Început de decembrie 2017, în casa părintească. Trebuie să comunic adresa în vederea livrării unei comenzi. Puțin încurcată, reușesc s-o fac: strada Slt. Aviator Ștefan Raicea, no 30. De fapt, mă aflu acasă la Osica, pe linia Polizu, dar nu știu la ce număr. Mă reîntorc la copilărie și realizez că în vremurile acelea, oamenilor, pentru a se identifica, le era suficient să rostească numele lor, porecla și linia/ulița/ulicioara pe care locuiau; pentru osiceni, denumirea cu ajutorul numerelor nu era necesară. Erau importanți oamenii, familia din care veneau, porecla lor și linia sau ulița unde locuiau.

De cînd ma știu, eu stau pe linia Polizu sau, pe stil mai vechi, pe linia Sămînță. Nu aș putea să spun care dintre denumiri ar fi mai adecvată. În vremurile dinaintea mea, adică vremurile mamei, linia noastră era cunoscută ca linia Sămință, porecla bunicului meu pe care l-am cunoscut din poveștile mamei și din istorisirile ce le-a lăsat în urma sa, fără să știe, fără să vrea. Pe cînd eram copil, linia noastră se referea la Polizu, celălalt bunic al meu care, deși nu fusese de-al locului, era foarte cunoscut osicenilor.

Ies din curte și îmi întorc privirea spre ulița copilăriei mele. Linia Polizu se desfăsoară, în mijlocul comunei, de la răsărit la apus, paralel cu Linia Mare. Trecînd peste denumirea formală, mă regăsesc acasă, pe linia delimitată de cele două răscruci (intersecții) : la răsărit, în răscruci la ai lui Șică, începe linia noastră care se termină în răscruci la Ușurelu. Pe partea dreaptă, în a doua jumătate a liniei, stăm noi, ai lu’ Polizu, acolo unde, odată, fusese gospodăria lui Marica Marin, poreclit Sămință, tatăl mamei mele. În această curte veche am trăit amintiri de neuitat, anii copilăriei.
Ziua în care m-am desprins din curte, ieșind spre linie, era acum 60 de ani, și rămîne pînă azi prima mea amintire vie. Atunci, abia împlinisem 3 ani și eram bucuroasă că mama aranjase să merg la grădinița de copii, unde sora mea, Jana, cu un an mai mare decît mine, mergea deja. Grădinița din Vale era situată în curte la Nea Mișu lui Fane a lui Șucă, negustor cunoscut în comună, a cărui avere fusese, în mare parte, confiscată de comuniști. În casa aceea frumoasă, a cărei imagine rămîne neștearsă în mintea mea, erau amenajate două săli de clasă pentru grădinița de copii, iar în altă sală era biblioteca. Clădirea aceea, întristată după înstrăinarea de proprietari, era umplută de bucuria copiilor îndrumați de educatoarea lor, Domnișoara Băjenescu și de candoarea Domnișoarei bibliotecare Lucica.
Prima poartă deschisă spre linie creiona, dealtfel, drumul meu în viață. Așadar, o dată deschisă poarta spre uliță, o făceam la dreapta și mă îndreptam spre răscruci, la Ușurelu, după care o luam ușor la stînga și apoi, pe ulicioară la Crișan, luam drumul spre gradinița din Vale. Același drum l-am făcut și în primii cinci ani de școală pe care i-am urmat la Școala din Vale. Și, cum copilăria mea nu însemna numai grădinița sau școala, partea de linie ce se întinde de la noi și pînă la răscruce rămîne, cred, drumul pe care l-am bătătorit cel mai mult în anii copilăriei. Continuînd din răscruce la Ușurelu spre stînga se întinde drumul care duce în vale, la Olteț, unde în fiecare vară mergeam la scăldat sau cu rufele la spălat. Începutul lunii august era marcat de Bîlciul din Osica organizat de ziua de Obrejenie, 6 august, pe vale, la Olteț. Pentru noi, copiii din Osica, era sărbătoarea mult așteptată dar și un prilej de mîndrie în fața copiiilor din satele vecine, care, pentru a gusta din bucuria bîlciului, trebuiau să se deplaseze pe o distanță de mulți kilometri, pe o caldură greu de suportat. Și tot în vale mergeam la tîrgul de duminică unde mama ne cumpăra mere, pere și minunatul unt de vacă întins pe o frunză de viță de vie.

