Text citit, fragmentar, de doamna profesoară Verginia Lăpădatu, directoarea revistei Rădăcini, la Rusalii – Sărbătoarea Comunei Osica de Sus, în lipsa mea, reținut la București din motive de sănătate în familie. Îi mulțumesc și pe această cale. (M. D.)

Doamnelor și Domnilor,

Dragi elevi,

I

Aș fi dorit mult, dragii moșului, să fiu astăzi cu voi, de Ziua Comunei, la marele praznic al pogorârii Duhului Sfânt, de Sărbătoarea Rusaliilor, dar voia lui Dumnezeu a rânduit altfel. La solicitarea conducerii Asociației ProMemoria, vă adresez câteva cuvinte, în virtutea funcției de onoare ce mi s-a încredințat din luna noiembrie, anul trecut. Vă scriu cu dragoste filială și bucurie întru Hristos, ca de fiecare dată când scriu, indiferent ce scriu. Cuvântul pe care vi-l transmit îmi este cel mai drag, pentru că se adresează inimilor celor mai dragi oameni, pentru mine, din această țară și din această lume: osiceni care ascultă acum, cu picioarele pe pământul ce-a sărutat și tălpile mele de copil, ca ale atâtor generații de școlari, sub stejarul lui Vladu Nica.

Toți, cu mic, cu mare, oriunde ne-am afla, astăzi suntem împreună, uniți prin puterea gândului, în Duh și Adevăr, de Rusalii. Aceasta este semnificația sărbătorii de astăzi, de două mii de ani, de la Cincizecime și până în prezent. Îmi doresc ca aceste cuvinte să aducă iubire în sânul comunității, nicidecum neînțelegere, invidie, ură și dezbinare, cum, din păcate, am constatat că mai există în unele inimi tulburate.

Nu m-am împăunat, vai de capul meu, cu nicio funcție în viața mea, nu mă împăunez nici cu funcția vremelnic acordată de voi, deși onoarea este foarte mare: am lăsat deoparte, intactă, această onoare, pentru cel ce-mi va urma, mai vrednic decât mine. Am păstrat numai sarcina, datoria față de locul nașterii și școlarității; m-am înhămat la această sarcină, cu gândul să vă slujesc pe toți, vii și adormiți, spre binele comun.

Am spus “vii și adormiți” fiindcă, așa cum ne învață Tradiția bisericii, cei trecuți la cele veșnice sunt împreună cu noi, în memoria noastră – când ne gândim la ei. Nu numai Tradiția bisericii ne vorbește de veșnicie, ci și mari savanți ca Carl Gustav Jung, care scria că nu merită cercetate decât acele “întâmplări prin care existența eternă pătrunde în existența noastră trecătoare”. Auziți? Un om de știință dintre cei mai competenți spune că există viață după moarte, “existență eternă”, adică veșnicie.

Iar între savanți, cel mai strălucit dintre ei în secolul XX – l-am numit pe Albert Einstein –, recunoștea la bătrânețe, după o viață de succese științifice epocale, că “Dumnezeu este Iubire și Iubirea este Dumnezeu”. Exact cuvintele Evangheliei lui Hristos!

Scris este că nimeni nu-l poate mărturisi pe Dumnezeu și iubirea Lui, decât numai prin Duhul Sfânt coborât astăzi, la Cincizecime – pentru cine citește Scriptura și crede-n ceea ce citește. Iată că și oamenii de știință, și încă dintre cei mai faimoși, mărturisesc dimensiunea spirituală a existenței, partea nevăzută a lucrurilor, ca fiind reală; realitate pe care mulți o refuză, o neagă și o resping din crasă ignoranță, spre nefericirea lor și nu numai a lor.

