Ana Claudia Pîrvu

Decorul.

O scenă mare, cu un pământ roditor a cărui sevă creatoare anticipează naşterea deşertului orb.

Agitație.

Un regizor cinic rescrie pe genunchi o piesă absurdă, obsedat de schimbări, strategii teatrale utopice şi insultătoare figuri de stil. Ascunde grăbit între paranteze deciziile neluate, opțiunile târzii şi viețile netrăite ale personajelor care îşi pierd legătura cu sufletul şi îşi amanetează libertatea pe o iluzie.

Nestatornice şi nesigure, personajele lui plâng estetic, încercând neputincioase să-I impresioneze. Slăbite, inexistente, cu sufletul desprinzându-se de ancore, plutesc în derivă din act în act.

Câţiva actori isterici şi indecenți se întorc obsedant spre marginea scenei, cerşind aplauze.

Luminile sunt stinse. Ghemuit într-un colț, regizorul continuă să rescrie, ascunzându-şi amnezic trecutul şi adăugând o tuşă de dramatism unui prezent care îşi cere taxa pe supraviețuire.

Dar personajele ? Ce mai fac personajele ? Oh… Le uitase. Ele îşi spun mai departe poveştile fără înțeles strecurate în crevasa rănilor încă deschise ale unui trecut recent. Memoria le joacă feste.

Bang.

Timpul pare că a înghețat. Nu se mai întâmplă nimic. Lipsă de inspirație. Doar câteva metafore învârtindu-se tâmp lângă un graffiti colorat obscen pe zidul părăsit al şcolii.

Câțiva spectatori de ocazie s-au plictisit şi comentează încet. Piesa începe şi se termină cu acelaşi discurs arogant, ipocrit, complice cu nebunia. Universul lui şi universul lor.

Regizorul râde ascuns după cortină. Încă un experiment teatral eşuat. Critici anonimi şi stingheri. Prinşi între revendicări haotice şi judecăţi de valoare care comentează cinic eşecul şi triumful piesei. Dezertori din propriile vieţi, conspirând împotriva dezrădăcinării şi absurdului.

Gata. Am ajuns la teatru. Piesa trebuie să înceapă la 19.30.

Ciudat. Scrie că nu mai sunt bilete.

Articol apărut în numărul 1 al revistei – mai 2012