Întorcîndu-mă în răscruce la Ușurelu o iau la dreapta și îmi amintesc de miile de du-te vino pe care le-am făcut pe drumul spre vie: este distanța din răscruci pînă la vie, la Cheleștina, la jumătățile de pămînt din Lungul Drumului și în Pisc. Acolo sălășuiește paradisul copilăriei mele! În locurile acelea s-au arătat privirii mele cele mai frumoase imagini pe care, dacă aș fi avut talent, cu siguranță le-aș fi pictat: lanul de grîu plin cu maci și albăstrele de unde începea poteca ce duce spre vie, coverca de la bostan, nucul măreț din vie, urcușul plin de salcîmi din dealul viei, grădina de zarzavat din vale, în capul viei, poteca ce ducea spre Cheleștina, iazul ce șerpuia printre vii și grădini aducînd apa de la Cheleștina pîna la noi, în vale, cînd udam grădina. Lumina ferinarului purtat de mama la udat, în noapte, după zilele călduroase de vară, luminează și acum anii copilăriei mele! Îngrijirea acelei grădini îi revenea mamei, iar Jana și cu mine o însoțeam cu sfințenie și încercam să-i fim de folos, așa cum puteam. Nu știu cît de mult conta munca noastră de copii alături de mama, dar astăzi înțeleg mai mult ca oricînd că în locurile de la vie mama ne-a predat cele mai profunde lecții despre viață. În jurul Cheleștinei, orice om ce avea un petic de pămînt se îngrijea să aibă o grădină de zarzavat căci, în curți, oamenii aveau vite și unelte de lucrat pămîntul și mai puțin făceau grădinărit.
În locurile acelea am trăit o copilărie de vis. Vara, devreme, în lanul de grîu, ne faceam cele mai frumoase coronițe cu flori și le purtam pe cap ca niște prințese. Acolo, spre sfîrșitul verii ne uzmeam cu pepenii sau lubenițele din bostan, ne așezam la covercă și ne răsfățam cu deliciciosul lor gust. La vie, cutreieram poteca de jos în deal și alergam din deal în vale. Adesea o însoțeam pe mama la lucru. Pe poteca ce se întindea pe lîngă via noastră treceau zeci de oameni și, de fiecare dată, rămîneam uimită cum toți trecătorii o cunoșteau pe mama și o salutau spunînd: ,,Mai bun lucru!’’. Oprindu-se din treabă, mama întorcea ușor capul și răspundea cu blîndețe : ,,Mulțumim dumitale’’. Din primăvara pînă toamna tîrziu universul acelea mă fascina! În locurile acelea au prins viață cele mai frumoase amintiri ale copilăriei mele și mi s-a sădit în suflet, așa cum numai mama a știut s-o facă, legătura cea mai puternică cu pămîntul nostru, moștenit de la taica Sămință.
Dacă primăvara și vara eram acolo cu treaba, spre sfîrșitul verii, după bîlci, era păzitul viei, cu tot ritualul. Toamna se încheia cu bătutul nucului și culesul viei, eveniment pregătit cu multă grijă de părinții mei. Era o adevarată sărbătoare cu lume multă și un adevărat ritual! Alergam printre coșurile pline cu struguri, mîncam împreună cu atîta lume care participa la cules, la masa întinsă cu grijă de mama, gustam mustul tîșnit din storcătoare, și apoi, seara tîrziu, însoțeam căruța trasă de boi, încărcată cu putinile pline de struguri. Cînd ajungeam în răscruci la Ușurelu răsuflam cu toții ușurați, căci drumul nu era atît de ușor de parcurs.

