(o istorie subiectivă, din frânturi și portrete)

 

Gabriela Ionescu (Raicea)

Calea spre lumină

Chiar dacă mi-ar fi plăcut să fiu elev în zilele astea, încerc să dau timpul înapoi şi să privesc cu ochii minţii copilăria, şcoala mea, învăţătorul meu. Şcoala din Vale, spun eu, este locul unde, învăţătorul meu mi-a deschis calea spre lumină.
În vremea când eu eram la şcoală, dascălii erau cei mai apreciaţi oameni din sat alături de preot şi primar. Oamenii de rând se uitau la ei ca la nişte Dumnezei.
Pe atunci Dumnezeul meu era Domnul Ionescu.


Avea puţin peste 40 de ani, părul uşor ondulat pieptănat pe spate, cărunt, nu prea înalt, la prima vedere dur; îţi inspira frică uneori. Când ne-am obişnuit cu el ne-am dat seama că era cu totul altfel: pe cât de mare pe atât de blând; punea suflet şi pasiune în tot se făcea. Vorbea cu bucurie atunci când ne preda ceva nou. Avea mereu o cretă în mână cu care demonstra pe tablă tot ce nu înţelegeam; zâmbea tot timpul. Un om înţelept şi stimat de toată lumea din sat. Bărbaţii îşi scoteau pălăria în faţa lui, iar femeile i se adresau cu “Să trăiţi, domnule Învăţător!”.
Eram 39 de elevi în clasă: 26 de fete şi 13 băieţi. Când îl supăram ridica pumnul stâng şi ne întreba dacă ştim ce greutate are. Noi ştiam că are o tonă, iar pumnul drept avea două tone. Nu cred că a simţit vreodată, cineva, la propriu, greutatea acestor pumni, dar era o metodă prin care ne făcea să-l ascultăm, să învăţăm ceea ce el ne explica cu atâta pasiune. Atunci când făceam greşeli spunea să nu fim supăraţi pentru că orice încercare greşită este un pas înainte.
Problemele la aritmetică erau, uneori, dificile. Mama era cea care mă ajuta la teme şi uneori, nici ea nu ştia să le rezolve. Mergeam a doua zi la şcoală cu ele nerezolvate. Îi plăcea când îi spuneam că n-am ştiut şi, luând-o deseori ca pe o provocare, mă scotea la tablă şi le rezolvam împreună, reuşind să ne facă, pe toţi copiii, nu numai pe mine, să înţelegem şi să facem o pasiune din tot ce se dovedise a fi un mister. În locul orelor de muzică făceam deseori tot aritmetică sau gramatică. Baza gramaticii mi-a rămas întipărită în minte de-atunci (vreau să cred că la fel şi colegilor mei), iar faptul că scriu frumos i se datorează tot Domnului Învăţător Ionescu. Mi-amintesc că am avut odată o temă la caligrafie. Am scris-o repede şi probabil că a scăpat neverificată de mama. Scriam atunci cu literele nelegate şi domnul învăţător a avut impresia că am scris cu cratimă un cuvânt la care cratima era inutilă. M-a certat un pic, mi-a arătat “tona”, după stilul caracteristic şi din ziua aceea am început să scriu legat şi foarte frumos, aşa cum scriu şi astăzi.
Atunci când ne citea o poezie patriotică se făcea linişte în clasă. Ridica uşor tonul la sfârşitul fiecărei strofe încercând să ne inspire spiritul patriotic, iar noi, atenţi, o învăţam din clasă. Ne-a dezvăluit misterul notelor muzicale. Cânta frumos orice dar cele mai plăcute erau cântecele patriotice pe care le intonam şi noi din tot sufletul.
Înainte de a termina clasa a IV-a am mers într-o excursie de două zile pe Valea Prahovei pentru a vedea cu ochii noştri istoria povestită cu mare entuziasm de domnul Învăţător. Am mers la Doftana şi la castelul Peleş. Din păcate, castelul tocmai atunci îşi închisese porţile pentru turişti. Domnul Învăţător a fost foarte dezamăgit că nu a putut să ne demonstreze frumuseţile pline de istorie ale acelui loc. Am văzut cum tot entuziasmul cu care am plecat la drum s-a spulberat într-o clipă, iar omul mare din el, care se exprima în cuvinte simple, parcă se pierduse. A rămas tăcut până am ajuns acasă.
Domnul Învăţător m-a căutat, la sfârşitul clasei a VIII-a şi mi-a spus că vom avea banchet şi îşi doreşte ca eu să fiu cea care citeşte un mesaj de mulţumire profesorilor care se ocupaseră de educaţia noastră în clasele V-VIII. M-a surprins plăcut şi i-am mulţumit cu ochii în lacrimi pentru încrederea acordată. Mi-a spus să nu plâng, să am curaj pentru că el a văzut în mine un copil curajos. I-am îndeplinit dorinţa şi în seara de banchet am citit, deşi învăţasem pe dinafară, cuvintele frumoase aşternute pe-o hârtie de El. Nu ştiu cât de mândru a fost de mine, dar eu m-am simţit în vârful unui piedestal din fildeş.
Am intrat în clădirea şcolii din vale după mai mult de treizeci de ani, într-o zi senină de toamnă, căutând o secţie de votare. Am încercat la uşa clasei în care învăţasem 4 ani şi, surpriză, uşa s-a deschis. Am intrat în clasa mea care mi s-a părut foarte mică; soba parcă nu mai era cea pe care o frecam în pauza zilelor reci de iarnă, avea altă culoare sau ochii mei se schimbaseră şi percepeam altfel dimensiunea lucrurilor? Era linişte de mormânt, iar chipul Domnului Învăţător Ionescu rămăsese parcă încremenit lângă catedră, frecând creta în mâna dreaptă şi ridicând tonul la glasuri vesele uitate în albul imaculat al pereţilor. Am încercat să mă aşez în banca mea, banca a treia dar am simţit că nu mai e locul meu acolo. M-am ridicat, m-am uitat pe fereastră, curtea şcolii părea plină de copii, dar nu era niciunul. M-am întors bulversată şi am ieşit.
Viaţa nu m-a lăsat să mă întorc prea des cu gândul la primii ani de şcoală, dar chipul Învăţătorului meu îmi va rămâne neşters în memorie.

