(motivație, chestionar, notă)

Invitat, Virginia Lăpădatu, profesor

Motivație

Osica noastră există, spun documentele, de peste jumătate de mileniu, dar o carte-mărturie despre memoria locului nu s-a scris. Vasăzică suntem o mare comună fără istorie scrisă.
Vă propun s-o scriem acum, împreună.
La drept vorbind, o piatră de temelie s-a pus cu Monografia editată în urmă cu câțiva ani. Aceea, lucrare excepțională, în parte științifică, în parte mai puțin, este un instrument de lucru util. Ce îi lipsește fatalmente oricărei lucrări de acest gen, dincolo de rigoarea unor informații, este sufletul, omenescul, memoria afectivă, povestea celor mai cu moț, de vază și bază, dintre osiceni. Reprezentativi, în sensul că le pasă de comuna lor, că, pe unde se află, la baștină sau la zeci-sute-mii de kilometri, nu și-au făcut de râs obârșia, ci dimpotrivă. Și uite, acum, sunt chemați, în fine, să-și înșire povestea „proprie și personală”, cu sau fără pic de umor, despre viața lor rostogolită din satul în care văzură lumina zilei.
Exact asta e Osica de Sus: suma identităților celor ce au văzut lumina zilei în ea; suma identităților noastre, suma faptelor și mărturiilor noastre – oriunde ne-am afla; nu doar casele, ulițele, instituțiile, cimitirul etc., ci memoria oamenilor, spiritul lor.
Toate la un loc se numesc patrimoniu.
Oriunde te-a trimis viața, la Montreal, la Reșița, la București, la Deva, la Suceava sau Craiova, la Caracal, Rm. Vâlcea sau la Paris, etc., vrei-nu vrei faci parte din memoria comunei, din patrimoniul ei. Această memorie culturală, acest patrimoniu spiritual asigură, într-un mod foarte subtil, supraviețuirea comunității din care te tragi, rădăcina ei vitală adâncită în peste cinci secole de existență. Fără această memorie activată, valorizată, comunitatea precum bolnavul de Alzeihmer diminuează, dispare. Iată de ce avem nevoie de mărturia fiecăruia, de la vlădică la opincă, de la țăran la intelectual: ca să nu dispară, să nu se șteargă de pe hartă, simbolic dar și la propriu, mai devreme sau mai târziu, locul nașterii noastre.
Trebuie să recunoștem: e o datorie, nu un moft.
Aceasta ar fi motivația prezentei invitații.
Dacă aveți și alte argumente, vă rog să le aduceți, răspunzând la următorul

Chestionar

1. Când și unde ați văzut lumina zilei, acasă sau la casa de naștere? Cine v-a fost moașă, ce medic a asistat nașterea dumneavoastră? Care sunt primele amintiri legate de sat – de familie, grădiniță, școala primară? Cu cine vă jucați în curte, pe uliță? Frații, surorile, dar și câinele, pisica, cum se numeau? Unde lucrau „ăi bătrâni?” Cine v-au fost bunicii? Dar vecinii? Aveți amintiri cu ei?
2. Ce vă mai amintiți despre învățătorul dumneavoastră? Cum îl descrieți?
3. Dar despre profesori, care dintre aceștia a contat mai mult în formarea dumneavoastră?
4. Axul comunei, dintotdeauna, este Linia Mare. Ce reprezintă aceasta pentru dumneavoastră, ce emoții vă trezește când reveniți acasă pe Linia Mare ? Sau, altfel spus, care vă este drumul cel mai drag din satul natal? De ce?
5. Cum era satul în copilăria și junețea dumneavoastră, ce personaje v-au rămas în memorie, cu bune și mai puțin bune, că, de!, oameni suntem? Ce întâmplări deosebite, din Osica acelor ani, păstrați în amintire pentru totdeauna?
6. Cunoașteți cazuri de rezistență la colectivizarea forțată, oameni care au dat dovadă de demnitate în fața opresiunii ideologice comunist-atee? Dar lașități care vă dezgustă și azi?
7. Ce rețineți din tradițiile locale, dacă ați participat la ele – sau nu? Cum era munca de copil/adolescent în gospodăria familei, cum se relaxau și distrau copiii și tinerii din vremea aceea? Dar adulții și bătrânii? Ați fost dus la biserică, la horă, la bâlci?
8. Care este orașul văzut pentru prima oară? Cum a fost plecarea de acasă, ruptura de sat? Ce a urmat, mai departe? Unde v-ați stabilit, ce ați lucrat, care este familia dumneavoastră?
9. Ce oameni mai deosebiți ați cunoscut în viață? Care este cea mai importantă zi din viața dumneavoastră, cea mai de seamă realizare?
10. De-a lungul anilor, cum ați păstrat legătura cu satul, cu rudele, cu prietenii din copilărie? Cât de interesat ați mai fost de comună, de întâmplările, oamenii și locurile de acasă?
11. Ce credeți despre starea comunei, despre cum arată acum localitatea, primăria, liceul, cele două biserici, dispensarul, sediul poliției, gara, BankCEC-ul, morile, târgul duminical, farmacia, străzile/ulițele satului?
12. Ce mai face casa părintească, mai există? Ce înseamnă pentru dumneavoastră, acum, cuvântul acasă?

