AMINTIRI DIN COPILĂRIE ȘI DUPĂ

Rădăcinile hrănesc amintirile

Se auzea ultimul cântat al cocoșilor, înainte de ziuă. Curând, negura nopții începea să se destrame făcând loc răsăritului de soare. Începeau să se aprindă luminițele prin case. Osica se trezea pentru o nouă zi. Primii plecau ceferiștii, în uniformele lor albastre, grăbiți să intre în tură. Urmau cei care lucrau pe câmp, în căruțe sau pe jos. Vitele ieșeau și ele pe ulițe și de acolo se îndreptau, formând o cireadă, spre vale, în Vlăduleni, unde era pășunea. Începeau să treacă femeile ce lucrau la Regie. Lipăind din papuci, cu șorțul încins în brâu, gureșe, întețeau și ele pasul strigându-și câte o surată la poartă. Cumpenile fântânilor din răscruci începeau să scârțâie, iar lanțurile celor din curți să zornăie. Fiecare uda și dădea cu târnul prin curte și în fața casei, pe uliță. Câinii hămăiau făcându-și rondul prin curți, iar cârdurile de gâște ieșeau pe drum gălăgioase. Se mai auzea câte un copil plângând și păsărelele prin pomi care își începeau ciripitul. Era viața satului, care se depăna cu precizie de ceasornic, asemeni unui ritual de secole. Plugarii, crescători de animale pașnici, trăiau între coordonate bine stabilite: pruncii, muierea, bătătura și ogorul. Cu vremea, de nevoie, unii migrau spre orașe „să se arănească”. Și toate se făceau neabătut și neostenit, ca și nunțile și botezurile sau înmormântările, așa cum le făcuseră și moșii lor, în credință și datină, forțe uriașe ce au întreținut „focul viu” al existenței lor, de la începutul începutului.
Osica își avea și ea locul ei sub soare.
Iar eu eram un pui de osicean prin adopție, născut la București și adus în vacanță să crească și să zburde sub cerul ei. Mă trezea întotdeauna o rază de soare ce-mi mângâia obrazul.
Eram în vechea casă a bunicilor mei. În odaia în care dormeam de când aveam 3 luni și până la 16 ani, când au dărâmat-o și au ridicat-o pe cea actuală. Trezită, primul lucru pe care-l vedeam era peretele dinspre răsărit, unde trona icoana Preacuratei cu Pruncul. Sub icoană se găsea o ladă de zestre, prezentă în fiecare casă. Pe ea erau așezate covoare, velințe, scoarțe. În ladă erau cămăși de borangic cu fir de mătase și fluturași aurii, lucrate de muma sau străbunica, cu trudă și migală, în serile lungi de iarnă, la flacără de lampă cu gaz agățată în perete. Tot în ladă se mai găseau marame din alt veac și straiele pentru ultimul drum. Pe pat erau cocoțate perne mari și mici, care de care mai gogonată.
La capătul patului se găsea soba cu o ulcică smălțuită, cu un mac roșu și o albăstrea parcă atunci culese din lanul de grâu. Casa era foarte veche, ridicată de moșii bunicului meu. Tipică zonei, cu odăi puține, dar spațioase. Zidurile erau ridicate mai întâi cu pietre de râu (cca 1 m) și continuate cu cărămidă. Tot din pietre de râu era și scara ce ducea sus în prispă. Între timp, casa mai suferise niște modificări și reparații. Tica ne spunea că atunci când o ridicaseră moșii, în jur erau bordeie, deci avea aproximativ 110 ani.
Acum, trezită, auzeam „trinul de 9” și gurluitul porumbeilor din spatele casei. Încercam să ghicesc ce se întâmplă dincolo, „la foc”, adică în bucătărie. M-am dumirit când am simțit mirosul de pâine coaptă-n „țăst” și de lapte proaspăt fiert. Muma scosese pâinea cu cârpătorul și acum o aducea în casă să se răcorească. „Fete, să nu rupi din ea, că se încrudează. Uite aici lapte și pitușcă”. După ce mâncam, ieșeam „la foc” unde Tica, așezat pe scăunelul cu trei picioare, scormonea jerăgaiul din vatră. Se uita la mine zâmbind și știa ce urmează. După o raită prin grădină și câmp, urma o poveste, pentru că Tica era „o carte de povești”. Făt-Frumos plecat să apere țara și Ileana Cosânzeana erau din partea locului. Îmi mai povestea Tica de Firica, o fată frumosă „…auziseră și turcii la Stambul și veniseră să o ia „conform obiceiului”; amintea și de „răzbelul din 77”, când turcii fuseseră biruiți de creștini și după ce au fost lăsați la vatră au devenit agricultori și negustori. Veneau din sudul Dunării cu căciuli pline de icoșari, țechini și podoabe. În schimbul lor căpătau grâu, porumb etc. Ai noștri se duceau și făceau negoț cu ei. Moșul lui Tica luase de la ei răsaduri, puieți de citrice, arbuști cu fructe exotice. Plantase în grădină un smochin ce crescuse în timp. Eu și sora lui Mircea, Ioana lui Minică, în timp ce ne jucam, ne ascundeam după el.