Cu respect şi admiraţie,
Gabriela Ionescu (Raicea)

 

Eleonora Dinu

Doamna cu zâmbetul pe față

Doamna Raicea Ioana era învățătoarea cu părul blond-castaniu, potrivită de statură și cu un zâmbet aproape permanent pe față, ce-mi inspira curaj și optimism. Uneori era blândă, alteori foarte exigentă.
A intrat în clasă împreună cu noi, cei mai mici școlari. M-a așezat în prima bancă lângă fereastră, o bancă mare, din lemn masiv, probabil stejar, împreună cu alte trei fete. Îmi amintesc prima atingere a mâinii Doamnei: caldă, prietenoasă. Când am început să facem liniuțe și bastonașe ne începea fiecare rând și, cu răbdare, ne arăta cum trebuie să scriem.
La început scriam încet, nesigur, dar cu timpul literele și cifrele curgeau din vârful creionului umplând rapid pagina.
La ora de citire mă punea să lecturez pagini întregi. Vârsta își spunea cuvântul: oboseam. Îmi plăceau și orele de lucru manual pentru că în timpul lor, pe pânză, cu ajutorul Doamnei răsăreau flori și apăreau păsări și case. Nu-mi amintesc nimic despre orele de educație fizică. Știu doar că în pauze ne ținea în clasă, deși noi simțeam nevoia să alergăm, să țipăm, să ne consumăm energia.
Doamna învățătoare nu avea ceas, clopoțelul nu suna, așa că de multe ori mă trimitea peste drum de școală, la o vecină, să aflu cât e ora. Eram mică, dar mă descurcam, cunoșteam locurile și nu era circulația intensă de acum. Când intram, mă întâmpina un pisoi uriaș, plin aproape mereu de făină (stăpâna casei avea brutărie).
Nu-mi amintesc ca Doamna mea să-mi fi făcut vreodată observație sau să fi ridicat tonul la mine.
Îi mulțumesc pentru că mi-a îndrumat primii pași în viața de elev.

Cu respect,
Eleonora Dinu (Țuca Voicu)

 

Steluța Unverdorben (Marcu)

