Preambul

Ideea scrierii acestui articol a pornit atât de la necesitatea socială și reală de a lăsa în scris o mărturie despre această comunitate, cât și de la acea curiozitate specifică oricărui om când vine vorba despre această etnie diferită, cu reguli și obiceiuri mult mai adânc înrădăcinate în viața lor cotidiană.
Documentarea s-a dovedit a nu fi tocmai facilă, pe de o parte datorită lipsei unor înscrisuri care să poată fi studiate, iar pe de altă parte datorită reținerii acestor oameni de a se confesa în legătură cu viețile lor și ale înaintașilor lor.
Auzisem despre un studiu făcut de doctorul Voicu Dobre, în care ar fi fost evidențiată genealogia familiilor de rromi din Osica, însă se pare că documentul s-a pierdut sau a fost distrus din cauza unor condiții improprii de depozitare. Cel puțin acestea sunt răspunsurile pe care le-am primit.
Împreună cu Marius Dumitrașcu am reușit totuși să avem o discuție cu Năsturel și cu câțiva dintre copiii și nepoții lui. De la ei și de la cei care au mai acceptat să ne asculte, am obținut cu greu câteva fotografii și o serie de informații din care, pentru început, se va naște acest articol.
Am stabilit cu ei că preferă să li se spună țigani. Așa au pomenit și nu le este rușine cu acest apelativ.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cine sunt și de unde au venit. Scurt istoric – începuturile

