Dacă veți cere ceva în numele Meu, voi face. (Ioan 14, 14)

Dragii moșului,

într-o seară din noiembrie trecut, taman când să ies pe ușa blocului, în hol mă trezii sunat pe mobil, cu propunerea, atât de fermă că rugăminte nu-i pot zice, de-a accepta să fiu, ca deja ales, președinte de onoare al Asociației Culturale ProMemoria. Auziți dumneavoastră! De-a lungul anilor nu visasem o clipă să fiu mai cu moț la mine-n sat; când ajung acolo, cât mai puțin vizibil, fac ce fac și ținta mea e pădurea Bercica unde nu se-ntâmplă nimica; vorbesc cu oamenii prin sat dar nu socializez până-n pânzele albe; stau, na!, și la cârciumă, preț de-o bere-două, intru și în biserică duminica la slujbă, curios de harul părintelui Daniel, căruia mă bucur să-i împărtășesc evlavia pentru Părintele Arsenie Boca; în rest, mă mai văd cu vreo rudă sau un vecin, și cam atât, liniștea e de bază, terapia liniștii; dacă mă implic/dedic, voi mai avea liniște vreun pic, când vin pe-acasă?; că destul stres și poluare procesez în Capitala asta, între cele mai toxice din Europa!; ce s-o mai lungesc, după câteva zile, la un nou apel imperativ, am zis da, temporar, cu condiția înființării unui Colegiu de Onoare, din cercul căruia să fie ales, de-acu’ încolo, onorificul prezident. Chiar am scris o listă cu nume, firește, incompletă.
Am primit din dragoste ce am primit; iubesc atât de mult aceste pământuri, oamenii, lumina, aerul, dintre Olteț și Olt, unde m-am născut și am copilărit și mai copilăresc și-acum când ajung pe-acasă, încât, dacă m-ați fi chemat să vă fiu paznic de cimitir, că altfel pleacă cimitirul, sau văcar la ultima văcuță, că altfel rămâne satul fără lapte și brânză, aș fi răspuns provocării cu aceeași, poate și mai motivată, determinare. Din convingerea că datorez mult acestui loc care mi-a dat mult. Astea nu sunt bla-bla-uri.

Cum am spus și la Jubileul liceului, continuitatea în viața culturală a unei comunități este vitală ca aerul. Continuitatea și conlucrarea, adaug acum. Aleșii, indiferent de funcții și scaune, vin și pleacă la un moment dat, lăsând în urma lor valori pe care noii aleși le primesc, le administrează și le trec mai departe. Este legea de bază a democrației constituționale, iar comunitățile care o aplică fără convulsii interne sunt cele mai evoluate, mai profitabile. Și revista Rădăcini, și Asociația Pro Memoria, fiind apolitice, nu depind nici de venirea, nici de plecarea aleșilor. Și bine fac. Nu e puțin lucru, am spus și repet, ce a realizat primarul Ion Ciocan în Osica: a săltat în postmodernitate localitatea. Fondate în aceeași perioadă, și revista, și Asociația, conduse cu profesionalism de doamna Cristina Botez, respectiv, domnul Ioan Paul Popescu, au umplut și umplu un mare gol. Aici, numele prof. Cecilia Păun se cuvine evocat ca piatră de temelie. Cu pioasă recunoștință vie. Dumnezeu să o răsplătescă în lumină și bucurie! Vorba e, ce urmează? Cum continuăm?