Amintirile se povestesc

Septembrie aduce în sufletele oamenilor nostalgia timpului lăsat în urmă, tristețea unei absențe irecuperabile – dispariția părinților, – mai ales în situația în care ai părăsit locurile natale și nu le-ai mai văzut de multă vreme.
Am plecat din orașul așezat la poalele Coziei și am călătorit cu trenul către câmpiile pe care le-am simțit posomorâte, pentru a-mi delecta privirea cu multitudinea de culori ale unui septembrie ce geme și plânge între zidurile toamnei.
Am ajuns la Vlăduleni și am pășit pe peron, cu picioarele tremurânde și cu pupilele mărite, pentru a cuprinde peisajul pe care, cu greu, l-am recunoscut.
În întunericul care pusese stăpânire peste sat am zărit casa învățătorului Alexandru Marcu, – Bebe, cum îi spunea familia, – cu gardul înnegrit de vreme. Printre ulucile putrezite privea o siluetă slabă, care nu lipsea niciodată din spatele porții, când soseau trenurile.
Fără puterea de a-i deranja gândurile am rostit aproape în șoaptă numele d-nei Marcu. Și-a întors capul apoi a plecat în tăcere, fără să mă fi văzut, cu pașii înceți și ușori ai unei ființe trecute de nouăzeci de ani.
Casa a fost a unui gospodar desăvârșit, căruia îi plăcea frumosul și utilul în aceeași măsură.
Pentru osicenii vrednici și sensibili, politicoși și recunoscători celor ce le sunt alături la bine și la greu, Alexandru Marcu era d-nul Învățător, născut într-o familie de țărani înstăriți, oameni muncitori, credincioși, cu iubire pentru cei șapte copii ai lor și cu respect pentru învățătură, căci cea mai mare parte a pământului a fost înstrăinat pentru a-și ține copiii în școli.
Îmi amintesc că d-na Marcu mi-a povestit cum socrul a vândut pământ pentru a-i cumpăra lui Bebe un cal, deoarece era locotenent la un regiment de cavalerie.
Prin tenacitatea și dăruirea necondiționată, învățătorul Alexandru Marcu a devenit un simbol al dorinței de a lăsa în urmă generații de tineri pregătiți pentru a transmite, la rându-le, toată dragostea pentru copii și dorința de a păstra obiceiurile și tradițiile unui popor atât de cuminte.
Într-o bună perioadă de timp a fost directorul Școlii Generale, ani în care a hotărât să ne facă nouă, copiilor, o surpriză ce a constituit o trambulină a succesului în cariera multora dintre noi. Așa a fost înființată orchestra de muzică populară, apoi un ansamblu artistic a cărui faimă a depășit granițele raionului Balș, din care făceam parte.
Îmi amintesc cu emoție că am participat la foarte multe concursuri și totdeauna am obținut locul întâi, fapt care a determinat solicitarea altor orchestre de copii, din Balș și Craiova, de a cânta împreună cu noi.
Ceea ce am relatat cere, parcă, detalierea faptelor, pentru a nu părea prea seci, prea reci, prea fără emotivitate.
Am învățat să cântăm timp de un an, nu oarecum, ci după partituri, căci învățătorul ne-a introdus în lumea notelor muzicale și ne-a cultivat în suflet dorința de a descoperi tainele muzicii.
Înaintea fiecărui spectacol își punea mâna pe piept, în dreptul inimii, și se înclina în fața noastră, expresie a respectului ce ni-l purta.
Spectacolele ne emoționau, mai ales când, după fiecare cântec interpretat, își arcuia degetele, le săruta, apoi își plimba brațul prin aer pentru a transmite sărutul său, mâinilor noastre mici, mulțumindu-ne astfel că i-am umplut sufletul de fericire.
Când era nemulțumit, în timpul repetițiilor, aveam impresia că sprâncenele îi mângâiau pleoapele, pentru a-l încredința că efortul său nu a fost zadarnic.
Puternica și complexa personalitate i-a adus și o oarecare mâhnire, deoarece existau și colegi care îl priveau cu suspiciune, îl evitau, știind că nu se vor ridica niciodată la nivelul capacității sale de a aprecia arta, care nu era doar muzica.
Îmi amintesc de spectacolul grandios la care, alături de momentele folclorice culminate cu o nuntă țărănească, cu obiceiurile osicenilor, am prezentat și un program de dansuri și ritualuri țigănești, în urma căruia am fost aplaudați minute în șir.
Alexandru Marcu a trăit într-o altă epocă, într-o anume societate, în care am fost obligați să facem toți aceeași politică. El s-a detașat, chiar dacă a fost membru PCR, – dar cine n-a fost?- de activitățile și mai ales de gândirea celor care ne conduceau, fără să creeze suspiciuni, promovând, cu dibăcia unui perfecționist, tradițiile și obiceiurile nealterate ale zonei noastre folclorice.
Mai târziu, după ce am finalizat studiile, mulți dintre noi am continuat aceste minunate activități, tot sub conducerea personalității care s-a numit Alexandru Marcu.
Fiind director al Căminului Cultural din Osica de Sus, ne-a reorganizat – eram foarte mulți, căci trecuseră pe sub aripa lui patru generații – și am format un nou ansamblu artistic, de data aceasta ca oameni maturi și cu suflet mare, așa cum fuseserăm educați.
Mi-am permis să prezint grafic cuvântul Învățător, cu literă mare, pentru respectul pe care îl port acestui Om, personalitate care apare, poate, la o sută de ani și care se remarcă nu numai într-o comunitate restrânsă, ci și într-un județ și, de ce nu, într-o țară dominată de frică, foame și tristețe.
V-am împărtășit doar câteva episoade din viața unui om care a trăit simplu, modest, cinstit, un om cu trupul prea firav pentru un suflet atât de mare.
Fiecare om știe câte un cântec, câte o poveste.

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2018/01/Dl-invatator-2.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2018/01/Dl-invatator-2-150x150.jpgRevista „Rădăcini”ÎNVĂŢĂMÂNTUL OSICEAN(o istorie subiectivă, din frânturi și portrete)   Gabriela Ionescu (Raicea) Calea spre lumină Chiar dacă mi-ar fi plăcut să fiu elev în zilele astea, încerc să dau timpul înapoi şi să privesc cu ochii minţii copilăria, şcoala mea, învăţătorul meu. Şcoala din Vale, spun eu, este locul unde, învăţătorul meu mi-a deschis...Osica de Sus