Notă
Nu este obligatoriu răspunsul la toate întrebările.
Relatați cât mai amănunțit întâmplările prin care ați trecut și pe care vi le amintiți, fără grijă pentru stilistica textului. Această grijă o are redacția. Importantă este mărturia în sine, ineditul informației pe care o conține, despre viața și oamenii din sat. Căutați să nu înfloriți, să nu cosmetizați ce ați trăit și auzit. Dacă rețineți expresii, denumiri din graiul local, folosiți-le, acestea sunt o comoară pentru cercetători. Adevărul să primeze, autenticitatea mai întâi de toate.
Răspunsurile publicate mai întâi în revista „Rădăcini” vor fi strânse într-un volum, complementar la Monografia comunei.
Vă mulțumesc.

Text și chestionar de
Marian DRĂGHICI

Prof.
Virginia Lăpădatu

Eheu! Fugaces labuntur anni!
Din păcate, acești ani trecură…

La un moment dat, găleata începea să se mişte încet, concentric

1. Mare bucurie în casa familiei Dascăliţa în ziua de 30 mai 1948. Ajutată de moaşa Dragomirescu, apărusem pe lume eu, Virginia, într-o zi de duminică, nici prea devreme nici prea târziu: ora 8 dimineaţa. Cred că de aceea nu pot să lenevesc în pat. Parcă mă ridică cineva cu pat cu tot. La naştere, zicea mama, moşica ar fi exclamat: „Ne-am dat dracu, Leano, ce copil frumos!”, iar ceva mai târziu „Are voce şişcavă”.
   Eram al doilea copil al familiei. Sora mea, Rodica Melania, văzuse lumina cu trei ani înainte.
   Despre casa în care m-am născut primele amintiri sunt legate de obiectele mari: fereastra dinspre drum, masa aşezată în mijlocul camerei, noi în jurul ei, iar eu pe scaun mare cu pernă pe el ca să ajung cu bărbia la tăblie.
   În dreapta, în odaia bunicii văd soba cu plită, patul, iar în pat masa mică cu trei picioare şi noi în jurul ei mâncând, stând turceşte. Între camere o sală destul de largă cu o ieşire în balcon şi alta în spate, spre bucătărie. Acolo aveam vatra, coşul mare, ţestul, dulapul. La coş, iarna, mă fascinau cârnaţii puşi la afumat pe nişte drugi de fier şi fumul ce urca şi dispărea din vatră spre cer.
   În partea de sus a dulapului mama punea laptele de pasăre, la care tot încercam şi nu reuşeam să ajung. Muichii i se făcea milă de mine, deschidea uşa ferecată şi-mi mai dădea o porţie din râvnita prăjitură.
   Pe atunci orizontul meu era limitat: familia, casa, curtea şi linia noastră – Linia lui Mamet. Aici trăiau părinţii, sora şi bunica mea.
   Pe bunica Manda, muica, mi-o amintesc puţin gârbovită, durdulie, desculţă sau cu papuci de târg, cu un tulpan negru legat la spate, fustă lungă şi largă, cămaşă cu ciupagul tras puţin în afară. Îşi cârpea mereu cămaşa, spre disperarea mamei care-i zicea s-o schimbe cu alta mai nouă din ladă. Avea acolo altele frumoase, cusute cu ajur, sabace şi flori pe muscă, dar le ţinea să le dea de pomană.
   Când aveau migrene veneau la ea multe femei „să le înghioace capul”. Doica Manda lega capul suferindei de la ceafă spre frunte cu o pânză albă lată de 5-10 cm asemenea unui cordon, iar nodul îl făcea la frunte. Pe cap punea un oblamnic şi pe acesta aşeza cu grijă o găleată cu apă. Lua un fus, îl băga pe lângă nod şi învârtea uşor. La un moment dat găleata începea să se mişte încet, concentric şi chiar percepeam un mic zgomot al oaselor capului. Se oprea, lua găleata şi desfăcea încet legătura de la cap. Muica zicea că se depărtau (dezghiocau) oasele capului şi că aşa le aşeza la locul lor.
   Nu ştiu dacă era aşa. Cert este că femeilor le trecea durerea de cap.
   În schimb le dădea dureri de cap peștilor, racilor, scoicilor și melcilor când mergea cu vârșa la Balta Mare. Ne pregătea mâncăruri din „fructe de baltă” pe care eu nu prea le agream. În schimb când am devenit persoană „cu pretenții” dădeam bani buni ca să mănânc o salată din „fructe de mare”. În aceeași vârșă la Cernele intrau în capcană țiparii.Îmi era frică de ei.Pentru mine erau șerpi. Oricum „șerpii” dați prin mălai și prăjiți în tigaie de muica erau delicioși.

Ce-i cu doliul ăsta pe sub unghii?