Am propus, din capul locului cum se spune, ca tot osiceanul-cu-memorie, oriunde ar trăi – nu doar localnicii – să fie membru activ al Asociației. Nu doar elita intelectuală: toate elitele, floarea comunei, de la elevi și studenți la pensionari; orice osicean care și-a împlinit datoria sau e pe cale de-a o împlini, în școală, familie, comunitate. Ești elev din clasa a V-a la a XII-a cu media peste 7, ești membru-junior până la 18 ani, apoi membru deplin. Ești elev cu media peste 9,50, ești membru de onoare ProMemoria. Nu până la prășit, până la sfârșit: toată viața! Indiferent de profesie, opțiune politică, convingeri religiose. Indiferent că, după absolvire, te vei stabili colo sau colo. Tot al comunei ești. Na!
În ce priveste implicarea celor plecați din Osicata: nicio grijă, o asigură Internetul, ca și, mai ales, dorul de-acasă. Uitați-vă la vecinele mele, fiicele dlui doctor Voicu cel de aleasă amintire, una la Paris, alta la Pitești, dar ambele, și Fila și Țuca, cu sejururi reunite, vară de vară, la casa părintească; Fila Polizu trăiește la Montreal, dar cu sufletul este aici și ,,moare” să vină, să participe; și vine, participă, se vede din scrisul ei: o inima atât de mare că ne încape pe toți și pe fiecare. Tanța Oftea-Secășan, îngerul clasei noastre în liceu, chiar dacă e mai aproape, la Reșița, mărturisește de fiecare dată același dor, aceeași dorință: și ea s-a implicat efectiv, financiar și material, ca și o altă colegă a noastră, minunea de femeie care este Nicolița Târnă-Ciobanu. Altă cunoștință dragă a mea, rudă apropiată, Mariana Sulger-Drumea, de două ori pe an taie efectiv țara în două, de la Suceava, să-și încarce ,,bateriile” la ai săi, în Osica. Și lista poate continua, cu copiii mei și copiii vecinilor mei, casă cu casă, uliță cu uliță. Acesta e osiceanul generic. Aproape toți cei plecați, ,,mor” să revină din când în când acasă. Întrebarea lor este:

,,Bun, și acasă ce ne așteaptă?!”

Acasă, dragii moșului, ne așteaptă nu numai tata și mama, tataie și mamaie, dacă-i mai avem; ne așteaptă, iată, activitățile organizate de Asociație, în conlucrare, subliniez conlucrare, cu Liceul, cu Biserica, cu, bineînțeles, Primăria. Sărbători religioase, sărbători laice. Sărbători vechi, sărbători noi. Pe cele vechi le știți, sunt datini și tradiții; cele noi acum se așază: Ziua Comunei, Ziua Educației, Ziua Târgului la Osica…
Acestea țin și vor ține satul să nu se destrame, să nu dispară! Acestea – prin noi.
Este de la sine înțeles accentul deosebit pe Ziua Eroilor, pe Rusalii, întru revederea și pacificarea celor vii, dar și întru pomenirea celor trecuți din această viață, eroi de război sau eroi de pace. A muri pe front este jertfa supremă. A muri acasă, după o viață de muncă și zbateri, este tot jertfă supremă. Toate cărțile bune spun asta. Însă realitatea ,,bate” literatura. Bunicii dlui Ion Surdu – un exemplu la îndemână –, au căzut în război. Bunicii mei – alt caz pe care îl cunosc –, s-au întors din măcel răniți, cu sechele tăinuite, cu traume nevindecabile. Așa au dus greul vieții, câte zile au avut, ei și mumele noastre. Mumele nostre născătoare, în cazul meu, de șase, respectiv unsprezece copii! Nu este nașterea/creșterea de atâția copii eroică? Absolut toți osicenii au în familie eroi de pace, eroi de război. Să-i pomenim împreună, fiindcă acolo unde sunt, împreună sunt. Așa le vom lăsa celor de după noi o dovadă că ne-am gândit la ei: gândindu-ne la cei de dinaintea noastră. Gândindu-ne la cei de dinaintea noastră, cei de după noi se vor gândi la noi. Se numește memorie. Se numește tradiție, mica noastră istorie.

Sub umbrela Asociației ProMemoria. Junii osiceni

Revista a fost fondată în anul 2011, anume să dureze în timp o cronică a comunei. Un memorial al ei. A făcut-o în primii cinci ani de existență, o va face în continuare, și mai aplicat.
Cu ochii pe trecut, pe cei vârstnici, un accent deosebit va fi pe viitorime, pe tineri.
Sub umbrela Asociației, junii osiceni vor avea, ca membri ProMemoria, oportunitatea să ruleze proiecte/programe, să caute și să descopere lucruri pe care alții nu le văd și care definesc, din fărâme, o identitate locală. Să scrie liber, să-și exprime punctul de vedere într-un limbaj civilizat, să-și exerseze prezența în public de la cea mai fragedă vârstă. Fără frică de greșeală. Greșim și ne corectăm, greșim și ne corectăm. Se corectează atitudinea, limbajul. Cu opiniile polemizăm, și-atât. Cu opiniile, nu cu autorii lor. Din polemici, din abordări critice de bună credință, se face o revistă vie, utilă. Cenzurarea, amenințarea, intimidarea sunt fără obraz: curat anti-Constituționale, vorba lui Caragiale.

