgul duminical, farmacia, străzile/ulițele satului?
12. Ce mai face casa părintească, mai există? Ce înseamnă pentru dumneavoastră, acum, cuvântul acasă?

Notă

Nu este obligatoriu răspunsul la toate întrebările.
Relatați cât mai amănunțit întâmplările prin care ați trecut și pe care vi le amintiți, fără grijă pentru stilistica textului. Această grijă o are redacția. Importantă este mărturia în sine, ineditul informației pe care o conține, despre viața și oamenii din sat. Căutați să nu înfloriți, să nu cosmetizați ce ați trăit și auzit. Dacă rețineți expresii, denumiri din graiul local, folosiți-le, acestea sunt o comoară pentru cercetători. Adevărul să primeze, autenticitatea mai întâi de toate.
Răspunsurile publicate mai întâi în revista „Rădăcini” vor fi strânse într-un volum, complementar la Monografia comunei.
Vă mulțumesc.

Text și chestionar de
Marian DRĂGHICI

MIHAI VĂRZARU
Profesor universitar, dr.

M-am gândit că un astfel de titlu n-ar fi prea potrivit pentru mine, pentru că eu sunt de pe Linia Mare și i-am văzut trecând pe aici pe toți cei care și-au depănat o parte din amintiri în această revistă. Răspunsul meu la provocarea lui Marian Drăghici risca, în condițiile în care mulți dintre osicenii noștri s-au exprimat deja pe această temă, iar eu mi-am mai depănat propriile amintiri în articole ale revistei, să fie cumva redundant, așa că mi-am asumat ”riscul” de a modifica cumva structura sa inițială.

Un context trist, dar mobilizator

Linia Mare este frumoasă prin poziția sa privilegiată în Osica, dar și prin trecutul oamenilor care și-au petrecut viața aici. Dar frumusețea ei depinde, de asemenea, de contextul în care este evocată. În anii în care începi cât de cât să înțelegi ceea ce se întâmplă în jurul tău (adică 1957-1960, pentru mine) erau vremuri de tulburi și nedorite schimbări. Comunismul terminase faza cu naționalizarea industriei din România și începea marea colectivizare, de care toată lumea vorbea cu mare frică. În sine, cooperativizarea agriculturii nu este apanajul comunismului, deoarece toată Europa Occidentală, Israelul etc. sunt țări în care proprietatea de grup este răspândită și produce multă bogăție. Dar când o faci ca în Rusia, prin mijloace comuniste, nu va da rezultatele dorite și va fi respinsă de toată lumea.
Dacă ne amintim, de exemplu, oamenii care au promovat și s-au implicat în colectivizarea din Osica, și care au avut un rol important la începuturile sale, ne dăm seama de veridicitatea acestor lucruri. În primăverile anilor 1959, 1960 și 1961 aveam rude ale noastre din comună care veneau să înscrie lumea la colectiv: în grupuri de câte 5- 6 persoane, pentru a intimida, cu sau fără stăpânul casei, ascuns de obicei, intrau în case și se cocoțau în paturi cu bocancii și cizmele pline de noroi.
Baza cooperativelor agricole din Vest o constituie proprietatea, care oferă dividende, după care urmează munca, pentru angajații lor, care au salarii. Toate hotărârile privind viitorul cooperativei și al salariților lor sunt luate de proprietari.
Dacă trecem peste începuturile sale, colectivizarea a avut ceva rezultate, dar acestea s-au diluat prin intervenția statului, care a oferit tractoare și alte utilaje la prețuri mari, dar a luat recolta la prețuri mici. În acest fel, toate CAP-urile României au devenit din ce în ce mai sărace, iar retribuția oamenilor tot mai mică. Să ne amintim de cantitatea infimă de grâu și de porumb care le era acordată anual pentru a trăi și a-și menține gospodăria!
Toate aceste dificultăți au încurajat un comportament bazat pe minciună și pe furt. Acesta a fost cel mai mare rău pe care l-a adus comunismul în România, pentru că el a afectat morala individuală, atitudinea în muncă a românului, obișnuit de acum să se ”descurce”, pentru că totul în jur era o minciună! Din păcate, nici așa-zisul ”capitalism” românesc nu a schimbat nimic în bine, pentru că statul (politica) nu a încurajat o nouă morală, bazată pe profesionalism, pe cinste și corectitudine, pe adevăr, pe promovarea valorilor etc.
Dar să revenim la Osica noastră și la Linia Mare. Acesta este contextul în care m-am trezit și eu, alături de colegii mei și de toți osicenii anilor 50.
Să începem, deci!