Mama, Elena, era blondă cu ochii albaştri şi trăsături regulate, frumoase. Pe faţa ei scria armonie. Mi se părea înaltă. Atât observasem atunci. A!… Dădea repede cu palma încât trebuia să o iau la fugă înainte de a ajunge la mine.
Era cu ochii pe noi permanent.
În mica bibliotecă din camera de la drum printre altele, avea şi o carte de vise şi „Codul manierelor elegante” pe care îl adusese în casă când se căsătorise, aşa că permanent ne sfătuia cum să ne comportăm, să vorbim, să mergem: capul sus, umerii drepţi; nu târşiţi picioarele, nu ţineţi coatele pe masă când mâncaţi, mâncaţi cu gura închisă; nu sorbiţi ciorba, nu înghiţiţi apa ca vitele; vedeţi că X este de neam prost (nu se referea la starea materială, ci la moralitatea persoanei); când tuşiţi sau căscaţi puneţi mâna la gură; ce-i cu doliul ăsta pe sub unghii?; aşa arată unghiile spălate?…
Era casnică, dar muncea şi la câmp pământul nostru ajutată de muica, vecine, rude şi nea Petre al Soricî. Lucra covoare olteneşti şi caramanii (învăţase la Brâncoveni, la măicuţe). Mi-a făcut şi mie covoare pe care le-am păstrat cu sfinţenie şi, la rândul meu, le-am dat copiilor mei.
Nu-şi permitea multe rochii, fuste, bluze, dar ştia să le poarte. Îşi lucra cele câteva elemente ale cochetăriei la Ghiţa, o croitoreasă foarte tânără pe atunci, aproape o copilă. (Mai târziu Ghiţa a devenit croitoreasă de lux nu doar pentru osiceni. Talentul ei a depăşit hotarele judeţului. Păcat că s-a născut prea devreme!).
Citea foarte mult. Uneori se iveau zorile şi ea încă stătea cu ochii în filele cărţii. Avea o memorie fantastică. Reţinea totul, cu lux de amănunte. În mod sigur pasiunea pentru lectură am moştenit-o de la dânsa, iar pentru învăţătură de la amândoi. A trăit cu regretul că n-a putut învăţa mai multă carte. Băieţii trebuiau să înveţe, să ajungă oameni. Şi au învăţat: Gheorghe Drăgan – avocat la Bucureşti, Florea şi Păun (Nicu) au absolvit Şcoala Agricolă de la Slatina, Constantin, Liceul Ioniţă Asan, Caracal.
Tata, Nicolae, era slab, de statură mijlocie, avea ochii albaştri şi părul castaniu. Îl urmăream cu uimire cum fuma ţigări cu foiţă subţire din tutun galben cu miros plăcut pe care le rula singur. Lucrase la Silistra, în Bulgaria. Acum era funcţionar la Regie. În timpul liber era pasionat de electronică. Îşi confecţionase un aparat de radio, o galenă. Întindea firul până în grădină şi la căşti, noi, copiii, ascultam muzică, iar bătrânii ştirile. Când era anunţat că vine controlul strângea firul şi ascundea „radioul”. Când a apărut difuzorul, galena a dispărut.
Se pricepea, ca mulţi alţii şi la cizmărie. Ne repara încălţămintea, ne lustruia pantofii şi nu uita să ne zică mie şi Rodicăi : „Mă, tată, vouă nu vă e ruşine să mergeţi cu pantofii nefăcuţi? Sunteţi şi voi domnişoare!” Era foarte ordonat şi curat. Îşi spăla în neofalină cele două costume, le călca, le aşeza pe umeraşe… Când venea de la serviciu îşi aşeza hainele pe spătarul scaunului apoi îşi făcea pantofii. Când se mai îmbăta seara, dimineaţa umbla în vârful picioarelor pe lângă mama. Se trezea devreme şi îşi făcea singur ceai, cafea menado sau cicoare în care dumica pâine.
Avea o fire veselă, plăcută, cânta foarte frumos, mai ales la chefuri. Cavaler fiind era foarte curtat de fete. Mămica îmi povestea că l-a văzut prima oară când erau foarte tineri, pe la cheleştină şi nu şi-a mai luat ochii de la el. Era îmbrăcat în uniformă de străjer. Nu mai văzuse până atunci pe nimeni costumat aşa.
S-au căsătorit mult mai târziu, de Sfântul Nicolae. Regizori au fost Manda şi Vladu Nica. După petrecere n-au mai lăsat-o să plece acasă, cu toate că, chipurile, ea n-ar fi vrut să rămână .

M-a luat în braţe şi am muşcat-o de umăr

Rodica, sora mea, este blondă cu ochii albaştri; avea cozi mari şi grele. Şi acum, spre deosebire de mine care părul des şi frumos. În plus, şi acum este tot mai deşteaptă decât mine!

Cred că aveam patru ani. A venit să mă ia de la copii, de pe linie. Eu nu voiam să plec, urlam, dădeam din picioare. M-a luat în braţe şi am muşcat-o de umăr. Când am văzut-o plângând am regretat instant gestul necugetat. Răutatea mi-a fost răsplătită acasă cu câteva scatoalce din partea mamei. Eram vinovată.

Smaranda, bunica din partea mamei, era brunetă cu păr castaniu, mărunțică, slabă, aprigă, foarte harnică și pricepută. Provenea din familia Tanislav.

Pe bunici nu i-am cunoscut. Se numeau Nicolae Dăscălița și Dumitru Drăgan.
Nicolae a murit tânăr. Bunica Manda nu prea vorbea despre el. Totdeauna era „Nicu al meu”. Ne povestea cât de frumos cânta la clarinet. Seara când se odihnea stătea pe prag ori la poartă şi cânta. Verişorul său Dumitru îl acompania la vioară din curtea vecină. Erau autodidacţi.
Dumitru a fost orfan. Părinţii au fost ucişi pe podul Balşului. Aveau bani la ei. Mergeau să încheie actele pentru cumpărarea unor terenuri. A fost crescut de Ştefan al lui Grecu, rudă apropiată după mamă.
A luptat în Primul Război Mondial, a căzut prizonier în Bulgaria şi a avut şansa să se întoarcă acasă. A intrat în politică. La un moment dat a ajuns primar. În perioada campaniei electorale l-a găzduit în casa lui de pe Linia Curţii pe profesorul Spineanu de la Bucureşti. Au mâncat pâine caldă, pui fript cu usturoi iar maica – mare i-a spălat şi călcat cămaşa, i-a curăţat pantalonii şi haina, ca dimineaţa să fie frumoase şi curate. Au stat de vorbă toată noaptea. Atunci s-a convins şi Smaranda că toţi copiii ei trebuie să înveţe carte chiar dacă vor rămâne fără nimic, pentru că minţile luminate le vor aduce belşugul. Nu a trăit nici el mult. A murit de dizenterie.

