Romică Coțofană
pensionar

„Demult, într-o iarnă…
Mi-am trimis copilăria să se dea cu sania.
Nu s-a mai întors.
De atunci, în nopți de decembrie,
pun un felinar în zăpadă,
doar-doar va găsi
calea înapoi…”
(Marin Sorescu)

Ulița copilăriei mele nu avea o denumire specială, cum are astăzi (strada Avram Iancu). Nici ea, nici altele. Dacă întrebai de cineva, respectivul, stătea în Medinți, Modorani, pe Linia Mare, pe Linia Curții, Roiului, în Aldești, Iepurești, în Vlăduleni sau pe la ai lui… Urma un nume de persoană sau o poreclă reprezentativă pentru acea parte a satului. La noi în zonă, îmi amintesc de Factorița, Ministru, Stupăriță, ai lui Ruță, ai lui Oanță, ai lui Nuțu.
Ulița copilăriei mele era îngustă, nu prea lungă, plină de praf când era cald și de noroi când ploua.
Pe noi, copiii, nu ne deranja. Ridicam praful în slăvi sau jucam tontoroiul în nămol. Eram în lumea noastră plină de jocuri, alergări, îmbrânceli, înjurături care de multe ori te trimiteau la origine, bătăi, stat de vorbă pe buza șanțului… Printre jocurile preferate erau: fripta, pitulata, apă-foc, leapșa, cirica, ogoiul și clasa. Când ne jucam uitam de toți și de toate.
Ce urma când ajungeam acasă, nu vă spun: ceartă, de multe ori câteva palme care se lipeau bine, spălarea cu apă rece din fântână sau încălzită în albie la soare vara și iarna, cu apă călâie, pentru că fiind patru copii (băieți) peste apa fiartă mama punea alta rece ca să ajungă pentru toți.
De multe ori adormeam nespălați atât de obosiți eram după „munca” pe ulițele satului. Uneori se băteau lingurile în strachină ori la gura noastră, alteori adormeam nemâncați.

Ulița copilăriei nu era doar cea pe care se afla casa părintească, iar copii nu eram doar noi, cei patru frați: Ion, Gheorghe, Marin și eu, Romică. Eram mai mulți. Fiecare familie avea de la doi copii în sus. Eu mă jucam cu ai lui Nuțu (George, Titu, Jane), cu Gege al lui Chiscăliță, cu Mărin al lui Ministru, cu Bebe și Velică ai lui Andreiță, cu Ana și Nelu lui Stupăriță. Aveam prieteni de pe Linia Mare și pe cei din jurul tabonului, cu care ne întâlneam când mergeam cu vitele la păscut. Pășteam vaci, oi și capre, boi și cai. Le păzeam cu rândul sau mai uitam de ele dacă ne luam cu joaca. Jucam fotbal cu mingea din cârpă, ne rostogoleam sau ne dădeam peste cap prin iarbă, aruncam cu bețe și bulgări în Olteț și ne scăldam până ni se făcea pielea ca de găină.
Scăldatul în pielea goală nu era o problemă pentru nimeni. Era ceva obișnuit. Nu purtam chiloți niciunul.
Când eram mai mic aveam o cămașă mai lungă pe care mama mi-o ridica de la spate și o prindea cu un ac de siguranță ca să n-o murdăresc (înțelegeți voi cu ce). Când am mai crescut, mi-o ridicam singur sau mă încingeam cu o sfoară peste mijloc și stătea ridicată permanent. Era și cam lungă și mă împiedica la fugă.
Am început să port izmene, mai ales că trebuia în curând să plec la școală. Dacă mai înainte priveam cu jind la pantalonii scurți ai lui Puiu lui Labă (taică-său era reangajat), acum îi arătam cu mândrie izmenele mele noi.
Mai târziu au început activitățile gospodărești. Nu ne mai jucam toată ziua. Munceam prin curte și la câmp. Aduceam apă de la fântâna din colț, măturam curtea (că doar eram cel mai mic), mergeam la săpat, la strâns spice de grâu în urma treieratului și continuam să merg în vale la Olteț cu vitele și gâștele.
Mama, Eufrosina (Mița), nu prea avea timp de noi, pentru că făcea mâncare, curat, spăla, lucra în grădină și la câmp, ne cârpea îmbrăcămintea, iar când o enervam prea rău ne dădea câte o scatoalcă și ne afurisea (Fir-ați ai rămului voi, să fiți!).
De reparatul încălțărilor se ocupa tata-Nicu. Bune, rele, scâlciate, treceau de la unul la altul. Hainele, la fel. Îmbrăcăminte nouă primeam de Paști și de Crăciun. Când am mai crescut ne înnoiam și de bâlci. Fiind mezinul familiei la mine ajungeau, de obicei, cele purtate. Oricum, pe mine stăteau ca pe cuier. Eram slab și pricăjit, pe când frații mei erau înalți. Le purtam așa cum erau. Nu era nimic ieșit din comun. Şi la ceilalți copii hainele treceau de la unul la altul (Să nu uităm că erau anii de după război).

Tata lucra la CFR. În timpul liber muncea acasă și la câmp, repara și construia câte ceva. Vara ne repara încălțările de iarnă. La vechiul carâmb, dacă se putea, aplica tălpi de lemn cu bandă de fier, prinsă în cuie, pe margine.
Niciodată n-a uitat să ne repare sau să ne meșterească o altă târlie (sanie) așa că așteptam cu nerăbdare prima zăpadă. Pe atunci ningea din plin. Ne așezam câte unul, doi sau chiar trei pe sanie. Cădeam, ne ridicam într-o larmă și veselie de nedescris. O împrumutam și prietenilor noștri de joacă. Nu mereu, doar când ne săturam noi de ea. Ne dădeam cu sania pe derdelușul ce coboară spre Greci și pe drumul ce cobora spre pădure, pe la Lia sau ne trăgeam cu ea pe uliță. Dacă era gheață ne făceam patine din coceni de porumb sau lemn legate cu sârmă.
În pauză fugeam de la școală la săniuș.
Domnul învățător Costică Marcu ne corecta, cu linia la palmă, abaterea de la regulile școlii. Noroc că eu nu eram în clasa dânsului. Eram elevul domnului Târjoianu, un învățător model și un om extraordinar.
Așa era copilăria acum vreo 75 de ani.
Ne îmbrăcam mai sărăcăcios, ne hrăneam mai simplu și mai puțin decât astăzi, dar privind în urmă, copilăria noastră era frumoasă.
Jocul era principala noastră preocupare. Ulița – spațiul de desfășurare.
Dar cum spune Ion Creangă „vremea trecea cu amăgele” și ulița copilăriei a devenit ulița adolescenței, a tinereții, a maturității și acum a bătrâneții.
Cândva îmi zburau picioarele, acum economisesc pașii.
Azi, aceeași uliță, alți copii (eu nu am poze din vremea copilăriei)