Copii și elevi

Joaca era principala noastră preocupare, vara într-un praf de nedescris, pe care îl stârneam voit, aruncând țărâna în sus, toamna și primăvara pe un nămol clisos, iar iarna pe o zăpadă adevărată și pe un frig întreținut și de îmbrăcămintea noastră ieftină și săracă. Gardurile din lemn erau văruite primăvara, ca și pomii de la poartă (cine avea), iar șanțurile și rondurile cu flori erau refăcute. Atunci când ploua, și ploua des și zdravăn, șanțurile erau pline cu apă. Îmi amintesc cum după o astfel de ploaie m-am dus la un vecin și m-am rezemat de un strej putred, apoi nu m-am mai văzut din apa din șanț.
Eu, Miu Aldea, Onel Băluță, Titi Neagoe, Liuță, Gheorghe Ciotec, uneori Sandu, Jane și Nicu Vărzaru eram echipa de bază la joc până am început școala, dar și după, când am devenit parteneri adevărați și la fotbal: pe linie, pentru că nu vedem zile întregi o mașină (camion, de regulă), apoi la stadionul nostru de lângă școala lui Vladu. Ceva mai târziu am început și să pescuim.
Am prins câțiva ani cu pământul nostru, așa că primăvara, vara și toamna mergeam cu căruța cu boi la Tomeni, în Dealul Bobului sau mai aproape, pe lângă pădurea nostră sau în Blidării. Un chin, pentru că plecam pe întuneric, înveliți bine în țoluri (pentru a ne continua somnul), ca să ajungem pe lumină la locurile noastre. De dormit nu puteam dormi, pentru că roțile cu șină și drumul plin de bolovani nu ne lăsau chiar dacă am fi fost morți de oboseală!
La școala din deal am pornit către tainele cunoașterii cu doamna învățătoare Nițu, care s-a îmbolnăvit și am începum să citim cu domnul învățător Ene. Dascăli cu har, amândoi. Într-o sală erau două clase, iar timpul era împărțit pentru ambele. Din clasa a doua până în clasa a patra am avut ca învățători pe soții Raicea (Constantin și Elena, dacă nu greșesc). Cu terenul de fotbal și cu scena Regiei alături, dar fără clopoțel, eram fericiți și la școală, pentru că pauzele se prelungeau după cum voiam noi.
În clasele următoare am mers la școala din vale. În anul 1965 a murit Dej, după care a venit Ceaușescu, care a impus un program de investiții menit să modernizeze industria și orașele României. Și a reușit ceva până în anii 1975, după care a supraestimat potențialul poporului român în dezvoltarea industriei și a ajuns la aberații care au determinat înrăutățirea nivelului de trai și căderea sa. Și când spun acest lucru pot să-l și argumentez. Industria grea a României nu mai producea nimic necesar pentru economie. Am lucrat într-o întreprindere și am ajuns cu activitatea mea la ministerele și la guvernul României, care recunoștea falimentul său începând cu anii 1985-1986. Această întreprindere realiza mașini unelte grele pe care nu le voia nimeni, dar trebuia să le comande cineva și să le și primească. Prin urmare, se cheltuiau resursele țării și nu se obținea nimic! Pierderi mari în toată industria. În agricultură nu mai era nimeni, așa că mergeau copiii și muncitorii să adune recoltele!
Un lucru bun a fost dezvoltarea educației și a accesului tinerilor la educație. Totul până în anii 1980, când s-a trecut la învățământul de 10 clase și chiar la 12 clase. Greu, pentru că obligativitatea unui astfel de orizont a determinat scăderea nivelului de pregătire. Eu consider că încă de pe atunci a început distrugerea educației românești. Repetenția a devenit o excepție, iar azi, sub efectele unei așa-zise ”democrații”, s-a dat undă verde analfabetismului funcțional. Iar de aici până la idiocrație nu mai este mult! De fapt a și început deja acest nou stadiu social.
Am fost acum câțiva ani într-o comisie de examinare pentru ocuparea unor posturi de manageri la un inspectorat județean de învățământ. Cunoștințele și competențele solicitate erau, după mine, aberante, fără nicio legătură cu educația, dar altceva mi-a lăsat un gust amar: examenul unui viitor manager impunea și o lecție deschisă la școala de unde acesta provenea. Lecția deschisă la fizică a fost o catastrofă: elevii au fost repartizați în patru grupe, iar răspunsurile aranjate. La final, toată clasa a primit nota 10, iar eu eram gelos, pentru că n-am reușit să iau niciodată la fizică o astfel de notă, și asta chiar și într-o școală pierdută undeva, într-un sat din țara asta.
Uzina comunală funcționa de mai mult timp și oferea curent electric gării, primăriei, regiei, rețelei de iluminat a comunei, stației de radioficare și osinenilor mai avuți. Curentul electric era oferit după masa, până pe la orele 10-11seara. Cam la fel funcționa și stația de radioficare, care pentru mine a reprezentat o minune prin programele pe care le oferea. Aveam și ora locală, de care se ocupa doamna Ciuculescu, fostă Marcu.
Acea comunicare despre comună și despre oamenii comunei era mai frumoasă și mai importantă, după părerea mea, decât internetul și FaceBook-ul din zilele noastre. Prin 1966, cred, comuna a fost conectată la rețeaua națională de electricitate. Era primăvara, probabil martie sau aprilie, seara, după orele 20, când satul a fost conectat la rețeaua națională. Erau destul de mulți oameni în dreptul uzinei (pe la Galeț), iar în momentul în care s-a făcut legătura, unul dintre ei, mai glumeț, a zis cu voce tare:
Luați o sapă și dați-i-o lu’ Polizu!
Numai că Polizu, până atunci mecanicul uzinei, un om minunat, a mers la CAP pe un post bun, care i se cuvenea. Când, de 1 mai, școala depunea flori și corul de elevi prezenta mai multe cântece patriotice, ochii lui erau în lacrimi, iar uneori plângea de-a binelea.
În anii 1970 Linia Mare a fost asfaltată prin grija doctorului Ciocan, osicean de-al nostru la Slatina, noroiul și praful au mai dispărut, iar aspectul său s-a ameliorat simțitor. Dar odată cu praful și nămolul ei dispărea, încet, încet, și copilăria generației noastre, cu farmecul ei cu tot.

