JUNII OSICENI

Studentă la medicină

Ca să vă formați cât de cât o impresie despre cum am primit eu vestea că în fiecare zi va trebui să merg la grădiniță, a fost nevoie ca mama mea să aducă timp de câteva săptămâni cornuri cu ciocolată și caramel, ca doamna Olga să mă poată ține acolo câteva ore pe zi. Și a reușit. Deja cu fiecare zi care trecea, fiind implicată în activități de tot felul, am început să îndrăgesc locul, colegii și pe doamna educatoare, care întotdeauna știa cum să lucreze cu fiecare dintre noi.
Ei bine, cam atât de devreme începe povestea carierei mele. Da, poate fi greu de crezut, dar la una dintre serbările grupei mele, am avut de jucat într-o scenetă care țin minte că se numea: „La doctor”.


Numai când auzeam de doctor, îmi dădeau lacrimile și îmi venea în minte imaginea domnului doctor Sabău Constantin despre care știam eu bine că prescria injecții copiilor și bineînțeles că se afla în complot cu doamna Vica Cernătoiu, care le administra. Așa se face că am fost aleasă împreună cu alți doi colegi (Calotă Oana și Stroescu Claudiu) să jucăm rolul doctorilor. În ziua serbării, am apărut toți trei îmbrăcați în costume albe, cu bonete pe cap de parcă urma să intrăm în sala de operație. Rezultatul: Operație reușită! Atât eu cât și ceilalți colegi ne-am descurcat de minune.
Când am început clasa I la Școala din Vale, eram extrem de entuziasmată, aveam o curiozitate fără limite și îmi surâdea ideea că voi avea teme pentru acasă (Știu! Destul de ciudat).
Și acum îmi vine în minte momentul în care am pășit pentru prima dată în clasa mea, care era și laborator de biologie. Pe lângă faptul că și acum simt mirosul acela de motorină din podea (care nu îmi displace deloc), primul lucru care m-a frapat a fost decorul pereților și ce se afla în vitrine. Peste tot erau numai planșe cu diferite organe și sisteme din corpul omenesc. În dulapurile mari din spatele clasei erau tot felul de animale care prin ochii mei de copil nu aveau ce să caute acolo.
Să vă spun că mi-a plăcut, nu aș putea. Dar pot să spun că în timp cred că am învățat să le ignor.
Pe tot parcursul învățământului primar și mai târziu în cel gimnazial, se vedea clar că eram preocupată mai mult de științele exacte, îmi plăcea matematica; întotdeauna știu că abordam fiecare exercițiu ca pe o provocare și voiam să văd cum îl pot rezolva prin cea mai simplă metodă. Îmi aduc aminte că dacă nu înțelegeam ceva, exersam acasă cu tatăl meu și mai apoi mergeam la școală cu toată încrederea și convingerea că pot să rezolv orice.
Mai târziu, trecerea de la învățământul gimnazial la cel liceal a fost una destul de ușoară și datorită faptului că am urmat cursurile gimnaziale tot în cadrul Liceului Teoretic Osica de Sus. Aici aveam să-mi schimb prioritățile.
Având în vedere faptul că l-am avut ca diriginte pe domnul Militaru Marin (care din păcate pe când eram în clasa a XI-a a fost răpus de o boală nemiloasă) cred că m-a ajutat foarte mult să înțeleg ce înseamnă disciplina și faptul că toate deciziile mele vor avea și consecințe. Tot dumnealui a avut grijă să ne explice lucruri care se abăteau oarecum de la programa școlară, dar care aveau să facă parte din programa vieții. Am învățat că indiferent de felul în care mă percep oamenii, trebuie să-mi văd de drumul meu, să muncesc din greu pentru fiecare lucru pe care mi-l doresc, și în cele din urmă să fiu mulțumită cu ceea ce aleg să fac în viață.
Două vorbe ale domnului diriginte îmi vin mereu în gând: „Sub pașii tăi care urcă, treptele vor continua la nesfârșit” și „Cu cât urci mai sus, cu atât vezi mai departe.”
