„Îndreptător credinței și chip blândețelor, învățător înfrânării te-a arătat pe tine adevărul lucrurilor…”

Născut la 15 martie 270 p. Chr. în Patara, provincia Licia, din Asia Mică, din părinți creștini, Teofan și Nona, Sfântul Nicolae a fost însemnat de mic de pronia divină să aibă un destin aparte pentru spiritualitatea creștină. Singur la părinți, cu un unchi preot, purtând același nume, Nicolae a fost dat la învățătură, însușindu-și elementele culturale elenistice ale vremii, dar râvna lui fiind deosebită pentru cauza creștină. A pătimit închisoare de la prigonitorii împărați romani Dioclețian și Maximilian prin anii 303-304, ca apoi, după Edictul de la Mediolanum, dat de împăratul Constantin cel Mare în anul 313, să fie ales episcop de Mira Lichiei, cu rang de mitropolit. Dascăl profetic și apostolic, Nicolae avea să câștige „cu smerenia cele înalte și cu sărăcia cele bogate”, remarcându-se printr-o totală dăruire slujirii creștine, prin asceză și nevoință personală, dar mai ales printr-o operă filantropică proverbială, promotoare/generatoare a unei tradiții seculare ce transcende cadrele istorice până în lumea mitică a basmului atât de dragă copiilor. Se știe despre întâistătătorul din Mira Lichiei că a participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (Asia Mică) din anul 325, prezidat de împăratul Constantin cel Mare, menit a combate erezia arianistă ce nega dumnezeirea lui Iisus Hristos. Aici tradiția menționează un episod în care blândul Nicolae îl pălmuiește pe preotul eretic Arie pentru nesăbuința lui.
După o viață minunată, plină de osteneli, cu misiune taumaturgică și filantropică, Nicolae și-a dat obștescul sfârșit, iar, după trecerea lui la cele veșnice, cultul venerării lui ca sfânt a luat amploare.
Se știe că după dezastrul de la Mantzikert din 1071, oastea creștină bizantină a fost înfrântă și Asia Mică începe să fie cucerită treptat de turcii selgiucizi, până la cucerirea definitivă a Constantinopolului din 1453.
În acest context de invazie musulmană, niște negustori italieni desfac în anul 1087 mormântul ierarhului Nicolae din Mira, găsesc trupul proslăvit de Dumnezeu și-l mută în localitatea Bari din Italia, unde se găsește și astăzi. La sfârșitul secolului al XVI-lea, pentru meritele sale militare, domnitorul Mihai Viteazul primește direct de la cardinalul din Bari mâna dreaptă a sfântului, pe care o donează unei biserici din București. Domnitorul Constantin Brâncoveanu avea să ridice ultima lui ctitorie în locul acesteia, Sfântul Gheorghe Nou din București. Deci, în prezent, mâna dreaptă a Sfântului Nicolae se găsește în București, ca o mare binecuvântare pentru românii ortodocși. Celălalt braț al ierarhului se găsește la o biserică din N-E Franței, astfel că Sfântul Nicolae pare ca răstignit pe harta Europei contemporane, fapt ce ne aduce aminte de spusele Sfântului Apostol Pavel că noi, creștinii, suntem ca niște răstigniți în fața lumii.
Se știe că Biserica este numită Trupul lui Hristos și că noi, creștinii, suntem „mădulare în parte unii altora… ca membre ale acestui Trup al lui Hristos”. Așa a trăit Sfântul Nicolae, ca unul răstignit în ochii oamenilor, dar cu gândul la slava viitoare, la înviere; ca un grăunte de grâu ce moare în pământ ca să dea viață; ca unul care și-a ascuns cu smerenie faptele bune, ca să dea rod în viețile și virtuțile oamenilor. El a ajuns „biruitor de popor”.
Este foarte interesantă popularitatea Sfântului Nicolae într-o lume din ce în ce mai secularizată și desacralizată; poate cel mai mediatizat sfânt, deși sunt mai bine de 16 secole de când a trăit. În România, în 2010 existau aproximativ 811200 oameni cu numele Nicolae. Foarte iubit și în lumea slavă, ierarhul Nicolae apare în icoane alături de Maica Domnului; este considerat patron al marinarilor, negustorilor, arcașilor, hoților care se pocăiesc, femeilor văduve și al celor necăsătorite. Dar, cel mai frumos dar pentru copii este Moșul Nicolae, care le aduce daruri înainte de Moș Crăciun. Pentru cei micuți este un fel de Dumnezeu care le dă iubire și speranță.