Din lumea anilor 1950-60

Amintirile mele sunt legate și de existanța unor osiceni de-ai noștri, care au trăit în acele timpuri pe Linia Mare. Și am să încep de la liceu, considerând că și partea aceea aparține aceleiași linii.
Auzeam tot timpul de Nicola Brutarul, dar nu cred că l-am recunoscut vreodată. Dar bătrâna a trait mai mult și am cunoscut-o așa cum cunoșteam noi copii oamenii, adică fără să vorbim neapărat cu dânșii. Aveau două case, cea mai mare aparținând actualmente ”Pozarului”. Cu siguranță, numele evocat mai sus nu-i aparținea, dar am înțeles că fusese brutar. Iar George, nepotul lor, era unul din fotbaliștii echipei care încânta sătenii în ultimii ani de existență ai vechiului teren de fotbal, alături de Romu, Nicu Badi, Nicu lu’ Gogeală, Gicu lu’ Mamet, Tudorel Voinea, Tiglici…
Pe partea stângă, venind spre comună, era un mic canton în care a locuit familia moașei Dragomirescu, apoi familia profesorului Ion Nicolau, la un moment dat directorul liceului din Osica.
Deșu era recunoscut ca un om vesel și care glumea mult, și dacă am reținut bine, toți frații săi (ai lui Puie) erau la fel. Porecla provenea cumva de la o întâmplare cu haz, petrecută la heleșteul lui Vladu, unde Deșu pescuia cu vârșa. Un unchi al meu mi-a spus că pe locul unde este și în prezent casa sa, se afla, în anii 1945-1955, un bordei. A avut un băiat, un nepot și o nepoată. A trăit o tragedie atunci când nepotul său, Nelu, venit în concediu și jucând o partidă de fotbal, a fost lovit la cap și la scurt timp a decedat.
Pe Ilie Coțofană îl cunoștea toată lumea pentru glumele și verva sa deosebită la meciurile de fotbal ale unor generații de fotbaliști talentați. Un bun tinichigeriu, el a avut mai multe fete și un băiat cu aceeași ocupație. Mai în vârstă decât noi, băiatul său venea des pe la școala din deal cu niște muzicuțe care ne fascinau. Peste puțin timp s-a însurat tinerel, cu fata lui Nicolae Ciotec, și mai tânără.
Gheorghe Buznă, vecinul său, era un om priceput la vindecat luxații și rupturi de oase. Îmi aduc aminte că după un bătut de minge mi-am „scrântit” mâna stângă și am stat așa, fără să observe părinții, peste o săptămână. Ghinionul meu a fost că un vecin, care a observat poziția mea nefirească la joacă, i-a spus lui tata, și așa am ajuns la nea Gheorghe. Cu puțină untură, după un minut totul era în regulă. Dacă știam că este așa de simplu, mergeam singur la vindecare.
Dumitru Boangiu, cunoscut ca Dumitru lui Ciutură, era tatăl colegei mele, Elena Boangiu. Om muncitor, cu cai și oi, nea Dumitru și-a cumpărat printre primii din comună un televizor, ceea ce în anii 1960, nu era de ici de colea. Nicu Ciotor avusese primul televizor din comună, pentru care își cumpărase și un motor pe benzină pentru orele în care uzina nu funcționa. Bolnav de muncă, nea Dumitru căra lemne și cărbuni din gară pentru toată Osica. Până la urmă a cumpărat și casa lui Vladu, care fusese și sediul CAP-ului din comună, preluată apoi de fiica și de ginerele său, Nelu Ciocan. A murit destul de repede, ca mulți alți osiceni de vârsta lui, care trecuseră prin schimbările sociale generate de apariția comunismului și a „omului nou”.
Pe frații Nanu (Boierașu), care aveau ateliere de cizmărie, i-am prins destul de bine. Oameni arătoși și îmbrăcați bine, cu însemnele firmei prinse într-un tablou pe casă, cei doi erau maeștri în meseria lor. Când auzeam de cizmărie, eu mă gândeam în primul rând la repararea unor bocanci scofâlciți sau la prinderea unor blachiuri. Și cam asta făceau cizmarii în acele vremuri de sărăcie. Am rămas foarte surprins, la începutul anilor 1990, și am râs atunci când tata i-a comandat lui nea Jane o pereche de ghete dintr-o piele pe care o păstrase de mult timp. Dar nu aveam de ce, pentru că omul concepuse și realizase niște ghete pe care și astăzi ar merita să le porți.