Astfel, odată ajunsă în clasa a XI-a, am început anatomia și eram fascinată de tot ce învățam, de toate mecanismele, așa încât într-o zi m-am gândit eu cum ar fi să valorific cumva ceea ce tocmai descoperisem că îmi plăcea și așa am hotărât să mă pregătesc temeinic pentru unul dintre cele mai importante examene din viața mea: examenul de admitere la medicină.
Am început cu un vis care după un an și câteva luni de pregătire intensă, s-a concretizat deoarece în vara anului 2015 aveam să devin studentă a Facultății de Medicină și Farmacie din Craiova.
În ciuda faptului că fusesem destul de bine pregătită și obținusem o notă mare, am fost admisă, dar pe locurile cu taxă care fuseseră scoase la concurs. M-am bucurat totuși de reușită, deoarece erau foarte mulți copii bine pregătiți și ei, care au obținut note de 9,20 și totuși nu au avut șansa să fie admiși din primul an.
În primele zile de facultate eram un amestec de curiozitate, nerăbdare și entuziasm. Primul laborator de anatomie avea să ne trezească pe mine și pe colegii mei la realitate. Am fost înștiințați că admiterea avusese să fie partea ușoară din această facultate și că abia acum vor începe lucrurile cu adevărat grele. Am început deci studiul practic la cadavru (activitate care stârnește orice boboc medicinist). Definitorii pentru noi au fost laboratoarele de biochimie în care am devenit niște soldăței naziști, dar totodată au contribuit destul de mult la formarea gândirii noastre medicale.
Primii doi ani au constat în muncă susținută, fapt care la sfârșitul anului doi de facultate avea să mă aducă printre ceilalți studenți aflați la buget. Bineînteles, bucuria a fost mare, iar în momentul acela am realizat cu adevărat faptul că întotdeauna munca asiduă este răsplătită, că lucrurile în viață vin în etape și nu atunci când credem noi că ar trebui, și cel mai important lucru este că niciodată Dumnezeu nu ne pierde din vedere.
Cu trecerea fiecărui an am devenit tot mai conștientă de ce implică medicina cu adevărat. Am învățat că pe lângă studiul constant individual și perseverență, medicina implică emoție și empatie fără de care nu există reușită. Am înțeles că eu ca viitor medic pot să fac multe, dar nu pot să fac tot pentru pacient, că indiferent de eforturile mele, multe lucruri nu-mi vor sta în putință. Sunt lucruri cu care încă încerc să mă obișnuiesc, să mă adaptez la oameni, situații.
Una dintre situațiile dificile este de actualitate – pandemia cauzată de SARS-COV2.
Pot să spun că mi-aș fi dorit ca ultimele mele stagii să se fi desfășurat în cadrul spitalului. Acum, mai mult ca niciodată, aveam nevoie de practică, multă practică, însă chiar și în condiții de maximă siguranță, cu echipamente complete tot ar fi existat un risc de îmbolnăvire atât pentru mine și colegii mei, cât și pentru pacienții cu care am fi intrat în contact. Prin urmare nu ne-a rămas altă variantă decât să ne desfășurăm activitatea în format online, situație care cu siguranță nu se poate compara cu stagiile în format fizic în care pe lângă cunoștințele teoretice, deprindeam și multe lucruri practice.
Acum sunt aproape la finalul unei etape frumoase: sfârșitul celor 6 ani de facultate; 6 ani în care pot să spun că am fost fascinată, am învățat să am răbdare cu mine și credință în propriile forțe. Nu îmi rămâne decât să-mi concentrez atenția pe examenul de rezidențiat în urma căruia într-o frumoasă zi de noiembrie îmi voi alege specialitatea dorită.

Lasă un răspuns