Paul Aretzu

Moartea, deşi firească, este, pentru toţi, infricoşătoare, greu de acceptat. Dispariția lui Cici Păun mă afectează în mod special, pentru că eram de vârste apropiate. O ştiam de mult, din studenție. Era cu un an sau doi înaintea mea. Foarte sociabilă, îşi făcea repede prieteni. Era dintre oamenii cărora le place conversația de cafenea. Ne întâlneam în faţa Universității din Craiova, la Agop, unde se schimbau tot felul de informații, se glumea, se făcea şi putină politică anticomunistă, în şoaptă, se bârfea, se comentau cărţi, autori, de-a lungul a trei, patru cafele aburinde, apoi sleite. Era refugiul nostru de la cursurile anoste, dar şi evadarea dintr-un mediu nociv.

Ritualul cafelelor şi al conversaţiei s-a reluat atunci când, proaspăt repartizat la Şcoala din Vale, din Osica de Sus, am întâlnit-o pe Cici, care era din sat şi preda franceza. Ne adunam mai mulţi, acasă la ea, alcătuiam un grup de prieteni, asezonam cafeaua cu un pahar de vin sau cu prăjiturele şi cozonac. Tinereţea şi nonconformismul nostru contracarau numeroasele mizerii din timpul Iui Ceauşescu. Eram un grup de navetişti, alergând de colo colo, un fel de amărâţi veseli. Falimentul sistemului se vedea şi în reducerea numărului de trenuri, în silniciile la care eram supuşi. Un ordin hotăra să ne stabilim domiciliul în localităţile în care lucram, fără a ţine cont de familiile sau de proprietăţile pe care le aveam în altă parte. Altul, celebru prin absurdul lui, ne obliga să creştem un porc pentru care trebuia să facem contract cu statul. La şcoală era frig, o sărăcie cumplită cuprinsese toată ţara, elevii lucrau la câmp sau umblau cu vitele şi nu aveau timp să învețe. Eram ca şi azi. Discuţiile prelungite, de la Cici, erau un mod de eşapare.

Colegii de la şcoală, prieteniile făceau ca asprimile de fiecare zi să fie mai acceptabile. Cu Gheorghe Lixandru fusesem coleg de clasă, la „Ioniţă Asan”, în Caracal. Vasilică Mierlăcioiu, Dumnezeu să-I odihnească, era un om prietenos şi plin de umor. Cu Ilie Piţigoi, un pasionat rebusist, făceam naveta. Cici făcea cele mai bune cafele, pregătite în soba şcolii, la foc de hârtii. Director era Mărinică Sulger, un om serios şi cumsecade. Am stat peste zece ani la Şcoala din Vale. Atunci l-am cunoscut pe unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, un om admirabil şi un mare poet, Marian Drăghici. Preda la Liceu, în Vlăduleni. Printre bucuriile puţine de atunci era şi sărbătorirea, în zăvoiul Olteţului, a Zilei învăţătorului, pentru care cumpăram o oaie, câţiva litri de vin, bere, pregăteam o mămăligă uriaşă… Petrecerea ţinea până noaptea târziu.

Cici era un om citit, cu un mare bun-simţ, generoasă. A avut ideea să pregătim o piesă de teatru şi să participăm la concursurile specifice. Echipa era excepţională, alcătuită din oameni plini de entuziasm şi de voioşie: Teo Vanda, Gicu Mustaţă, Paul Matiu, Steluţa Marcu… Am jucat o piesă de rezistenţă, O noapte furtunoasă. Cici a regizat, costumele le-am îrnprumutat de la Teatrul Naţional din Craiova. Am avut un succes deosebit, prilej de bucurie şi de petrecere. N-am avut afişe, n-am avut publicitate, dar arn pus suflet şi puţină nebunie. Am fost buni. Am înţeles spiritul lui Caragiale şi am fost cât mai naturali.

Cici a avut întotdeauna o înrâurire stenică asupra celor din jur, ne-a transmis din energia şi din optimismul ei. Îşi iubea foarte mult mama. Singurătatea, pe care i-a rezervat-o destinul, n-a afectat-o, a ştiut să o convertească în prietenie şi bună dispoziţie. Ştia să certe şi să îmbuneze, să creeze atmosferă, să fie solidară. Era francă, era foarte echilibrată. Avea un mare fond de umanitate. Casa ei a fost, o vreme, centrul spiritual al comunei Osica.

Dumnezeu să-i odihnească sufletul generos întru Împărăţia Sa!

Studenţii promoţiei Facultăţii de filologie (1967-1972) pe treptele Universităţii craiovene. Cecilia Păun, a treia din dreapta, rândul din spate

Articol apărut în numărul 1 al revistei – mai 2012