Cu siguranță, frații Nanu învățaseră trecând prin toate stadiile de pregătire specifice școlii germane de meserii pe bresle, cu ucenici, calfe, până la maeștri. Conaționalii noștri făceau ucenicie la un maestru din România, apoi în Ungaria, Austria și Germania, de fiecare dată la un atelier mai bun, până învățau toate tainele meseriei. Munca de acolo le ajungea pentru mâncare, dormit și îmbrăcat, și ceva bănuți de buzunar. Când reveneau acasă, după o perioadă de ani de zile petrecută în străinătate, erau cu adevărat maeștri în meseria lor (tâmplar, cizmar, croitor etc.).
O perioadă de câțiva ani, domul doctor Voicu Dobre a locuit în casa în care se află și acum farmacia veche a comunei Osica. Un om și un profesionist desăvârșit, doctorul a avut nenumărate oferte de a pleca din comuna noastră, dar s-a legat sufletește de oamenii ei și a rămas osicean până la capăt. Doctorul Tatomirescu, din Craiova, colegul său de facultate de la Cluj, ambii discipoli ai renumitului profesor Iuliu Hațieganu, spunea, acum câțiva ani, că doctorul a fost solicitat să intre în conducerea direcției sanitare a Regiunii Oltenia, dar a declinat această propunere.
Un episod petrecut în toamna anului 1962 este relevant pentru modul în care medicul Voicu Dobre se îngrijea de sănătatea consătenilor săi. Bunica mea, Nicolița Florescu, în vârstă de 68 de ani, a suferit un atac cerebral care i-a afectat partea dreaptă și a lăsat-o inconștientă mai multe luni de zile. Astfel de cazuri sunt considerate iremediabile și în zilele noastre. Dar medicul a venit și a văzut-o imediat, i-a prescris un tratament și ne-a spus ce se poate întâmpla dacă nu este bine îngrijită acasă. Săptămânal venea să o vadă.
Bunica mea nu a mers nicio zi la spital. După crize care apăreau și ziua și noaptea, bunica s-a trezit în primăvara următoare (după vreo șapte luni), a început să muncească ușor și s-a recuperat complet la începutul verii. Când tatăl meu a suferit o criză cardiacă gravă a venit imediat acasă, în condițiile în care era pensionar, și a rezolvat cu bine o situație limită. Un medic extraordinar, cum nu am avut și nici nu vom avea mult timp în Osica!
O apariție benefică și pitorească prin investițiile lor în Osica a fost cea a fraților Gheorghe și Bucur Blănaru, veniți de undeva din Argeșul de munte pentru a face comerț cu lemn, și nu numai, în Osica. Ce i-a determinat să facă acest pas nu se știe, dar lor li se datorează casele de peste drum de actualul Profi și de lângă cea a lui Nistor. În prima au fost când bufet, când alimentară, când altfel de magazine. Pe Bucur l-am cunoscut mai bine, pentru că se ocupa și de stupărit și venea des pe la tatăl meu, pentru croitorie și în vizită. Nu l-am văzut niciodată trist pe acest bonom, care nu cred că era atât de fericit precum părea. Pentru mine a fost o lecție de viață la care m-am tot gândit și pe care am încercat, fără prea mare succes, să o adopt și eu. Au dispărut amândoi frații, iar urmașii lor au renunțat la casele din Osica.
Din considerente de spațiu (și cu scuzele de rigoare) am să amintesc doar de Nilă Sulger (care a fost o perioadă prizonier la ruși), de Mitiță Chiscăliță (un bun tâplar, o raritate azi la noi) și de Micăle (o femeie bună, cap de familie).