Drumul era o adevărată aventură

Casa, curtea, linia, ulicioara spre târg erau locurile de joacă alături de sora mea şi Nuţa la vârsta foarte mică, iar mai târziu de Tanţa, Steluţa, Dorel al Popii, Gicuţa.
Îmi amintesc şanţul plin cu apă după ploaie prin care mergem cu multă plăcere desculţă, mirosul ţărânii din drum când cădeau primii stropi de ploaie. Luam între degete pământul umezit şi îl mâncam. Foarte des mergem cu mama şi sora mea pe Linia Curţii la maica-mare, Smaranda.
Drumul era o adevărată aventură. De acasă treceam pe lângă biserica din vale, ne închinam, o luam pe la Făică, pe ulicioară pe la Dismanciec, coboram şi mergem pe linie pe la nea Bebe al lui Rică, cizmarul, şi, pe la fântână, ieşeam în Linia Curţii. Singură îmi era frică să merg pe-acolo. Erau buruieni multe şi înalte, spate de grădini pentru mine înfricoşătoare, câini care lătrau şi se luau după mine, iar când ploua se făcea un nămol de n-aveai pe unde să te strecori.
Acasă nu-mi era frică. O aveam pe Miţa, pisica albă cu pete negre şi galbene care se ţineau după mine prin curte şi pe Leu, câinele mătuşii mele Mariţa: gri spre negru, coada covrig, slăbănog, credincios şi foarte isteţ.
Îmi amintesc că am rămas uimiţi toţi când fratele tatălui meu, unchiul Bebe, care locuia în Bucureşti, fiind magazioner la Vama Bucureşti, a venit acasă cu trenul de 9 seara şi din gară a observat un câine care se ţinea după el. Abia în dreptul farmaciei, la lumina becului a văzut că era Leu. Îl aşteptase. Presimţea că va veni. Au ajuns acasă împreună, stând de vorbă.
Mai târziu a apărut Ursu, un câine ciobănesc rămas de la merari. Era foarte puternic. Avea blana groasă, fumurie. Duşmanul lui era Fram, câinele alb al lui neica Boga. Când se băteau, ca să-i despartă îi ridicau pe par.
Avea o meteahnă. Când puneam masa nu suporta să stăm cu uşa închisă. Era în stare s-o mănânce. Dacă ne vedea la masă stătea cuminte, culcat pe labele din faţă şi îşi aştepta răbdător porţia de mâncare. Dacă lăsam masa pusă niciodată nu se apropia de ea.
Eram foarte încântată când mi-au făcut părinţii primii pantaloni lungi din stofă. Mă plimbam prin curte de dragul lor. Îmi pusesem şi o pălărie bărbătească. Mişcam din umeri şi dădeam din fund. Ursu a venit în fugă din grădină. Nu m-a recunoscut din spate, m-a apucat de pantalon şi l-a rupt. Când m-am întors şi am ţipat la el ochii parcă au început să-i plângă. Se simţea vinovat şi nu mai ştia ce să facă.

Într-o vară Sorin, verişorul meu, n-a participat la nuntă

În faţa casei, spre drum, aveam grădiniţa cu flori multe şi variate. Cel mai mult îmi plăcea trandafirul galben cu tulpină înaltă şi flori mari, apoi rozetele, micuţe, cu flori verzui spre galben, deloc epatante, dar cu un parfum delicat, discret, nelipsitele petunii şi lămâiţa care a rezistat până acum vreo 15 ani şi pe care am înlocuit-o cu o tufă nouă. Pe atunci în lămâiţă îşi făcuseră casă nişte fluturi cap de mort, spre bucuria noastră care îi tot luam în mână până când, inevitabil, îi omoram. Grădiniţa era şi cimitirul gâzelor şi păsărelelor moarte. Le îngropam, puneam flori deasupra (că doar aveam de unde) şi la capăt cruce din două beţe legate cu aţă. Le făceam şi pomană. Tot în grădiniţă făceam şi nunta păpuşilor.
Într-o vară Sorin, verişorul meu, n-a participat la nuntă. Ne certaserăm rău. Mai întâi pentru că trăgea în mine şi Mihaela cu praştia cu bolduri. În al doilea rând rămânea închis peste o oră în locul unde a rămas şi Goe. Nu ieşea până nu termina de citit capitolul început mai înainte.
Noi, ceilalţi copii, trebuia să jucăm step între timp. Aşa că am stricat mobila făcută din scaieţii culeşi de pe ulicioară, iar cocina nou-nouţă în care ne jucam a rămas nemobilată.
Plecam apoi pe linie împreună cu prietenele dansând şi chiuind. Săraca mama ne aşeza pe toţi la masă şi ne dădea să mâncăm ce avea în ziua respectivă, că de, nuntaşii trebuiau omeniţi.
La spatele casei, în stânga, spre Maica, era un dud în care dormeau găinile şi un gutui cu fructe mari. În dreapta, cerdacul cu două încăperi. În prima-altă vatră cu alt coş (pentru vară), cuibarele, masa cu trei picioare pusă pe perete, uneltele pentru muncile agricole, iar în a doua, dincolo de uşa închisă cu lacăt erau hambarele şi butoaiele cu vin. Vara, în faţa cerdacului părinţii construiau nişte suporţi pe care întindeau la uscat şirele de tutun. Dincolo de gard, în grădină, spre Dănaci (familia Fugaru) aveam un stejar bătrân a cărui tulpină n-o puteam cuprinde cu braţele.
A dispărut din peisaj ca şi casa bătrânească.
Pe ulicioară, spre târg locuia Ilie Mitran (al lui Cace), iar lângă el Florea şi Ioana Aldea, părinţii prietenei noastre Nuţa.
Împreună făceam multe năzdrăvănii. Când era bâlciul cei din alte părţi veneau desculţi. Se spălau pe picioare la fântâna din vale, se încălţau şi intrau domniţi la bâlci. Noi stăteam ascunse în grădină la tuşica şi strigam: guguieni, guguieni, guguieni!, imitând guguştiucul şi fugeam apoi prin porumbi până în curte.
Seara femeile ieşeau la poartă. Puneau pe marginea şanţului o rogojină, un preş din trenţe şi începeau să povestească vrute şi nevrute până le venea somn şi plecau uşor, uşor spre casă.
De obicei erau prezente: muica, maica, tuşica, ţaţa Iogenia, Mariţa Catalinii, ţaţa Leana, Anica şi noi, copiii. Stăteam cu capul în poala muichii şi le ascultam vorbind până adormeam. Vorbele, poveştile lor erau cântec de leagăn pentru mine.