Proiectul 3 C – Capitală Culturală a Comunelor din Oltenia

Oriunde ai merge, în țară sau în lume, contează enorm să vii dintr-o vatră culturală, dintr-o tradiție. Uitați-vă la ardeleni, uitați-vă la moldoveni. S-a înfiripat această vatră și la noi, mai cu seamă în ultimii ani. Liceul, revista, monografia comunei, activitatea domnului Sterie absolut meritorie, biblioteca Bibianei, căminul cultural… Dintre cei plecați, în ordine cronologică, subsemnatul, Nicu Coande, Bebe Drăghici, au publicat volume de literatură premiate, unele, la cel mai înalt nivel. Titlul “Cetățean de onoare” al unei alte localități, acordat unuia dintre cei numiți, tot în zestea comunei Osica intră. Idem, Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler acordat de Președinția României. Ca și lucrările cu caracter științific semnate de universitarii Constantin Roșca și Mihai Vărzaru, ca să dau aceste nume cunoscute. Cartea de mărturii OsicaTa. Și eu am trecut pe Linia Mare, aflată în pregătire, din care publicăm primul interviu în acest număr, se anunță un documentar de valoare. Pe scurt, există un potențial ce-ar face din Osica, în decurs de puțini ani, nu doar inițiatoarea Proiectului Capitală Culturală a Comunelor din Oltenia, pe care-l propun aici, dar și câștigătoarea acestui titlu. Despre o stare de spirit vorbesc, nu neapărat despre un trofeu. Cu un set de programe judicios coordonat(e) de către un director sub egida Asociației, osiceni capabili să reprezinte cultura scrisă și tradițională se găsesc, în comună și în afara ei. Cei din comună, motivați mai bine, cei din afara comunei, activați prin Internet, de conducerea Asociației și de partenerii acesteia: Liceu, Biserică, Primărie. Le luăm pe rând:
Liceul poate activa prin absolvenții din generațiile trecute un lanț de relații interpersonale focusate pe Proiectul 3 C. Nimic utopic sau fantezist. Am aflat în doamna directoare Lavinia Tanislav omul potrivit pentru această importantă activare/activitate formativă. De Dragobete, la o întâlnire cu foști absolvenți, m-am convins, încă o dată, nu doar că toți aceștia, acum studenți, sunt dintre cei mai voioși, deștepți și frumoși, dar și că disponibilitatea lor de a se implica este reală. Au răspuns invitației doamnei directoare un grup de 20-25, din mai multe centre universitare. S-au organizat deja, au propriul leadership ales adhoc în tandemul Marius Sima-Patricia Pîinicică. Serioși, simpatici foc!
În privința Bisericii, a rostului ei tradițional în viața cultural-spirituală a comunității, am spus și repet: uitați-vă la părintele Daniel, așa tinerel și subțirel, se odihnește Dumnezeu în el! Nu o spun eu, o spune Sfânta Scriptură. Schimbați Daniel cu George(l), preotul din Vale, și e la fel. Nu-l uit pe părintele de la Greci, dar nu l-am cunoscut încă. Elevii, și nu numai elevii, care cred în Dumnezeu și vor să aprofundeze această cunoaștere, vor activa în Cercul de cultură filocalică ,,Părintele Arsenie Boca”, ce ia ființă acum sub patronajul celor trei preoți din comună, cu concursul doamnei directoare Lavinia Tanislav.
Primăria a propus deja la Jubileu, prin viceprimar Gheorghe Manicea, organizarea Zilei Învățământului la Osica, în fiecare an. Ideea a prins, i se va zice, mai larg, Ziua Educației, încheiată seara cu Balul absolvenților. De ce Balul absolvenților? Una din marile probleme ale comunei, catastrofală aș spune, este ruptura de fiii satului după absolvire, pierderea lor definitivă. Nimeni, până în prezent, nu s-a gândit să-i recheme periodic, să-i reunească, să le motiveze revenirea și con-lucrarea. Subliniez con-lucrarea. S-au gândit, iată, cei de acum. Ziua Educației cu Balul absolvenților asta promite, să umple un imens gol de socializare. Absolvenți nu doar ca liceeni: toți cei care au terminat o școală, chiar generală, în Osica, și pe urmă și-au continuat studiile în altă parte. Toți să vină la sărbătoarea Educației, toți să vină, în costume de epocă, de ce nu, seara la bal. O dată-n an! Cu program artistic, cu ștaif, donații, tombolă și premii. Sună utopic? O să vedem…