Lisandru lui Ruță a fost, și el, un om ”vrenic” și bun gospodar. O fală între osiceni era greutatea porcului de Crăciun, iar la acest capitol dânsul era de neîntrecut. Casa și curtea erau arătoase și curate, totul arăta bine în familia sa.
Despre Lisandru lui Rontea, vecinul nostru, nu se pot spune neapărat aceleași lucruri. Compensa, însă, prin felul lui de a fi, cu o judecată ascuțită și dreaptă, pe care mulți oameni fie nu o au, fie le este teamă să o manifeste.
Un personaj interesant a fost și Vergică al lui Andreiță, pe vremea aceea agent financiar din partea fiscului. Cei doi băieți ai săi au plecat la București, iar dânsului i-a decedat soția, ceea ce s-a dovedit de rău augur pentru tot restul vieții. Un om liniștit și bun, s-a recăsătorit cu o femeie care s-a îmbolnăvit, iar dificultățile lui au continuat. Hotărârile importante în viață nu le-a luat cum trebuie, dar n-a avut nici noroc: casa lui aparține acum Ninei Ene.
Codiță Raicea (Titilescu). Vecin bun cu toată lumea din jur, ceea ce însemna o mare calitate sufletească, nea Codiță era și el bolnav de muncă, dar și avea de toate. Cu carul cu boi, apoi cu cai, tot timpul plecat de acasă, avea tot felul de animale și ducea un trai bun, așa cum îi stă bine unui osicean. De sfântul Gheorghe, ca să-și ajute fiul devenit un tânăr flăcău, construia după obicei un scârcium la care se stângea cine trebuie, dar și noi, copiii. A plecat dintre noi fără să sufere prea mult și a lăsat o amintire frumoasă tuturor celor care l-au cunoscut.
Popa Torcea. La biserica din Deal era preot părintele Ochescu, venit de la Cârlogani, iar în Vale preotul Mărculescu, de la Corabia. Numai când îi vedeai și îi ascultai impuneau respect. Rămași aici pentru toată viața, osiceni adevărați care au mai îndulcit perioada grea a colectivizării care afecta bătrânii, dar și pe cei aflați în putere, cei doi preoți au fost un exemplu de verticalitate și de credință. Odată cu ei a pierit acea obște sănătoasă și morală a osicenilor. In monografia județului Romanați din anul 1928, întocmită de Ștefan Ricman ș.a.,sunt amintiți cei doi preoți ai comunei: Andrei Popescu și Constantin Ochescu, ultimul fiind și cadru didactic la școala de băieți din Osica.
Cu o astfel de concurență și mai tânăr, preotul Constantin Torcea păstorea oamenii din Șopârlița. Două dintre fetele sale erau la studii în Craiova, iar băiatul său, Nini, era în Caracal. Când ieșea afară din curte și ne zărea pe vreunul dintre noi, ne trimitea la mat să-i cumpărăm țigări Mureș. Mergea la pescuit cu nea Culică Vărzaru la Olt, la Teslui sau la Bălțatu și nu venea niciodată fără pește. Avea în curte mulți pomi fructiferi mai rari – cireși, caiși, vișini – din care mai primeam și noi după serviciul de mai sus. A avut un destin tragic, în timp ce făcea naveta cu trenul de la Șopârlița la Osica. Într-o primăvară, probabil a anului 1963, roata trenului i-a prins sutana și a fost accidentat mortal. A fost o pierdere care a afectat toți vecinii săi, obișnuiți să aibă alături o persoană care să le fie exemplu în comportament și în credință.
Familia Pitrașcă. Eram copil (6-7 ani) atunci când bătrânul dădea semne de boală, iar de Rusalii a chemat călușarii să-i joace, dânsul fiind acoperit cu niște țoluri în mijocul procesiunii. A plecat la scurt timp după acest eveniment, lăsând în urmă doi băieți și două fete. Unul dintre băieți s-a căsătorit la Sibiu cu o săsoaică, iar cei doi nepoți veneau vara și pe la Osica. Amândoi aveau nume săsești.
Nu am multe de spus, pentru că erau deja mai îndepărtați de noi, deși erau oameni la locul lor și respectuoși, nici despre Ioniță Aldea, Oane Vărzaru, Nicu lui Dide, Ilie Zbancă, Gicu lui Călărașu și Mișu Dini.