Istoria comunei Osica de Sus nu ar fi completă fără povestea comunității de rromi, o comunitate specială din multe puncte de vedere, care nu de puține ori a reușit să se facă remarcată!
Ne-am obișnuit să-i știm la marginea satului, către Olteț, cu corturile instalate în curte și cu catârii lăsați în voie să pască pe Vale spre târg. Aveau copii mulți, care se jucau gălăgioși și desculți prin țărâna ulițelor. Uneori dispăreau, plecați fiind cu toată averea și cu familiile încărcate în căruțe, ca să-și vândă produsele prin alte localități din țară.
Sunt prezenți în gospodăriile celor mai mulți dintre noi prin obiectele pe care le folosim din când în când, sau pe care le-am folosit cândva: căldările de aramă în care femeile făceau săpunul sau fierbeau apa pentru spălatul rufelor, cazanele de țuică, fărașele cu care strângeam gunoiul sau ibricele de tămâiat. Pentru cei care nu știu ce sunt ibricele de tămâiat, se cuvine să facem o mică paranteză pentru explicația cuvenită: sunt niște recipiente cilindrice din tablă (uneori din aramă), cu un mâner lung, în care femeile aprindeau cocenii de porumb ca să aibă jar când ajungeau la cimitir să-și tămâie morții.
Totuși apar întrebările: Cine sunt ei? De unde au venit?
Din spusele celor cu care am vorbit, primii lor înaintași s-au așezat aici cândva în perioada interbelică, fără însă să se statornicească.
Năsturel, pe numele lui adevărat Mihai Gheorghe, încearcă să refacă din memorie arborele genealogic al înaintașilor. „Era tata Mihai Gheorghe, tica – Ion Mihai, Cocioală, Fluture, Marcu a venit la urmă”. La început veneau cu corturile, pe care le așezau cam pe locul unde sunt acum casele lor.
Nu-și cunosc obârșia. Umblau dintr-un loc în altul, până îi gonea Miliția. Și în această privință, Năsturel vine cu un comentariu care ilustrează caracterul nomad al traiului lor:
Măi țigane, îți arde satul!
N-am treabă (de fapt, e o expresie mai plastică) … mă mut în altul.
Primele familii, în număr de patru, cu aproximativ 19 – 20 de membri s-au instalat efectiv la marginea comunei în prima jumătate a anului 1955 și au rămas aici definitiv. Au continuat totuși să-și ducă traiul nomad, Năsturel fiind născut la Malu Mare, în cort, iarna. „Tata s-a încălecat pe cal și s-a dus să-mi scoată certificat de naștere”. „În tinerețe îmi plăcea să merg cu cortul. Mergeam la Osica Mică, la Fălcoiu, la Blaj, la Voineasa”.
Dintre cele patru familii, cea mai numeroasă era cea a lui Mihai Ioniță, care împreună cu soția sa Fila, au avut șase copii („4 copii și 2 fete” – așa cum ne-a relatat Mihai, un bărbat cu un picior amputat): Mihai Gheorghe, Mihai Cocioală, Mihai Fluture și Mihai Marcu, iar numele fetelor nu l-am putut afla.
Dintre toți băieții lui Ioniță, singurul însurat la acea vreme era Gheorghe, sau Ion Țiganul cum îl știa toată lumea, care la rândul lui va avea 3 băieți împreună cu soția Elisaveta (Veta Țiganca): Mihai George, zis Năsturel, Mihai Mihai, zis Mihăiță și pe Ceașcă.
Familia Mihai a rămas cea mai numeroasă până în prezent, trei sferturi din comunitate purtând acest nume. Alte familii mai sunt Stănescu, Teodorescu, ș.a.
După instalarea definitivă în Osica de Sus, chiar dacă ei încercau să se așeze undeva mai în interiorul satului, bătrânii amintindu-și și astăzi că prima lor așezare a fost pe lângă Găman, autoritățile i-au izgonit până s-au stabilit definitiv la marginea satului, unde îi știm dintotdeauna.
Dar nici aici ei nu au găsit acea liniște pe care și-o doreau. Li s-a confiscat aurul care pentru ei însemna efectiv TOT, apoi li s-a interzis să muncească în diverse întreprinderi sau cooperative de stat. Singura lor sursă de venit incontestabilă era confecționarea cazanelor, sau a altor obiecte din aramă.
Neavând alte surse de venituri, erau nevoiți să fure de pe terenurile CAP-ului. Pentru acest fapt nu de puține ori au fost urmăriți de miliție, milițianul Popescu rămânând în memoria lor ca un adevărat torționar. Un episod, relatat de ei, al acestei vânători de țigani prinși la furat, s-a produs la începutul anilor `80, când tânărul agent Rotaru i-a urmărit înfuriat și a intrat peste ei în gospodării. Chiar în gospodăria lui Ion Țiganul, milițianul a lovit-o pe soția acestuia Veta în abdomen atât de tare cu bocancul (care avea bot din fier), încât femeia a murit câteva ore mai târziu din cauza hemoragiei și a durerilor cumplite.
Organizarea socială ținea cont de familii, iar bulibașa era reprezentantul comunității și cel care împărțea dreptatea. Din 1955 conform relatărilor, succesiv, au avut rolul de bulibașă următorii bărbați: Mihai Ioniță – bunicul lui Năsturel (cel mai bătrân din comunitate), Mihai Gheorghe (Ion), Mihai Cocioală, Mihai Fluture, iar astăzi Mihai Banul..Astăzi, bulibașa se pare că are doar un rol simbolic, fiecare familie fiind pe cont propriu. Soția lui Moș Mihai a fost Fila, iar soția lui Cocioală a fost Papina, adusă de la Melinești.
Țin foarte mult la ramura din care fac parte, aceea a căldărarilor și nu acceptă să fie confundați cu alții. Cu „costorarii” – cei care cositoreau căldările de aramă, de exemplu. „Noi nu costoream căldări. Ăia erau alții. Costache (cel care cositorea) era din Caracal”.
Căsătoriile s-au făcut tot în interiorul etniei. Soțiile, altă dată, se cumpărau din comunitățile țigănești din zonă. „Pe a mea am luat-o de la Coșoveni” – zice Năsturel. Și la cumpăratul nevestelor era diferență între ei. Căldărarii plăteau cu mahmudele (monede din aur), iar costorarii și rudarii dădeau cai în schimbul femeilor.
Aurul a fost motiv de persecuție din partea Securității și a Miliției. Deținerea de metale prețioase era interzisă în regimul comunist, iar aurul deținut de țigani era confiscat prin descinderi periodice efectuate de Miliție. De cele mai multe ori, monedele erau obținute prin violență fizică, însă se întocmea un proces-verbal „că ai dat aurul de bună voie”. „Tata era bătut des de Popescu (șeful de post din Osica). Îi băteau pe ai noștri pe unde îi prindeau. Dacă dădeai doi galbeni mari, scăpai”. După 1990 aurul s-a returnat, însă cei care nu au mai păstrat procesele – verbale nu au mai recuperat tot ce li s-a confiscat.