Dincolo de bucurii, cele două răscruci au marcat o mare tristețe a copilăriei mele. În iarna anului 1962 trebuia încheiată colectivizarea în comuna noastră iar mama refuza categoric să cedeze pămîntul moștenit de la părinți, în ciuda tuturor presiunilor și constrîngerilor la care fusese supusă. De fapt, ea nu a consimțit niciodată, prin propria semnatură, la acest gest samavolnic. Toata iarna aceea mama s-a ascuns pe unde a putut pentru a evita actul dureros al cedării. Jana și cu mine ne așezam, ca doi paznici, în cele două răscruci s-o apărăm pe mama: de obicei, Jana la Șică, iar eu la Ușurelu. Stăteam acolo înconjurate de nămeți și, cînd îi zăream pe activiștii colectivizării, le spuneam că mama este plecată la Slatina, sau București sau… la Caracal. Nu ne învățase nimeni să procedăm așa, gestul nostru izvora din dorința noastră de a o apăra pe mama în fața celor ce-i făceau rău. Nu știu dacă eram convingătoare sau nu, dar îmi amintesc că, de multe ori, poarta curții noastre era sărită la apel. Simțeam atunci atîta mîndrie că o protejasem pe mama care se îmbolnăvise de greaua suferință! Psihologic mama nu a cedat niciodată dar inima sa s-a slăbit și, de atunci, ea a rămas toată viața bolnavă. În lumea copilăriei mele, mama rămîne icoana bunătății și a suferinței, a dăruirii pentru valori și principii.
Din ulița copilăriei mele, de la o răscruce la alta, se ridică chipul mamei, ca o ființa firavă dar dîrză, tăcută dar tenace, tristă dar luminată, mereu încrezătoare că învățătura ei ne va fi de folos într-o zi. Ființa mamei se perindă printre figurile vecinilor apropiați sau mai îndepărtați pe care i-a iubit și respectat fără tăgadă. Ea rămăsese fără soră la o vîrstă fragedă, și fără părinți la vîrsta la care pornea în viață. Nemaiavînd în jur pe ai ei, în multe din necazurile ce apăreau, mama se sprijinea pe vecini. Mama îl adora pe Tica Marin a’ lui Șopirleanu cel care, cu sacrificii mari, a eliberat-o din beciul miliției comuniste. Nea Iancu lu’ Măcau și muica Păuna împreună cu fetele lor rămîn permanent vii în anii copilăriei mele. Cu fetele lui nea Iancu ne bucuram în serile de iarnă cînd savuram gustul din pîinea cu jumări preparată cu multă dibăcie de bunica mea, Dumitrana Polizu. Mămica Nisia, tanti Leana, tușa Trana, țața Cuța, țaica Leana, baba Lina, țaica Liza, tanti Tudorița rămîn vecinele ale căror chipuri m-au însoțit pe ulița copilăriei, cu bune și cu rele. Alături de copiii lor, mai mari sau de o vîrstă cu mine, cu toții, ei rămîn tovarășii de drum, de joacă sau de viață. Puțin la stînga, dincolo de ulița noastră, rămîne chipul bunei mele prietene din copilărie, Paula lu’ Dorobanțu. Împreună cu ea, jocul cu păpușile, fie ele din știuleți de porumb sau cumpărate de la magazin, atingea cea mai înaltă imaginație. Cu Paula petreceam zilele de bîlci, sărbătoream Luni după Paște, mîncam cel mai bun colarez preparat în zilele de iarnă de mama sa, țaica Iulica. Cu Paula mergeam primăvara la cules ghiocei în pădure, îngrijeam mormintele strămoșilor înainte de marile sărbători religioase, puneam mînecătoare la porți cu ocazia sărbătorii de Sf. Gheorghe sau aduceam iarba verde în fața casei în Vinerea Mare.
Mergînd spre a’ lui Șică, peste o curte, este Grădina Mare, o a doua linie de casă pe care mama a moștenit-o de la părinți. Împrejmuită de salcîmi, arborii preferați ai lui tata, grădina era o livadă de vis. Primăvara ne desmierda cu florile de măr, de păr, de corcoduși sau pruni, iar începutul verii ne îmbia cu parfumul florilor de salcîm din care ne făceam șiraguri de mărgele. Vis-à-vis, peste o casă, locuia prietena Janei și a mea, Aurelia lu’ țața Lina lui Gulie. Ființă blîndă și împăciuitoare, Aurelia modera de multe ori certurile mele cu Jana.
Continui drumul spre Sică și, cel mai mult îmi amintesc de mersul la magazin, la brutăria din sat unde cumpăram pîinea pe cartelă. Mai tîrziu, spre răscrucea de la Șică ducea drumul spre școală. O dată cu inaugurarea liceului, școala mea gimnazială s-a mutat în deal și, de atunci, cel mai adesea mergeam spre partea de la răsărit a uliței. Partea de răsărit a uliței este drumul spre biserica din deal, unde mergeam cu bunica la Crăciun, la Paște sau cu alte ocazii. Acela este drumul spre gara de unde am plecat cu trenul spre toate zările lumii pentru ca apoi să mă întorc la ce lăsasem în urmă. Pe-acolo le-am însoțit, pe mama și pe Nana, sora mea ce mare, pe ultimul lor drum.

Departe sau mai aproape de casa părintească, la răsărit sau la apus, pe aceeași parte a curții noastre sau vis-à-vis, în fiecare loc de pe linia noastră sălășuieste o parte din universul copilăriei mele. De acolo au pornit primii mei pași spre viață, spre învățătură, spre cunoaștere și spre iubire. Oriunde aș privi și oricum aș îndrepta pașii, din ulița copilăriei mele izvorăște farmecul acelei copilării veșnice, răsare privirea spre viitor și pornește plecăciunea spre trecut. Și, astfel, înțeleg de ce, la revenirea în casa părintească, mă inundă atîta bucurie.
Aici, pe ulița copilăriei mele începe și continuă viața mea.

Osica de Sus, 13 decembrie, 2017