Ana Claudia Pîrvu

„Où  sont les neiges d’antant?”/”Unde sunt zăpezile de odinioară?”, o întrebare care ascunde în retorica ei melancolia unor vremuri şi chipuri care au apus sau stau să apună. Zăpezile de altădată s-au topit şi de pe uliţa satului se aud aievea paşi de dans cu miros de pelin. E sărbătoare. Costume cusute cu flori, cu fuste şi pălării cu panglici colorate se prind în horă să alunge duhurile primăverii. Sunt căluşarii prinşi în dansul sacru al dacilor şi din dezlănţuirea lor se desprinde un chip cu o privire caldă şi un zâmbet blajin. E fostul Vătaf. E nea Ilie Drăgan care, împovărat de ani, priveşte parcă dincolo de timp şi oftează. Mă apropii şi-I întreb:

V-ar plăcea să mai jucaţi căluşul?

De sub povara celor 87 de ani îmi răspunde trist:

„Sufletul vrea, dar trupul nu mai poate. Aveam 15 ani când am jucat pentru prima oară căluşul. Din cei 13 căluşari câţi am fost în trupă, pe 10 i-am îngropat. Cum mai zboară timpul…” Se opri pentru o vreme şi cu privirea înceţoşată continuă — „Ce vremuri… am fost Vătaful. La mine acasă împodobeam steagul cu pelin şi năframă albă pe care noi, căluşarii, o prindeam cu aţă roşie şi făceam jurământ. Trei zile şi trei nopţi jucam de parcă nici nu atingeam pământul şi când strigam «Hălăi Şa», toţi erau sub comanda mea.”

De ce purtaţi la brâul roşu, pelin şi usturoi?

„Ca să ne ferească de deochi şi de iele. Aveam şi o bâtă din lemn de alun alungăm duhurile cele rele.”

Dar Mutul? Cine era Mutul?

„El putea să facă ce voia. Era mânjit pe faţă şi când juca el, ne mal trăgeam şi noi sufletul, dar un singur lucru nu avea voie să facă — nu avea voie vorbească trei zile. Nu era uşor: îmi amintesc cum mergeam din casa în casă şi oamenii ne primeau cu bucurie să jucăm în curţile lor, căci era semn de noroc și sănătate. Odată, am vindecat o femeie. Fusese luată din căluş. Muncise în zi de sărbătoare.”

Și cum ați făcut asta?

„Am scos femeia din casă, aşezată cu faţa în sus şi capul spre răsărit şi Iângă steag am pus o oală nouă de pământ cu apă şi o găină neagră, am jucat în jurul ei. Și când am sport oala cu bâta de alun, apa a stropit-o şi ea o înviat şi a jucat cu noi. Tăcu o vreme îngândurat, după care continuă încet povestea. „Veneau mulţi străini să ne vadă cum jucăm. O doamnă din Danemarca mi-a făcut poze şi mi le-a trimis. M-am bucurat aşa de mult.” Cu mâini tremurânde îmi întinse nişte poze. Amintiri împietrite într-un timp sacru. Pe o bucată de hârtie, chipul vesel al unui om surprins în esența lui atemporală. Trupuri prinse într-un joc ritual, magic, exorcizant, posedaţi de energii nelumeşti.

Ce aţi simţit când aţi îmbrăcat pentru ultima dată costumul de căluşar, la vârsta de 80 de ani?

„Mi-a fost greu. Am jucat căluşul 65 de ani l-am jucat cu drag. A fost bucuria şi mândria vieţii mele.”

Am simţit că acele cuvinte simple erau mai încărcate de sens şi viaţă decât toate tratatele reci şi extrem de bine documentate despre căluş, acest fenomen cultural profund românesc, care trebuie respectat aşa cum respectăm memoria părinţilor şi a bunicilor noştri. Pentru că, aşa cum spunea lon Lăncrănjan în cartea sa „Suferinţele urmaşilor”: „Jocul acesta nu e numai joc, e rugă şi blestem, e un semn pe care îl dăm Soarelui că suntem aicea, pe pământurile noastre…” Dincolo de spectacolul care fascinează rămăn oamenii, simboluri ale fiinţei noastre spirituale, pur româneşti. Dincolo de etimologii, teorii şi analize lingvistice rămâne memoria colectivă îmbibată de esențele purificatoare ale unui dans sub jurământ.

Deşi ritualul Căluşului a fost proclamat de UNESCO în 2005 „capodoperă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţil”, azi se poate observa o deturnare de la sensurile lui profunde, magice, tămăduitoare. Se transformă nefericit în coregrafie, acrobație, prestigiu artistic. Un dans scurt, rapid, intens, extenuant. Spectacol de dragul spectacolului. Desprins din timpul sacru şi spațiul spiritual, dansul Căluşului devine un simplu spectacol de scenă, o marfă culturală care se vinde şi se cumpară, într-o halucinantă joacă de-a tradiţia. Oamenii, în goana Ior spre modernitate, au uitat simbolurile, s-au îndepărtat de repere şi de ei înșiși.

O sărbătoare tristă. Dar, de undeva, din praful stârnit pe uliţa satului de opincile căluşarilor, se desprinde chipul vesel al unui bătrân care nu a încetat să spere. Este VĂTAFUL…

Articol apărut în numărul 1 al revistei – mai 2012