Unele au ţipat, altele au amuţit, iar una s-a scăpat pe ea

Gura satului vuia că scăpase de la spital Costică al lui Mitrică îmbrăcat în halat de doctor şi că se ascundea în porumbi în Purcaru sau Bârza. Toţi spuneau că nu e periculos, dar vorbeau cu teamă şi se cam uitau în spate seara pe linie.
Într-o seară mămica ne-a chemat pe mine şi pe Rodica în casă mai devreme şi împreună am pus la cale o farsă. S-a îmbrăcat în pantalonii lui tăticu, şi-a pus halatul alb de la Regie şi şapca acestuia, a luat în mână o bâtă şi a ieşit în ulicioară pe la tuşica.
Noi ne-am întors rapid în drum. Ele vorbeau şi nu l-au observat pe „Costică” decât când a ajuns în dreptul lor şi a ridicat bâta. Unele au ţipat, altele au amuţit, iar una s-a scăpat pe ea. Au urmat cuvinte pe care nu le pot reproduce, apoi râsete şi alte poveşti până la miezul nopţii.

Trimisă de mămica

2-3-4-5. Doamna Catana era aproape de vârsta pensionării. Era slabă, înălţime medie, iar părul grizonat ce-i atingea umerii se armoniza cu ochii căprui. Mi-o amintesc în clasa I mergând printre cele două rânduri de bănci lungi, de patru elevi. Stăteam în banca I cu Lili, Mioara şi Gicuţa, spre geam. Se apleca peste bancă, ne lua mâna şi ne ajuta să scriem literele şi cifrele. Stătea în gazdă în Aldeşti. Era aproape de noi, aşa că mergeam de multe ori pe la dânsa, trimisă de mămica.
Gramatică am învăţat de la domnişoara Lucica Grosu. Deşi era învăţătoare, am avut-o profesoară în clasele a VI-a şi a VII-a. Cu domnul Marcu Alexandru făceam muzica şi majoritatea activităţilor extraşcolare. Eram în orchestră din clasa a II-a. Cântam la vioară. Dădeam spectacole la sfârşit de an pe scena improvizată în spaţiul din spatele şcolii, la Regie, la Piatra Olt, Balş… Îmi amintesc dansul tematic „Cosaşii”. Coasele şi greblele fuseseră făcute din lemn la Regie de domnul Pascar, tâmplar în instituţia respectivă. Domnul Marcu a făcut cu fetele şi dansuri ţigăneşti. A împrumutat de la ţigănci îmbrăcăminte nefolosită şi a chemat câteva să le înveţe pe fete mişcările. Cei de la orchestră nu aveau voie la celelalte activităţi, aşa că eram invidioasă pe dansatoare. Am reţinut totuşi cântecul, dar transcrierea este aiurea:
Tanana, tanana, hoftana
Dabulenchi ciuşmanda./bis
Şinca teti, şinca mo
Dabulea baros mişto/ bis, iar în româneşte cântau:
Să trăiască ţiganul
Cât îi bate ciocanul./ bis
Cât or fi căldări prin sat
Să le luăm la reparat./ bis
Împreună cu domnul Marcu eram prezenţi la ora locală în clădirea unde astăzi este cofetăria. În momentul în care începea emisia aveam nişte emoţii… Îmi tremurau nu numai picioarele, dar şi gura. Mă întrebam ce se întâmplă dincolo de geam. Am aflat când eram studentă şi într-o vară am lucrat o lună chiar „dincolo de geam”. Mergeam în tabere. De obicei cazarea era improvizată în şcoli şi ne spălam la râu, dar pentru noi era frumos. Ieşeam în lume. Dădeam şi spectacole, aşa că eram artişti, cum ne zicea dânsul.
Doamna de geografie, Matei Ileana, era extraordinară: foarte severă, dar ştia să explice atât de bine încât plecam cu lecţia învăţată din clasă. Ştiam pe dinafară nu numai conturul României, dar pe tablă desenam în culori diferite lanţurile de munţi.