Raicea Puiu. Într-o Osică în care în învățămîntul primar și general nu se mai făcuseră schimbări de dascăli de prin anii 1955-1963, noile apariții ne-au stârnit un interes aparte. Mia Ene, Marin Sulger, Puiu Raicea, apoi Haralambie Costea erau certitudini printre foarte multe soluții de provizorat cu suplinitori care nu absolviseră decât liceul. Și cât de bine se observa acest lucru după apariția acestor dascăli noi!
Cu o pălăriuță albă nelipsită pe timp de vară, mergând pe stradă și fluierând încet diverse refrene, Puiu Raicea era respectat de elevi fără să le impună un comportament obedient. Cu cunoștințe și cu metode noi de predare a ajuns curând și director la liceul din comună. A avut unele diferende cu alți colegi profesori și a plecat, prin 1968 sau 1969, la Balș. A considerat că este mai bine acolo și nu a regretat câtuși de puțin plecarea din învățământul de la țară. A rămas același om cu vervă în discuții, direct și cu drag și dor de Osica. Un accident de circulație i-a răpit o viață în care mai avea multe de spus. Casa părintească a fost moștenită de sora sa, care a și înstrăinat-o. A avut un frate mai mare, Victor, pe care l-am cunoscut mai puțin, și care a decedat tânăr, atunci când ajunsese director la Direcția de Statistică Dolj.
Despre bunici, numai de bine. Tata mare, Costică Vărzaru, a lucrat de tânăr la București, unde era deja șef de tren în timpul Primului Război Mondial. Avea un bun prieten, pe fratele bunicului meu din partea mamei, Oane Florescu (Boroagă), mecanic de locomotivă. Cred că acesta din urmă este cel care și-a angajat prietenul la București. În acele vremuri lefurile lor erau destul de mari, din moment ce Oane și-a construit și o casă în capitală.
Om umblat, arătos și cam crai în tinerețe, bunicul și-a ales ca rută drumul către Constanța, iar acasă venea la una sau la două săptămâni, pentru mai multe zile. A cumpărat pământ, pentru că acesta reprezenta măsura bogăției în satele Olteniei, iar în anii 1950 a fost considerat chiabur, deși nu avea mai mult de 20 de pogoane. Nu s-a împăcat deloc cu comunismul și a protestat în felul său la cotele de cereale care nu-i mai lăsau nimic acasă. A scris mai multe bilețele pe care le-a aruncat prin comună. Unul dintre ele a ajuns la un sătean cunoscut de la noi, care l-a dus la miliție. A fost condamnat în noiembrie 1960, a ajuns la Gherla, iar când s-a întors, în septembrie 1962, avea 72 de ani. A mai trăit până în anul 1968.
Bunica mea, Maria Vărzaru, era din Roșieni. Era destul de întâlnită căsătoria flăcăilor din Osica cu fete din satele din jur. Bunica din partea mamei era din Bobu, iar străbunica din partea tatălui din Blaj. Am aflat de la o mătușă că aceasta din urmă a venit cu mama ei în Osica pentru a vopsi lâna de covoare. Când lâna a fost gata, peste un anumit timp, au trimis-o singură să o aducă acasă. A trecut pe la poarta străbunicului meu, Costea Vărzaru, iar acesta a băgat-o în curte și aici a rămas. Avea 14 ani!
Cum vă spuneam, bunica era departe de a fi o gospodină desăvârșită, dar avea un suflet mare și se pricepea să cumpere pământ și să-l administreze. Dânsa figurează pe actul de proprietate al ”liniei” tatălui meu și al celorlalți copii. Atunci când aceștia au fost trimiși la școli pentru diverse calificări, era cea care prelua inițiativa, cu excepția drumului unchiului meu, Mișu, care a ajuns inginer la Brașov. Pe mine m-a dus la Brașov în vacanțele de vară începând cu anul 1961, iar lumea de acolo m-a schimbat pentru toată viața.