Multe povestea Tica, mai ales iarna, la gura sobei. A murit când aveam 17 ani, în vacanța de primăvară. Nu mai puteam să-l văd în poarta casei, bucuros când veneam în vacanțe, trist și lăcrimând când plecam. Adierea vântului de primăvară, zefirul ce zbicise pământul și înmugurise pomii, căuta să ne usuce lacrimile. Vatra parcă nu mai era vatră, se terminaseră poveștile.
Simțeam că se încheiase un capitol din viața mea. Peste ani am sădit în sufletul copilului meu icoana luminoasă a bunicilor mei. Adesea, îmi deșertam „sacul cu amintiri” pentru că eu și mama deveniserăm, la rândul nostru, „o carte de povești” moștenită de la Tica.
Când tatăl meu a venit la Osica să cunoască familia mamei a fost impresionat de felul în care a fost primit. Cu brațele deschise, cu iubire. Tata a găsit aici familia pe care n-a avut-o niciodată, credință și datini. Singurele „neînțelegeri” cu cei de aici au fost că ei ne răsfățau prea mult, iar nouă ne crescuseră „cornițele”. Muma, îndârjită, le ațâța bățul părinților mei „…machea, lăsați fetele-n pace, nu le bateți voi acilea pe bătătura mea! Auzirăți?”. Tica, împăciuitor și glumeț, ne lua la jucat:
Bâr oiță la poiană,
Bâr oiță, bâr,
Că te ia lupul la goană,
Bâr oiță, bâr,
Te sucește, te-nvârtește,
Bâr oiță, bâr,
Până când te ameșește,
Bâr oiță, bâr.
Și uite așa, Tica dădea cearta și supărarea pe veselie. Mititică fiind, mă urcam pe genunchii lui și-l trăgeam de barbă, spunându-i „Tica – barbă”. Așa a rămas în evocările noastre. Umbla cu tata prin grădină, pe câmp, se întâlneau cu nea Nicu lui Banță și nea Minică al mumei Stăncălia cu care făcuse cătănia în același leat. Alteori plecam la ai lui Polizu. Acolo eram primite cu zarvă și bucurie. Tica Polizu, un uriaș blând cu ochii ca cerul și suflet de copil, muma Polizoaica ce se învârtea în jurul nostru, țaica Constanța verișoara mamei cu gura până la urechi și cu Luxa în brațe, nea Costică și-n sfârșit, verișoarele mele.
Tica Polizu mă lua în brațe și mă suia în tractorul plin de paie, unde se cocoțaseră și niște găini obraznice. Și-n timp ce ne jucam, ai noștri se așezaseră „la un pahar de vorbă”. În ciuda tuturor persecuțiilor îndurate, Tica Polizu și ai mei nu-și pierduseră „CREZUL”. Se bucurau de fiecare răsărit de soare, de toate sărbătorile creștinești, cu sufletul deschis și speranță-n Divinitate, de nașterea unui prunc, de un pom înflorit, de vecinii, prietenii și rudele care le călcau în bătătură.
Cu timpul, joaca noastră s-a mutat în Dealul Viilor. Eram o ceată de copii zburdalnici, bezmetici, ce puseseră stăpânire pe dealul ce vuia de joaca și de bucuria noastră. Fiecare voia să fie mai dihai decât altul, să sară, să alerge sau să cânte. Ne asemuiam cu florile sau cu pomii. Cosițele aurii ale Janei se pierdeau în lanul de grâu și două albăstrele luceau în ochii ei; arămiul și chihlimbarul toamnei se scăldau în ochii și în pletele Filei.
Eram și noi niște flori plămădite și născute din seva Osicăi. Doar seara ne alunga din deal. Plecam cu părere de rău și pe drum întorceam capul spre deal, asigurându-ne că este acolo și ne așteaptă mereu. Gălăgioși, ne opream și râdeam în hohote până la lacrimi de poznele noastre.
În capul tarlalei la ai lui Nodu, ne despărțeam și ne promiteam „strașnic” ca a doua zi s-o facem mai lată. Hărmălaia noastră veselă se ridica în văzduh și în cele 4 zări, în infinitul Univers.
Și de acolo, dacă s-ar fi întors, ar fi plouat cu lumina, fericirea și iubirea din sufletul nostru.
Doamne! Ce clipe de neuitat, luminoase ca soarele, ca roua-n zori, ce aduc după atâta amar de ani, alinare sufletului nostru călător pe potecile „copilăriei de aur”, la Osica.

18 septembrie 2020, București

One thought on “Rădăcinile hrănesc amintirile

Dă-i un răspuns lui steluțaAnulează răspunsul