Coloana Vertebrală a osicenilor

Drumul pe Linia Mare a rămas înscris în aceiaşi parametri, dar s-a modernizat: asfalt, canalizare, magazine, case noi, bolizi ce aleargă spre şi dinspre deal.
Eu, bătând drumul în sus şi în jos am crescut, m-am maturizat. Într-un fel, Linia Mare este drumul formării, devenirii mele. Este drumul spre şi dinspre gară în perioada liceului şi facultăţii, iar o perioadă drumul zilnic spre şi de la şcoală.
Este drumul plecării şi al întoarcerii la casa părintească.
Linia Mare este Linia Amintirilor, Coloana Vertebrală a osicenilor.
Era Osica Mea. Cu uliţe prăfuite în zilele toride şi noroioase pe timp de ploaie, dar pe mine nu mă deranja deloc. Ce bun era noroiul în care jucam desculţă sau încălţată sau praful stârnit de căruţe, gâşte, vânt sau de picioarele târşite ale copiilor!

Leana lui Dănănău, împuşcată mortal

Iniţial Ghidul mersului pe stradă seara era Lumina Lunii iar mai târziu Becul de la stâlp. Pentru mine casele erau doar case, oamenii – oameni, drumurile… drumuri.
În copilărie cel mai îndrăgit drum era cel spre Olteţ – vara, şi ulicioara spre târg – iarna. Ele reprezentau bălăceala în grup şi mersul pe patine meşteşugite din coceni de porumb, legate cu sfoară sau sârmă subţire de talpa bocancilor.
În mintea mea au rămas vii oamenii despre care am vorbit anterior, apoi unchiul Costică, fratele mamei, unchiul Nicu, alt frate, tanti Geta, Mimi Tecuci, unchiul Victor, Lenuţa şi personaje un pic bizare – Pârva şi tica Radu.
Aveam şapte ani. Într-o zi am mers pe la tanti Didina, sora mamei. Am uitat ce câine rău avea. Am intrat în curte şi m-am trezit în faţă cu dulăul care se repezea cu dinţii rânjiţi spre mine. Aveam o frică extraordinară de câini. Purtam pe piciorul stâng urmele unei muşcături mai vechi. Instinctul de autoapărare m-a făcut să strâng cu o mână gura, iar cu cealaltă gâtul câinelui. Nu ştiu de unde am avut atâta putere. Am rămas agăţată de el până au venit în fugă rudele mele, m-au ridicat în braţe şi au gonit animalul.
În copilărie, ca toţi copiii, unde era lume multă, hop şi noi, gură-cască spectator.
Se schimbau banii. La Primărie era lume multă. Se înghesuiau, se împingeau, vociferau. Am auzit un pocnet apoi ţipete. În acea înghesuială teribilă se descărcase arma unui soldat şi a fost împuşcată mortal Leana lui Dănănău. N-am văzut-o. Am fugit acasă îngrozită. Pe geam am urmărit cum o purtau pe braţe spre casă. Am auzit plânsete şi am lăcrimat şi eu.
De neuitat a fost momentul când am aprins becul în casă pentru prima oară. Nerăbdarea, emoţia, bucuria nu le pot descrie.
Nu ştiu cum a ajuns în Osica un grup de folclorişti americani. (S-ar putea prin Mircea sau Ionel Mitran). Voiau să stea de vorbă cu un ţăran păstrător al datinilor şi tradiţiilor locale. A fost chemat la fosta Primărie Costică al lui Păunică. Mare întâmplare în satul şi pe linia noastră! Maşină, oameni străini, nea Costică îmbrăcat în costum naţional intrând în curtea Primăriei, sunt imagini clare în mintea şi ochii mei.
Când s-a construit Căminul Cultural, domnul Marcu a îngropat la temelie în dreapta, spre stadion, o sticlă cu un mesaj către generaţiile viitoare, diferite seminţe şi alte obiecte din vremea noastră.
„Te-au rupt chiaburii?”

1. Nicu lui Boghe, prietenul tatălui meu, singurul urmaş pe linie masculină al familiei Georgescu. Îi luaseră tot din casă. Rămăsese doar cu un pat, o masă şi o căldare. Atât am văzut eu. Venea des pe la noi şi mâncam împreună. Era îmbrăcat cu nişte haine vechi, rupte pe ici, pe colo. Mică fiind mă miram de ce arată aşa. Nu cunoşteam sensul cuvântului chiabur aşa că l-am întrebat: „Te-au rupt chiaburii?”spre hazul lor.