Mulți alți osiceni de pe Linia Mare ar merita să aibă mai multe rânduri aici. Nu i-am cunoscut însă foarte bine și nici nu am avut timpul necesar să aflu mai multe de la cei mai în vârstă. Am să-i mai amintesc pe Stancu Lizî, pe Gheorghe Saca, pe Zache, pe Mozoc, pe Popescu învățătorul, pe Moșu lui Ciuplica etc.
Acum pe Linia Mare este o altă lume, cu paradoxurile sale.

Iluzia comunicării și dificultatea schimbării noastre

Lumea se schimbă și noi ne schimbăm odată cu ea. Schimbarea noastră este cea care ne influențează viața, viața obștii și a țării. Numai să știm să o facem. Dar acest lucru este destul de greu de sesizat și de realizat la nivel individual. Multe lucruri par a se fi îmbunătățit în Osica și, în general în societate. Unul dintre ele este comunicarea. Deși posibilitățile sale sunt mult mai mari, oamenii se cunosc mai puțin.
FaceBook-ul, de exemplu, așa cum este utilizat, creează iluzii din acest punct de vedere. Așa cum spunea și Umberto Eco, aici scriu și cei care nu ar avea curaj să spună nici ”bună ziua” într-un grup real. El lasă impresia unui instrument de succes în politică, dar nici aici nu este. Ai 5000 de prieteni, dintre care 4980 nu i-ai văzut niciodată. Toți te felicită, dar nimeni nu te ajută atunci când ai o problemă. Dar multă lume dorește să trăiască cu această iluzie. Schimbarea este un lucru greu în zilele noastre, în care nu înțelegem sau nu știm ce să facem cu libertatea. O definiție simplă a libertății este aceasta: să știi să te comporți și să faci orice dorești, cu condiția să nu deranjezi pe cei din jurul tău!
Cei care se schimbă atunci când trebuie, au succes în viață, pentru că sesizează multe oportunități și știu să le exploateze. Dar trebuie să ai cunoștințe, experiență și o minte deschisă. Iar legat de schimbare, am găsit câteva rânduri care exprimă foarte bine dificultatea sa.
Se spune că într-un regat antic a trăit un om care era foarte cunoscut pentru marea sa înțelepciune. La început, el și-a sfătuit doar familia și prietenii apropiați. Cum faima lui crescuse foarte mult, regele însuși îl chema frecvent să-i ascultele vorbele înțelepte și să-i ceară sfatul. Și tot așa, foarte mulți oameni veneau să-l asculte. Dar înțeleptul a observat că unii oameni veneau la el în fiecare săptămână. îi evocau mereu aceleași probleme, primeau aceleași sfaturi, dar nu țineau cont de ele în viața de zi cu zi, astfel că intraseră într-un așa-zis ”cerc vicios”.
Într-o zi, înțeleptul i-a chemat pe toți acești oameni și le-a spus o glumă foarte amuzantă, care i-a făcut pe toți să izbucnească în râs. După aceea, a făcut o scurtă pauză și le-a spus din nou aceeași glumă. A continuat să o spună timp de trei ore, și toți erau disperați. Atunci înțeleptul le-a dat următoarea replică:
– De ce nu puteți râde de mai multe ori la aceeași glumă, dar sunteți capabili să plângeți de o mie de ori pentru aceeași problemă pe care o aveți?