Interviu realizat de Ileana Dumitrescu acasă la familia Vărzaru

Intrăm pe Linia Roiului. Alături de mine este doamna Virginia Lăpădatu. Pe stânga vedem clădirea modernă, vila familiei Veronica și Ion Vărzaru.
La poartă ne întâmpină stăpâna casei pe care în prealabil o anunțasem că venim. Ne invită înăuntru la o cafea.
Nerăbdătoare să vedem camera-muzeu realizată în timp, cu pasiune și răbdare, lăsăm cafeaua pe mai târziu și intrăm în micul muzeu de la parter. Observ cum fața lui Virgi se luminează, iar ochii se deschid mari, mirați. De altfel și spune că nu se aștepta să vadă așa ceva într-o casă din Osica.
După ce privim diversele exponate și primim o parte dintre explicații, întrebările și răspunsurile încep să curgă în mod firesc.

Ileana Dumitrescu:
– Când și cum v-a venit ideea realizării unui mini-muzeu în casa voastră ?
Vărzaru Veronica:
– Când am făcut casa, acum vreo zece ani, camera aceasta rămăsese netencuită. Ne-am gândit ca în momentul în care devine locuibilă să facem în ea lucruri mai deosebite. Am început cu șemineul, apoi am pus pe tavan grinzi din lemn. Când am văzut cât de frumos arată am hotărât să încercăm ceva care să semene pe cât posibil cu o sală de muzeu.
Așa că ne-am apucat de lucru. Am căutat mai întâi prin lăzile și podul celor bătrâni și am găsit niște cămăși, două ii, am mai descoperit o lampă mai veche, niște urcioare, străchini…
Ileana Dumitrescu:
– Ați pornit de aici. Care au fost următorii pași?
Vărzaru Veronica:
– Am început căutările. Am întrebat vecinii,prietenii, cunoștințele, rudele dacă au pe undeva obiecte mai vechi. Unul ne-a dat o ie, altul o fotă, o maramă, un țambal, două viori, o paporniță de la Greci, o sabie de recuzită de la Osica de Jos, două ploști de la Oboga, foarte vechi, pe care meșterii olari de astăzi am înțeles că nu le mai lucrează… Am achiziționat și o cupă din 1949 câștigată de echipa „Oltețul” a Regiei; domnul Dumitrescu, tatăl dumneavoastră, ne-a adus o furcă pentru tors, iar părintele Daniel și soția sa cam 50 de mostre pentru cusut, cu vechime diferită, variate și delicate.
Împreună cu soțul am început să mergem și pe la târgurile de vechituri și am mai cumpărat o bună parte din obiectele pe care le-ați văzut acum. Poate că veți zâmbi, dar cămașa de acolo a fost recuperată de o rudă de-a mea din gunoi. A găsit-o și, știind ce vreau să fac, mi-a adus-o. Era atât de neagră și urâtă ! Vedeți ce frumoasă este acum?!…
Ileana Dumitrescu:
– Ați mai salvat și altceva de la gunoi ?
Vărzaru Veronica:
– Cum să nu ?…Cele două coifuri de pompieri care fuseseră aruncate la Regie. Arătau groaznic, nu ca acum. Iar pianul, fabricat în anul 1849, l-am salvat de la foc. Proprietarul se pregătea să-l spargă și să-l arunce în flăcări. L-am recondiționat așa cum ne-am priceput și vedeți cum arată!…
Ileana Dumitrescu:
– Ce alte obiecte ați mai recondiționat ?
Vărzaru Veronica:
– Multe. Altfel nu puteau fi expuse. Recon­diționez ii, costume populare pentru diverse persoane păstrătoare ale lor, dar care nu se pricep să le redea frumusețea inițială.
Ileana Dumitrescu:
– O ie se recondiționează greu ?
Vărzaru Veronica:
– Da. Îți trebuie mult timp, răbdare și suflet.
Ileana Dumitrescu:
– Faci costume populare. Cine te-a învățat să le croiești, să le coși ?

Vărzaru Veronica:
– Am învățat singură. Nevoia te învață. Aveam doi băieți apropiați ca vârstă și la serbările școlare nu găseam de la cine să împrumut. Trebuiau să fie asemănătoare că altfel se supărau. Așa că m-am apucat să le cos eu. Inițial am desfăcut unul, am făcut tipar, am croit și am cusut cele două costume pentru băieți. Am cumpărat și o carte din care am învățat diferite cusături. Acum croiesc și cos cu plăcere.
Ileana Dumitrescu:
– Pânza de unde o procuri ?
Vărzaru Veronica:
– De la București.
Ileana Dumitrescu:
– Văd și niște opinci foarte frumoase. Sunt cumpărate sau primite ?
Vărzaru Ion :
– Sunt făcute de mine cu ajutorul soției. Unul măsoară, celălalt croiește, coase…
Ileana Dumitrescu:
– Știu că pielea este specială. Cum faci rost de ea?
Vărzaru Ion :
– Din târg. Din când în când vine un cetățean să vândă hamuri și-mi aduce câte o bucată de piele pentru opinci.
Ileana Dumitrescu:
– Confecționarea costumelor populare este cumva și o sursă de venituri ?
Vărzaru Ion:
– Nu. Poate mai târziu.
Ileana Dumitrescu:
– Gânduri pentru viitor ?
Vărzaru Veronica:
– Vreau să ne extindem. Să construim deasupra garajului o cameră specială în care să încapă și obiecte mai mari cum ar fi războiul de țesut cu toate elementele componente, lăzi de zestre vechi, un pat de pe timpuri…
Vărzaru Ion :
– Știu că multe dintre obiectele expuse nu au valoare pentru cel care le privește, însă noi doi le îndrăgim și ne dau lacrimile când le privim. Nu suntem nici muzeografi, nici absolvenți ai unei facultăți. Suntem doar Veronica și Ion din Osica de Sus, pasionați de ceea ce facem, de tenta de vechi, de portul popular și tradițiile locale.
Mulțumim familiei Vărzaru pentru interviul acordat, ne bem cafeaua și plecăm.

17 septembrie 2017