Aşteptam cu nerăbdare Crăciunul

1. Am fost spectator la horă, jocul ursului, iordănitul fetelor, încuratul cailor. Am participat la slujbele de Paşti, la pomana de luni după Paşti, la Hramul bisericii din vale. Am primit împreună cu părinţii flăcăii cu uruitoarea, am mers cu sorcova. Abia aşteptam să ajung la moşica Gheorghiţa şi moşul Gheorghiţă Delcea să mă dea de grindă. Puneau jos barda, pe capul meu un covrig şi bani. Mă aşezau cu picioarele pe bardă, mă săltau de trei ori în tavan şi ziceau: „Tâta mare, tâta mare, tâta mare!”
   De Paşti aşezam masa şi ne distram până târziu în noapte. Mergeam cu mama la moşica şi urmăream cu câtă artă încondeiau ouăle. Îmi dădeau şi mie să mânjesc câte unul. Mergeam cu muica la grijit; dormeam cu grijă să fim printre primii.
   Eram nelipsită la bâlci. Mă mândream cu rochia şi sandalele noi. Uneori făceam poze cu familia, mă dădeam în tiribombă, dulap, cumpăram susan şi acadele, toate în limita banilor primiţi de la părinţii şi de la unchii mei.
   Aşteptam cu nerăbdare Crăciunul. Făceam tot felul de podoabe din hârtie creponată, chipuri din coji de ouă cu păr din vată care împodobeau bradul alături de globuleţe pe care mama le scotea din cutia de carton ce stătea peste an în dulap. Dimineaţa găseam sub pernă cadourile. Niciodată n-am reuşit să-l prind pe Moş Crăciun.
   Copil şi adolescent fiind făceam curat, spălam rufe, făceam mâncare atât cât ştiam, culegeam, înşiram şi păpuşam la tutun.
   Când eram mai mică mă jucam de-a pitulata, leapşa, omul negru, apă – foc, ţurca, ţară, ţară, vrem ostaşi, jucam clasa, făceam nuntă la păpuşi, înmormântări… De-a pitulata ne jucam şi când eram mai mari. Eram o ceată de copii de vârste diferite. „Închideam” trei mari, trei mai mici, iar restul se ascundeau pe vale, pe la Costoaica, în Aldeşti, Iepureşti; stăteam pe burtă prin şanţ, ne urcam în duzii de la fosta Primărie şi câteodată se întâmpla să spargem geamul de la afişier. A doua zi eram curaţi ca lacrima. Dorel al Popii se urca în clopotniţă şi nu îndrăzneam să mergem după el să-l prindem. Ne jucam până spre dimineaţă când moşul Gheorghe pleca cu căruţa la câmp. De multe ori săracul, nu se putea odihni din cauza noastră. Ne mai şi boscorodea. Pe cei mici veneau părinţii să-i ia acasă mai devreme. Pe tătici (Paul Marcu, Stelică Dumitrescu) nu-i lăsam să plece până nu închideau şi ei măcar o dată. Le plăcea să redevină copii, aşa că se coborau la mintea noastră. Eram foarte încântată când jucam „apă – foc” cu unchiul Iane care se distra copios alături de mine şi Rodica. Ascundea cutia cu chibrituri, iar noi o căutam croite s-o găsim. Când ne apropiam de ea zicea „foc, foc!”, iar când eram departe „apă, apă…” Am uitat să spun că unchiul Iane era ministru pe vremea lui Gheorghiu-Dej, când noi eram de-o şchioapă.
   Mai târziu ne plimbam în grup pe linia mare spre gară, făceam plajă la Olteţ, mergeam la baluri la Osica şi Şopârliţa. Făceam foc în stradă sau pe malul Olteţului şi fierbeam porumbi şi cartofi. În timpul acesta spuneam bancuri şi povesteam ce ne venea prin cap. Mergeam la film şi în vizită pe la prietene. Aruncam pe sub gene priviri spre băieţi, dar mă ţineam mândră.

Solistă în cadrul ansamblului de dansuri „Doina” al Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti

1. Caracal. Mergeam lunar cu părinţii la Caracal pentru că tata îşi lua pe atunci salariul de acolo. Luam trăsura din gară până în centru unde erau birourile Regiei. O vizitam foarte des pe prietena mamei, Adriana Botar.
   Al doilea oraş a fost Bucureştiul, pentru că acolo locuia fratele tatălui meu.
   Plecarea la liceu nu m-a rupt de casă şi de lumea în care am crescut. A fost ceva la care am visat şi în acelaşi timp necesar. Voiam să învăţ. Îmi era drag să merg la liceu, dar să şi vin acasă să povestesc ce-am făcut peste săptămână şi, în acelaşi timp, să aflu ce s-a mai întâmplat pe acasă şi prin sat.
   Ruptura propriu-zisă a fost când am plecat la facultate. Banii şi distanţa îşi spuneau cuvântul. Veneam acasă mai rar, în general în vacanţe, pentru că primeam foi de drum. Comunicam cu familia prin scrisori.
   La Bucureşti o aveam pe sora mea care era studentă. Cu bursa, cartela pe care o vindeam şi banii de acasă ne asiguram o ţinută de student bucureştean, cărţile şi prăjiturile de la cofetărie. Am absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română, secundar Limba Franceză. Am fost o studentă bună. Anual domnul Decan îi premia cu cărţi pe primii trei din an. Printre ei m-am aflat şi eu. În acelaşi timp am activat şi în cadrul ansamblului de dansuri „Doina” al Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti, fiind chiar solistă. Am fost prezentă cu ansamblul la Televiziunea şi Festivalul Studenţesc de la Cluj din 1969, în spectacolele de gală pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. M-am stabilit în Slatina cu familia şi postul. O perioadă am predat limba română, limba latină şi limba franceză la Osica – Greci şi la Liceul Teoretic din Osica de Sus, apoi la Şcoala nr. 10 Slatina şi prin schimb de catedră, m-am fixat pe post la Şcoala Generală nr. 1 din Slatina. Soţul a predat matematica la Liceul „Carol I” Slatina. Acum sunt pensionară. Soţul, Dan Lăpădatu, a decedat de curând. Avem doi băieţi şi un nepot, deocamdată.