O bătrână simplă și curată, care se roagă dimineața din toată inima ei înrourată de iubirea Celui de Sus, este mai de folos alor săi, comunei în general, decât o duzină de intelectuali trufași care strâmbă din nas, fără acces, la dulceața rugăciunii. Pentru câteva băbuțe rugătoare, spun Sfinții Părinți, Dumnezeu se îndură și de comună, și de țară, și de lumea întreagă. Este adevărat că Osica noastră nu a dat sfinți, nici măcar călugări, care să se roage pentru noi, cum se întâmplă în alte ținuturi ale României. Deci, se înțelege că OsicaTa a dăinuit în istorie, de 500 de ani atestată documentar, numai și numai pentru rugăciunile mamelor și mumelor noastre, ale bătrânilor cu viața simplă și curată.

Lor, moșilor și strămoșilor, celor plecați sau încă prezenți pe ulițele satului, li se cuvine astăzi, de Rusalii, toată mulțumirea! De Rusalii și, de fapt, în fiecare zi.

Dumnezeu să le răsplatească cum știe, cu sănătate și bucurie!

II

Revenind la sarcina mea, din noiembrie până în prezent am activat colaborarea cu Liceul, cu Biserica, cu Primaria. După Jubileul liceului, am corespondat cu doamna directoare Lavinia Tanislav, am schimbat idei, am venit cu propuneri, unele concretizate deja. Îi mulțumesc doamnei directoare și pe această cale pentru întâlnirea cu tinerii absolvenți ai liceului, acum studenți la diferite universități din țară. Sunt tineri minunați, Asociația Pro Memoria, de fapt comuna, se poate baza pe ei, pe contribuția lor viitoare. La București, i-am invitat pe Marius Sima și Patricia Pîinicică la un dejun, ocazie cu care am fost plăcut impresionat de maturitatea gândirii lor și de o puritate sufletească pe care o credeam dispărută la tinerii de azi. Nu întâmplător textele lor din revistă, la care se adaugă scrisoarea Ștefaniei Săftoiu, strălucesc prin prospețime și onestitate, prin har. Este în ei, chiar dacă nu conștientizată, lucrarea tainică a Duhului Sfânt primit la botez. O vor conștientiza într-o zi.

Nu întâmplător am început cu tinerii care învață. Întreg numărul revistei Rădăcini, ediția de Paști-Rusalii, pe care îl lansăm astăzi, este consacrat direct și indirect învățăturii, educației, de la copilărie până la senectutea cea mai adâncă. Despre învățătură este vorba, de la primul și până la ultimul text, de la punctul de vedere al subsemnatului, până la interviul Theodorei Torcea, osiceanca studentă la cele mai ilustre universități din Europa. Avem de învățat din cuvântul părintelui Daniel, cum se odihnește Dumnezeu în el, avem de învățat din convorbirea Bibianei cu țaica Ileana Raicea, avem de învățat din mărturiile grupate la rubrica Învățătorii noștri, care vor continua și în numerele viitoare, de o valoare documentară inestimabilă. Ca și din contribuțiile semnate, în ordinea sumarului, de doamna directoare Lavinia Tanislav, de prof. Cornelia Popa, de viceprimar Gheorghe Manicea, de ing. Ștefania Polizu, autoarea unei mărturii inspirate de jubileul liceului plină de forță evocatoare și căldură umană. Prof. Ion Sârbu propune o abordare istoriografică pe cât de necesară pe atât de convingătoare a începuturilor așezării noastre, iar colonelul Ion Surdu începe aici un serial despre participarea osicenilor la prima conflagrație mondială, în pagini documentare emoționante. O mențiune specială merită interviul-chestionar realizat de Mihaela Calotă. Veți recunoaște în mărturisirile Mihaelei o parte din trecutul nostru, din copilăria și tinerețea fiecărui osicean, indiferent de vârstă.

O surpriză mai mult decât plăcută o constituie rubrica buza șanțului, cu un text scris la două mâini de surorile profesoare Verginia și Rodica Dascălița. E prima oară când citim în revista Rădăcini asemenea proză în care culoarea locală, de un pitoresc specific satului nostru oltenesc, este surprinsă cu atâta precizie și farmec de situație și de limbaj, fără pic de stridență sau ostentație.

Din criză de spațiu, câteva articole au rămas nepublicate, deocamdată. Noi cei ce scriem trebuie să știm că nicio revistă din lume nu poate publica toate materialele pe care le primește, așa că rog să nu se supere nimeni.