Deportarea

Cea mai tragică perioadă pentru ei a fost deportarea în lagărele din Transnistria sau din vestul URSS, începută în anul 1940 la ordinal mareșalului Ion Antonescu și încheiată odată cu terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Mihai Ioniță a fost unul dintre țiganii deportați. În momentul deportării familiei sale, Ioniță avea un singur băiat, pe Gherorghe, în vârsta de 14 ani. Al doilea băiat, Cocioală se va naște chiar pe pământ rusesc, la Varvarovska (o localitate aflată în prezent pe teritoriul Ucrainei), cel mai probabil în anul 1940 („la Vizorovska în URSS” – zicea Mihai). Ceilalți doi băieți, Fluture și Marcu s-au născut după întoarcerea lui Ioniță și a celorlalți în România.
Din poveștile transmise de ei, au fost supuși unui regim inuman de supraviețuire, fiind „vânați” atât de nemți cât și de ruși. Un adevărat genocid amplificat de lipsa adăposturilor, de lipsa hranei, de frigul iernii și de bolile provocate de șobolanii și de păduchii cu care „conviețuiau” în lagăr.
Acele groaznice întâmplări pentru care omenirea încă nu găsește răspuns va rămâne în memoria țiganilor ca un iad în care nu ș-ar dori să mai ajungă nimeni, niciodată.

Prezentul

Comunitatea continuă să trăiască într-un amestec de tradiții și modernitate. Fiind oarecum marginalizați, și-au păstrat tradițiile într-un mod remarcabil. Țin de religia ortodoxă, iar la Biserică merg cu toții când ce se termină slujba de Înviere, după ce se luminează, ca să ia paște. Priveghiul morților se face în jurul focului aprins în curte, iar pomenile se fac în rânduiala obișnuită.
Nu se amestecă, prin căsătorie, cu alte ramuri ale etniei. „Costorarul o ia pe a lui, căldărarul o ia pe a lui, rudarul o ia pe a lui” și tot așa.
Copiii lor frecventează școala.
Strada lor s-a umplut de case. Nepoții și strănepoții primilor veniți au cumpărat casele vecinilor, le-au demolat și și-au ridicat altele. „Colea era Mitică a lu Căpățână, pe colț era al lu Bobu, dincolo Fănică al lu Voinea. Mai este doar dincolo peste drum un român”.
Din alte părți nu au mai venit alte familii de țigani să se stabilească alături de ei.
Căruțele, catârii și corturile sunt simple amintiri ale celor mai în vârstă. În același timp, continuă să-și etaleze bogăția prin podoabele din aur pe care le poartă deopotrivă bărbații și femeile.

Această trecere succintă în revistă se vrea a fi un imbold la adresa comunității țigănești. Așteptăm de la ei să fie mai cooperanți și să ofere mai multe informații (eventual să scrie ei) despre strămoșii lor, despre tradițiile și meșteșugurile care îi caracterizează.

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2020/12/Cocioala-951x1024.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2020/12/Cocioala-150x150.jpgDumitru (Adi) StancaDATINI ŞI TRADIŢIIPreambul Ideea scrierii acestui articol a pornit atât de la necesitatea socială și reală de a lăsa în scris o mărturie despre această comunitate, cât și de la acea curiozitate specifică oricărui om când vine vorba despre această etnie diferită, cu reguli și obiceiuri mult mai adânc înrădăcinate în viața...Osica de Sus