Am întâlnit şi cunoscut multe într-o viaţă de om

1. Marea realizare se bazează pe acumulările treptate: lucruri mici cu valoare emoţională extraordinară cum ar fi un 10 la teză în clasa a V-a, admiterea la liceu, examenul de bacalaureat, admiterea la facultate, momentul când decanul ne-a premiat pe primii trei din an, interviul luat împreună cu prietena mea Puşa la Uniunea Scriitorilor câtorva membri ai acestei prestigioase instituţii, căsătoria, examenele de grad didactic, primirea titlului de profesor evidenţiat, copiii, activitatea la catedră, activitatea cultural – artistică, întâlnirile periodice cu foştii colegi şi foştii elevi, cu prietenii din copilărie şi de mai târziu…
   Personalităţi? Am întâlnit şi cunoscut multe într-o viaţă de om. Oameni deosebiţi, mulţi: mama, tata, sora mea, Romică, verişorul meu, soţul, prietena mea de-o viaţă, Tanţa, domnii profesori: Simion, Frecea, acad. Gheorghe Bulgăr, Ion Popescu, Gheorghe Trandafir, apoi maica, Mimi Tecuci, preotul Gheorghe Mărculescu, T. Constantinescu, Victor Macă, tanti Geta, Celesta, Irena, V. Lăpădatu (socrul meu), Mihaela, Sorin şi Sorina, marele Tudor Gheorghe, pictorii Nicolae Truţă şi Mia Gheorghiu, scriitorul Zaharia Stancu, poeţii Marian Drăghici şi Paul Aretzu. Aş putea umple cu nume întreaga pagină, dar mă opresc aici.
   Am fost şi suntem un neam aparte. Foarte apropiaţi. Nu doar ne-am vizitat, am simţit nevoia să ne vedem, să fim împreună. Ne-am ajutat şi ne ajutăm în continuare indiferent că suntem rude de gradul I sau al şaptelea neam. Vorbim la telefon şi ne întâlnim de câte ori putem. La bâlci ne strângem în curtea casei de la Osica în jur de 25 de rude şi prieteni. Mai vin şi alţii, însă în trecere. Vara procedăm ca în copilărie; mergem de la unii la alţii: întâlniri neprogramate, vizite scurte, mese… Râs şi voie bună.

Valea Olteţului este plină de buruieni şi gunoaie

10-11. Osica a rămas în inima mea. M-au cuprins rădăcinile osicene, m-au chemat şoaptele strămoşilor, dragostea de locurile natale, oamenii pe care îi cunosc şi vreau să-i revăd, să fiu cu ei.
Osica se modernizează pe măsură ce trece timpul. Şi înainte era deasupra altor localităţi favorizată fiind de aşezarea geografică, prezenţa şoselei şi a căii ferate, a C. A. M – ului (acum C.A.M. – ul a dispărut, C:F.R. –ul a decăzut, gara nu mai este centru de atracţie pentru tineri, iar buruienile au invadat terasamentul.)
Osicenii aveau 1-2 salariaţi în casă. Banii nu erau mulţi, dar veneau lunar. Munceau la C.A.P., C.A.M., C.F.R., la Centrul de covoare, făceau cizmărie, croitorie…
Astăzi lucrează în general la Slatina, Caracal şi în comună, în comerţ, ca proprietari ori angajaţi. Mulţi sunt plecaţi la muncă „în afară”. A dispărut noroiul de pe ulicioare. Asfaltul şi canalizarea au adus un suflu nou satului. Aproape fiecare casă are apă curentă şi baie. Ce să mai spun de cablu, calculatoare, maşini de tot felul…
Este o comună frumoasă. De câte ori vin în Osica observ câte ceva nou. Admir o casă nouă sau renovată, o curte, florile, gardurile şi porţile moderne, dar mă şi deprimă buruienile de pe anumite şanţuri, indolenţa unora care parcă aşteaptă pe nu ştiu cine să le facă ordine în curte sau la poartă. La fel Valea Olteţului este plină de buruieni şi gunoaie. Când eram mică avea doar iarbă şi mulţi boboci de gâscă. De mărăcini ne ocupam noi, elevii de la şcoală, periodic.
Centrul civic arată bine: verdeaţă, flori, Căminul Cultural modernizat, stadionul în stare bună, şcolile şi bisericile frumoase, îngrijite. Este gata şi noua grădiniţă. Abia aştept ca în vechiul local să facem un muzeu al satului nostru.
Osicenii trăiesc ca la oraş. Pe lângă magazinele alimentare prezente pe fiecare stradă avem farmacii umane, veterinare, fitosanitare, dispensar, centru de recuperare (fizioterapie) etc.
Au dispărut vechile mori, dar avem alta nouă, modernă; la fel şi brutăria. De aici cumpăr pâine caldă când vin acasă, iar de sărbători am pe masă pâine frumos împletită tot de la Osica.
Avem depozite de materiale pentru construcţii, spălătorie auto, ateliere de reparaţii auto, benzinării, ciupercărie, local pentru nunţi, baruri…
Şi ne mândrim cu vestitul târg săptămânal căutat de oameni din diferite colţuri ale ţării şi cu bâlciul anual din 6 august.

Locul în care ne întâlnim cu neamurile şi prietenii

1. Casa părintească există, dar ca şi omul suferă de singurătate. Se îmbolnăveşte încet, încet. Apar fisurile în pereţi şi mirosul specific odăilor nedeschise o perioadă de timp. Şi lemnul din garduri începe să putrezească., iar scândurile în partea de jos sunt roase ici-acolo de câinii fără stăpân ce-şi găsesc adăpost în curţile părăsite peste iarnă.
   Reparăm ce şi când putem. Încercăm să-i redăm demnitatea de altădată pentru că este casa părinţilor mei, a copilăriei şi tinereţii mele, este cuibul la care venim săptămânal de primăvara şi până toamna târziu (cât mai putem), locul în care ne întâlnim cu neamurile şi prietenii. Nu mai are sacsii la ferestre, însă grădiniţa este plină cu flori, iar curtea este pardosită cu iarbă tunsă periodic. Pe alee trandafiri şi bolta cu viţa-de-vie, iar în capăt mărul bătrân, cu mere mălăioase, adevărat festin pentru grauri.
   Când ajung în faţa porţii, când intru în curte, când deschid uşile şi ferestrele şi mă plimb prin casă şi grădină mă simt ACASĂ.