Precizez că rubrica punct de vedere, susținută de mine în acest număr, în numerele viitoare va fi scrisă de alți colaboratori îndreptățiți la punctul lor de vedere.

Coperta ediției va aparține de fiecare dată invitatului la chestionarul-interviu.

Concluzia: o revistă scrisă de osiceni de pretutindeni, despre osiceni, pentru toată lumea!

III

La final, o mărturisire. Personal, am fost marcat de portretul doamnei învățătoare Tudorița Trecere, semnat de Tanța Oftea-Secășan. Am fost marcat, de ce? Fosta mea colegă/șefă de clasă, pe numele din catalog Oftea Constantina, acum medic pensionar, se luptă mai nou cu o boală cumplită. Fac această mărturisire cu acordul ei. Din dragoste, din solidaritate cu îngerul păzitor al clasei noastre din liceu, am scris câteva versuri pe care i le-am trimis prin mail, spre bucuria ei declarată, la unison cu cea a soțului, de asemenea mărturisită. Sunt versuri-rugăciune pentru toți ai noștri aflați în suferință. Lor, începând cu eroica Alexandra-Luxa Polizu, de patru decenii țintuită la pat, le aduc aminte cuvintele Părintelui Arsenie Boca, sfântul care, prin iluminare dumnezeiască, știa bine ce spune: “Cei în boli și necazuri sunt cei distinși, aleși de Dumnezeu pentru Împărăția Cerurilor”. Și tot Părintele Arsenie, către cineva care se dusese la el și avea o tumoare la cap, ascunsă sub basma, dându-i la o parte basmaua: “- Doare, mă, doare?” “- Doare, Părinte”. „- Rabdă, mă, rabdă încă puțin, că prin suferința ta 11 seminții scoți din iad.”

11 seminții, pentru o bubă rea!!! Dar pentru o viață de suferință, ca a Luxei Polizu? La Dumnezeu, nimic nu este întâmplător. Logic, prin fata asta, toată comuna, sau bună parte din ea, se mântuiește – nu doar neamul ei. Cine are urechi de auzit…

Vă mulțumesc mult pentru atenție. Dumnezeu să binecuvinteze Osica!

Închei cu poemul dedicat colegei mele; se adresează, repet încă o dată, nu numai celor aflați în suferință, dar cu precădere acestora, fiecare cu numele său:

CONSTANTINA

Doamne,
niciodată,
să nu stingi lumina
în inimă la
Constantina.

Sporește-i speranța de viață
în fiecare dimineață
când se spală, de lacrimi,
pe față;

în fiecare seară
când dă, de surâsuri,
pe dinafară.

În dragostea ei, a Ta să fie
topită toată de bucurie:
fă-o izvor
de apă vie
din depărtata, blondă
copilărie;

în veșnicie,
susur
de inocență
din depărtata, aurie
adolescență.

Însă acum, te rugăm,
Bunule, Duhule Sfinte,
Hristoase-Cuvinte,
Luminilor ceresc Părinte,

redă-i sănătatea întreagă
cum ai culege din munți o fragă,

redă-i sănătatea deplină
cum ai aprinde în noapte o lumină –

că Osica, de Tanțe, e plină,
ca, de albine, fulguind, o stupină:

dar numai una este regina
pre numele său: Constantina.

Amin!

Semnat: Marian Drăghici,

președinte de onoare al Asociației ProMemoria

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2017/07/Untitled-2.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2017/07/Untitled-2-150x150.jpgRevista „Rădăcini”OAMENI, FAPTE, EVENIMENTEText citit, fragmentar, de doamna profesoară Verginia Lăpădatu, directoarea revistei Rădăcini, la Rusalii – Sărbătoarea Comunei Osica de Sus, în lipsa mea, reținut la București din motive de sănătate în familie. Îi mulțumesc și pe această cale. (M. D.) Doamnelor și Domnilor, Dragi elevi, I Aș fi dorit mult, dragii moșului, să...Osica de Sus