Trotuarele, aleea de castani, mega-statuia

Subscriu fără rezerve la elogiile aduse perioadei Ciocan, un boom în dezvoltarea comunei. A se citi în acest număr, referitor la subiect, interviul Mihaelei Calotă și scrisoarea Filei Polizu. Ce s-a făcut e bun făcut. Dar am și ,,ofuri”, că altfel nu se poate. Să le trec sub tăcere, e malonest: 1) trotuarele din Vlăduleni, pe cele două laturi ale liceului, parc-ar fi blestemate; dacă treci, mai ales duminica dimineața sau de vreo sărbătoare, pe strada Vladu Nica trebuie, din cauza vălmășagului de mașini, tractoare, căruțe, cărucioare, etc., să sări ca broasca-n șanț, că n-ai loc în trafic, iar trotuarul e de ani de zile impracticabil ca să nu zic țăndări; până când?; 2) tot pe Vladu Nica, s-a construit un corp de clădire până-n gard, prin stricarea aleii de castani de la șosea la biserică, alee proiectată cu o sută de ani în urmă nu de niște ageamii: de arhitecții/inginerii Casei Autonome a Monopolurilor (CAM); o frumusețe de patrimoniu secular trebuia protejată, întreținută în dinamica modernizării localității ca ochii din cap, ,,sfoară”, cum era, de la șosea până în poarta bisericii; mai rar să afli în altă comună din țară, dacă afli, așa o splendoare; 3) tot aci, la noi nu la Dorohoi, la noi în Oltenia lui Brâncuși, recenta mega-statuie cu cioate de milog din fața liceului se putea face, totuși, fără cioate. Și nu mega, sfidătoare-strivitoare. De unde știu? De la Brâncuși. Din toată estetica lui, accesibilă oricui.
Bun, trotuare în Vlăduleni se vor face odată și-odată, dar pe dl I.Gh.Roșca, în ipostaza de mega-statuie, cine-l scapă de cioate? Nimeni! Splendoarea aleii de castani de la șosea la biserică, de care generațiile prezente și viitoare nu se vor bucura, cine o pune la loc?! Tot nimeni! Morala nu vizează trecutul, ci viitorul.
Con-lucrare!, con-lucrare!, con-lucrare! O rugăciune

Toate cercetările sociologice spun asta: activitatea culturală într-o comunitate nu e fudulie, nici paranghelie. Înseamnă viață mai bună, educație non-stop, climat respirabil, conviețuire sănătoasă a unor oameni de treabă, duși și la școală, și la biserică, și la stadion, și la un spectacol bun; nu storși de muncă, impozitați – și-atât. Cine susține această activitate? Primăria, Consiliul local. Cotizația la Pro Memoria este ca și simbolică. Elevii, studenții, pensionarii – normal, scutiți. Donațiile, sponsorizările, la voia fiecăruia. Importantă este apartenența, participarea. Con-lucrarea în bună pace, iată tot ce contează. Con-lucrarea, fie și ca paznic de cimitir sau văcar la ultima văcuță care dă o cană de lapte unui bătrân sau copil. Funcțiile și scaunele sunt volatile, zboară, dispar.

Con-lucrarea nu ți-o ia în veci nimeni!

Și fiindcă suntem în perioada Învierii Domnului, a Rusaliilor, închei în limbaj teologic așa: Con-lucrarea, dragii moșului, este când lucrează Dumnezeu în noi, cu noi, lângă aproapele nostru. Aproapele nostru în care, și în el, lucrează același Dumnezeu care lucrează în noi. Cu ea vom străbate această viață. Cu ea, viața de dincolo, la Hristos Domnul, Cel ce ne-a spus, mură-n gură, să fim bine înțeleși: ,,Fără Mine, nu puteți face nimic”.
Așa e, Doamne! Mă uit ca prostu în urma mea și, în pragul bătrâneții, deja cu pasul în ea, mă minunez și confirm: Tot ce-am făcut bine în această viață, e de la Tine; de la mine, nimic. Te rog, așa nevrednic plin de fumuri cum sunt, primește această sarcină vremelnică a mea, fii copărtaș din dragoste la ea! Binecuvintează OsicaTa și pe toți osicenii mei, care de fapt sunt ai Tăi, oriunde s-ar afla – pentru rugăciunile PreaSfintei Maicii Tale și ale Părintelui Arsenie, sfântul ocrotitor al comunei noastre, Amin!

Marian Drăghici,
scriitor,
Meritul Cultural în grad de cavaler
acordat de Președinția României